Padureanca - Capitolul 20

Padureanca - Capitolul 20

de Ioan Slavici


20.

Popa Furtuna era om iute ca piperul, dar nu se pripea niciodata.

Vazand-o pe Simina atat de pierita, el isi facea mustrari, caci, dac-ar fi fost el atunci cand era vorba, Simina acum n-ar fi fost singura si parasita de toti. El cu toate acestea simtea si acum ca e mai bine asa. O stia pe sora-sa Vica, il stia pe cumnatu-sau Busuioc, il stia pe nepotu-sau Iorgovan si nu-si putea inchipui un trai bun intre dansii fiind si padureanca la mijloc.

De ce, n-a putut nici el s-o spuna: simtea numai ca nu poate sa se impace cu gandul unei in¬sotiri ca aceasta. Acum insa Simina il luase pe dinainte, il scosese oarecum din sarite si el ar fi fost gata sa se duca la Busuioc si sa-l sileasca a veni inca o data sa o peteasca pe Simina.

– De ce n-ai voit tu sa te mariti dupa Iorgovan? o intreba el dupa ce sosira acasa si mai statura catva timp cu preoteasa.

– Bine a facut! grai preoteasa.

– Eu n-am zis ca nu voiesc, raspunse Simina, ci numai ca ar fi bine sa mai asteptam. – Ei bine! vrei acum? o intreba popa.

– Acum nu! zise ea, mai putin decat orisicand.

– De ce nu?

– Nu pot! Preoteasa stia de ce n-a voit si nu voieste, de ce nu poate; o vazuse stand fata in fata cu sofron.

– Ce mai la deal, la vale; zise ea. Sa nu mai umblam cu minciuna. Simina se marita dupa sofron. Popa se uita mirat la amandoua, iar Simina tresari.

– Fereasca Dumnezeu! striga ea. Taica, fie-iertatul, n-ar avea odihna in mormant dac-as face una ca asta.

– Iar eu iti spun ca ai sa te mariti dupa sofron! grai preoteasa hotarat.

– Fereste-l, Doamne! zise iar Simina, si nu ne pedepsi. „Aici trebuie sa fie ceva la mijloc, isi zise popa. O sa vedem!” Iar preoteasa stia hotarat ca asa are sa fie, precum zice ea.

De asta se temea si Simina. Caci de ce n-a venit el la Socodor? ii era frica si nu mai voia sa se intalneasca cu dansa, se ferea cum se fereste omul de toata primejdia. A zis el ca-i pare bine daca ea se marita dupa Iorgovan, dar ea a vazut si lacrimile lui, a auzit si glasul lui, ea a inteles de ce vorbeste asa si a simtit ce gandeste el. Nu putea el sa uite lovitura pe care i-a dat-o, intocmai precum Iorgovan nu poate sa uite vorbele pe care i le-a zis la despartirea lor, nici s-ar astampara toata viata lui daca ar sti-o maritata dupa sofron. Soarta ei era facuta: nu-i ramanea decat sa umble singura pe cararile vietii. Sosind cateva zile in urma la Socodor, sofron o gasi la casa lui Martin.

Catva timp statura amandoi incremeniti, cum stai in fata potopului ce vine asupra ta. Tot drumul, cat a venit de la Curtici pana la Socodor, el s-a gandit cum sa-i spuna de ce n-a venit mai-nainte si cum sa-i ceara iertare. Acum, daca i-ar fi pus cineva cutitul la gat, el tot n-ar fi facut nici una, nici alta. Nu putea, nu trebuia, n-avea de ce sa le faca. De sine se intelegea ca n-a venit, pentru ca nu s-a putut sa vina. Altul era simtamantul care ii stapanea acum pe amandoi: vrei, nu vrei, n-ai incotro.

Erau stapaniti unul de altul: ea simtea ca trebuie sa faca ceea ce zice el, si el, ca trebuie sa faca ceea ce zice dansa. El ii intinse mana lui cea aspra.

– si mie-mi pare bine ca te gasesc, ii zise. Uite! credeam ca o sa-mi para rau, si-mi pare bine.

