Padureanca - Capitolul 06

Padureanca - Capitolul 06

de Ioan Slavici


6.

Noptile de vara sunt scurte, dar ele despart zilele lungi una de alta, caci multor bucurii, multor dureri si necazuri, multor ganduri, si bune, si rele, li se perde firul prin vis, si daca ti se intuneca gandul, culca-te si dormi, ca ori te vei destepta inveselit, ori firea-ti este posomorata si intristarea iti piieste.

Pe la cantatul cocosilor casa lui Busuioc era-n picioare, lautarul isi strunea coardele, cimpoiesul isi potrivea piscoiul, iara oamenii se gateau de sarbatoare luandu-si flacaii coasele pe umar, iar fetele secerea la brau. Ziua nu era inca dezvaluita de tot din noapte cand ei erau stransi cu toti i in fata casei, asteptand sa iasa gazda, ca sa-i ureze de seceratoare.

indata apoi ce cheia rasuna in broasca usii de la casa, cimpoiesul isi umfla cimpoile si lautarul incepu sa traga cu arcusul.

Vioara si campie cat iti place, dar si vioara si cimpoile suna a pustiu cand nu sunt insotite de glas omenesc, si parca nu erau zori de zi de vara, ci amurgul unei neguroase seri de toamna.

Erau porniti oamenii spe veselie, nu-i vorba, dar la casa altuia omul asteapta sa vie gazda sa-i deschida inima, iar aici gazdele erau toate puse pe ganduri.

Simina, dac-ar fi intrebat-o ii este inima buno ori nu, ar fi dat zambind din umeri. ii era parca-i venea sa zboare ca pasarea ce se vede intoarsa la cuibul ei si sa cante si sa faca toate nebuniile si totusi umbla ca printre oaua si cutite si-i era frica sa vorbeasca, sa se uite la unul ori la altul, se temea sa se duca de ici pana colo, caci multi erau pe care ii putea supara si multi care puteau sa-i strice voia buna. Dac-ar fi taiat cu cutitul in carnea ei, ea s-ar fi legat iute si ar fi mers vesela mai departe, numai pe altii sa nu-i vada posomorati. Ar fi voit dar sa intre la invoiala cu dansii mane-i mane, dar azi sa le uitam toate, fiindca nimeni nu stie daca sunt adevarate.

sofron stia un lucru ca e zi de seceris. si omul care munceste zi cu zi tot anul si munceste cu drag in ziua secerisului nu se mai targuieste. La nunta tot mai poti sta pe ganduri si la cumetrie, pentru ca nunta si cumetria sunt inceputuri dar la seceratoare niciodata. insa sofron nu era vesel pentru ca nu stia sa fie trist: el se necajea, se mania, isi iesea cateodata din fire, dar asta nu-l tinea, si cat dai pn palme, iar il vedeai cum il stii, asa, nici zar, nici smantana.

in timpul cat sofron petrecuse pe drumuri, Petrea si Matei, argati la carele cu boi, sucisera din paie de sacara legatori de snopi si le incarcasera intr-unul din care, ca sa le scoata la camp. Erau multe, caci multe trebuiesc la patruzeci de jugare de grau, ssi erau grele fiindca le stropisera cu apa, ca sa fie jilave.

El se caznea sa intoarca carul cu protapul spre poarta, dar locul era stramt si nu puteau sa-i vie de hac, iar sofron, care se cobora din pod cu un sac de porumb, se opri in mijlocul scarii si privea zambind la cazna lor.

Femeile sunt cam fricoase din fire, si vazand ca scara se indoia cu sofron, Simina simti toata greutatea sacului si se apropie cam cu frica de scara.

– Da-te jos, ca-mi vine rau, ii zise ea lui sofron. Mai bine te-ai duce sa le ajuti lor.

sofron stete o clipa rusinat, apoi cobori scara si puse sacul jos.

ii parea bine ca des-de-dimineata Simina l-a vazut si i-a vorbit si i-a spus sa faca ceva; trebuia sa-i zica si el o vorba.

E insp greu s-o nimeresti precum o gandesti.

El o apuca de amandoua manile si se uita nedumerit in fata ei.

– stii ca-mi vine sa te sarut?! ii zise apoi.

Simina era fata de optsprezece ani si crescuse in sarutari; o sarutare mai mult sau mai putin n-o scotea din apele ei, insa sofron era om de treizeci de ani, si fetele tinere se simt in stramtoare fata de oamenii de treizeci de ani. Apoi sofron nu era flecar.