– Eu nu stiu, raspunse ea. Ce mai face leica Vica, Busuioc, ce mai face Iorgovan?

– Sunt bine, zise el, toti sunt bine. Sa-i tina Dumnezeu naravul, e foarte cuminte. Eu ma temeam c-o s-o apuce rau. stii tu, atunci, noaptea.

– si eu, sofroane! Doi dintre copii, o fetita de vreo trei si un baiat de cinci ani, stateau langa Simina si se uitau cu ochi mari la el.

– astia sunt copiii?! grai el. Uite! am uitat sa le aduc cate ceva.

– O sa le aduci alta data, zise ea si incepu sa-i spuna cum sunt copiii, ce fac, ce zic, in ce fel isi petrec, ce mai e pe la casa, care este firea lui Martin, care ii sunt apucaturile, in sfarsit, multe si marunte, cum e obiceiul femeilor. Apoi ea urma a-si face treburile, ca si cand ar fi tot singura ca mai-nainte, iara el se aseza pe un butoias din tinda si ramase umbland cu ochii dupa ea si vorbind mereu asa, singur.

– Nu te teme tu... O sa vezi tu... Eu sunt om cu mintea intreaga. stiu eu ce se potriveste si ce nu se potriveste. Eu n-am sa te supar, Simino! striga el intr-un tarziu. Ai slabit tu ori numai imi pare mie?

– Am slabit, sofroane! raspunse ea.

– Asa-i! ai slabit! tare ai slabit! „Rau a slabit, urma el iar pentru dansul. Ma miram eu de ce-mi pare de tot altfel de cum fusese. Da! e mai frumoasa!”

– Tu, Simino! striga iar. si cand ai slabit?

– De mult!

– De ce? Ea se uita razand la el.

– De amarul tau, sofroane! raspunse ca asa cam in gluma. Nu stii tu cat m-am framantat eu de cand mi-am dat seama ca rau am facut de te-am rugat sa te muti aici. El se uita stramtorat la pamant.

– Asa-i! zise apoi. Mult a trebuit sa te amarasti. Dar, vezi tu, acuma stiu de ce n-am venit mai-nainte. Ce sa fac eu aici? stiam ca te afli la unchiu-tau. Acum, ca te stiu singura, m-a apucat deodata si-as fi venit, Simino, chiar dac-ar fi trebuit sa-mi las pe taica neingropat. El se scula apoi, se duse la dansa, ii apuca mana si se uita in fata ei.

– Rau ai slabit, urma apoi. Dar sa nu crezi, Si¬mino, ca mai umblu cu gandurile pe care le-am avut odata. Ma crezi tu, Simino?!

– Te cred, sofroane! raspunse ea. Deodata insa o napadira lacrimile. El ramase stramtorat inaintea ei.

– De ce plangi? o intreba apoi, ii puse mana pe umar, ii scoase perii din fata si se uita in ochii ei.

– Parca n-as avea de ce sa plang! intreaba-ma de ce nu plang, cand nu plang? Atat am plans, sofroane, incat mi s-a facut obicei si deseori ma pomenesc ca plang fara de veste, asa, din senin, numai fiindca imi sunt dati ochii pe plans.

– Asa-i! grai sofron. Asta vine de sine.

– il iau eu pe raspunderea mea! striga popa Fur¬tuna, care intra c-o falca in cer si cu alta in pamant pe portita, cu doi jandarmi in urma lui.

– Se poate, raspunse unul dintre jandarmi, dar noi avem porunca sa-l ducem. sofron si Simina se speriara amandoi.

– Ce e, sofroane? ce s-a intamplat? intreba popa rastit.

– Nu e nimic, raspunse sofron intorcandu-se spre Simina, nu-ti face spaima degeaba. Eu am fost catana imparateasca; mie nu mi se face nedreptate. I-am tras odata caprarului o palma de i-au sarit trei masele din gura si a zacut doua saptamani; m-a pus capitanul in fier scurt, dar a zis ca bine am facut. Ma duc, daca e vorba, pana la imparatul. O sa ma inchida, dar o sa-mi dea banii.

– Ce fel de bani? intreba popa. – Banii mei, noua sute patruzeci de zloti de argint, raspunse sofron, pe care i-am dat. si acum ma poarta cu minciuna. – Ia haid’ sa vedem, grai popa, sa vedem noi daca ti-i da sau nu.

– Nu-ti face inima rea, Simino, zise sofron, apoi pleca cu popa si cu jandarmii. Simina privi cuprinsa de spaima in urma lor.

– si asta tot eu am facut-o! striga ea deznadajduita. Nu uita Busuioc, nu iarta! Dar Iorgovan?! urma peste putin, lui cand o sa-i vina randul, el unde o sa ma loveasca?! Busuioc ramase ca trasnit din senin cand vazu ca popa, fratele nevestei sale, se pune intre el si sofron. Dar el nu putea sa ramana de rusine!

– Nu-i dau, pentru ca nu-i dau! zise el cand popa il intreba de ce nu-i da lui sofron banii. Sa mi-i scoata cu judecata. O sa-l invat eu pe el a-mi pune cutitul in piept.

– Iara eu iti spun si s-o stii, ii intampina sofron, ca n-am sa umblu cu judecata: ori te injunghii, ori iti dau foc. Odata tot o sa ies eu din inchisoare.

– O sa iesi chiar astazi! striga popa, iar de bani, grija mea. Mi-i lasi mie sa-i scot de la el, si daca ti-e de bani, ti-i numar maine. O sa vedem noi care pe care. Aici e alta la mijloc!

– O sa vedem! striga si Busuioc. Era-ndarjit de ar fi fost gata sa-si puna toata averea. Seara insa, el astepta ca fiu-sau Iorgovan sa se intoarca de la Arad, cum se intorcea in toate vinerile cand umbla la Arad. Dar se innopta si Iorgovan nu mai venea. Vica, prepuielnica si fricoasa ca toate femeile, ca toate mumele, incepu sa-si faca fel de fel de inchipuiri, mai ca se va fi intarziat si-l vor fi apucat oamenii rai pe drum, mai ca va fi facut ceva si-l vor fi inchis si pe el ca pe sofron.

Argatul se-ntorsese cu carul. Zicea c-a plecat joi seara, dar de atunci nu l-a mai vazut. stie numai ca s-a dus unde s-a dus, cu unul Bargaut. A lasat dar sacii acolo si s-a intors. Busuioc il stia pe Bargaut.

– Nu e nimic! ii zise el Vichii. S-a ticalosit, asta e. Are sa se intoarca, dar mai bine ar fi sa ramana acolo. si totusi, mult ar fi dat sa poata pune pe cineva calare, ca sa-l trimita la Arad, sa-l caute si sa-l aduca. El insusi nu putea sa o faca. Era feciorul lui si nu-l putea da de rusine.

El se plimba timp indelungat neastamparat prin casa. Deodata apoi iesi deznadajduit afara si porunci ca sluga sa se puna calare, sa mearga la Socodor si sa-i spuna popii ca-l roaga sa vina dis-de-dimineata la Curtici.

– Nu, zise apoi razgandit, lasa ca ma duc eu!




Padureanca - Capitolul 01
Padureanca - Capitolul 02
Padureanca - Capitolul 03
Padureanca - Capitolul 04
Padureanca - Capitolul 05
Padureanca - Capitolul 06
Padureanca - Capitolul 07
Padureanca - Capitolul 08
Padureanca - Capitolul 09
Padureanca - Capitolul 10
Padureanca - Capitolul 11
Padureanca - Capitolul 12
Padureanca - Capitolul 13
Padureanca - Capitolul 14
Padureanca - Capitolul 15
Padureanca - Capitolul 16
Padureanca - Capitolul 17
Padureanca - Capitolul 18
Padureanca - Capitolul 19
Padureanca - Capitolul 20
Padureanca - Capitolul 21
Padureanca - Capitolul 22


Aceasta pagina a fost accesata de 1186 ori.
{literal} {/literal}