– N-ai decat sa voiesti pentru ca sa o faci, ii raspunse ea, fiindca esti mai tare decat mine, dar sarutatul cu de-a sila nu are nici o noima.

– Asta n-o stii tu, grai el, apoi ii lua capul intre mani si-o saruta drept pe buze.

Simina isi stranse buzele.

Asa nu voia sofron, asa nu era multumit; cand e uscat de sete, omul nu se satura cu roua de pe buze.

El isi lasa bratul peste umerii ei si o stranse la pieptul lui, apoi ii saruta gatul si ochii si iar gura, si cu cat ea isi strangea buzele, cu atat sarutarile lui erau mai lungi.

Ea-si puse mana pe obrazul lui, ca sa-l departeze de dansa.

– Lasa-ma! – ai sopti ea inecata – ca mi-e rusine si-mi vine greu.

– Saruta-ma si tu – ii raspunse el ca nu te las pana ce nu ma saruti.

Simina isi deschise ochii si-si intinse buzele.

O sarutare, data de sila, de bunavoie, dar o sarutare.

– Dumnezeu sa ti-o rasplateasca, grai sofron dandu-i drumul.

– Om in toata firea – zise ea turburata – si fara toate mintile! Du-te acum si le da ajutor.

sofron se arunca din o saritura la car, il apuca de inima, intre roatele dinapoi, il ridica si-l suci, incat ceilalti n-aveau decat sa-l carmeasca din protap pentru ca sa-l intoarca spre poarta.

„Ce sa-mi fac faca-i asa de tare, zise Simina in ea. si la urma urmelor, gaura-n cer pentru o sarutare nu se face”.

insa Iorgovan le vazuse toate. Stetea si se uita, dar se facea ca nu vede ori ca prea putin ii pasa. si mult nici ca ii pasa lui Iorgovan. stia el ca Simina nu s-a lasat de bunavoie si ca ea s-a suparat de sila ce-i facuse, si atat ii era destul. Un lucru nu stia dansul: ca Simina, de sila, bucuros l-a sarutat si ea pe sofron. si orisicine i-ar fi spus-o aceasta, el i-ar fi raspuns ca minte. Simina insa o stia si aceasta, si de aceea incepu sa tremure in tot trupul cand dete cu ochii de Iorgovan.

Ea insa nu era suparata pe sofron, nu-si facea sie insesi mustrari, ci se intorcea cu pas hotarat spre casa uitandu-se drept in ochii lui Iorgovan, ca si cand ar fi voit sa zica: „Tu ar trebui sa faci ca altii sa nu indrazneasca a ma saruta”. Iorgovan ii intelegea privirea si fiindca se simtea vinovat, se facea ca n-o intelege si se arata vesel.

Un singur om era care s-ar fi maniat rau dac-ar fi vazut cele petrecute: acesta era Busuioc. Sa-l puie pacatul pe un slugoi sa sarute fata de dragul careia feciorul isi omoara calul; n-ar fi avut ochi sa vada feciorul, nici inima sa o mai poata rabda pe sluga aceea un ceas macar in preajma casei lui.

Dar el nu stia nimic.

stia numai ca e zi de seceratoare si ca satul vede cand ies oamenii lui la camp.

– Voiosi, baieti! nu va lasati, fete! le striga el inchinand paharul. Simino! sofroane, si tu, mai Iorgovane, dati nainte, voi sunteti de casa!

Flacaii prinsera fetele-n joc si incepura sa chiuiasca, apoi iesi Vica, stapana casei, iesi Filip cu pusca-n spinare, iesira si copiii mai mici, si dupa ce se intrema veselia, fetele incepura sa cante si seceratorii plecara cantand si jucand la camp.

Iara veselia-i buna si placuta, si cand o gaseste omul, cu una cu doua n-o paraseste.

Atat erau de veseli oamenii, incat sofron uitase ca trebuie sa se simta nenorocit cand Iorgovan se afla in apropierea Siminei. El nu canta, pentru ca nu stia sa cante, nu facea glume, pentru ca nu stia sa le nimereasca, nu spunea minciuni, pentru ca n-avea de unde sa le scoata; le tinea insa celor ce cantau isonul, mormaind si el din cand in cand, radea de se prapadea cand faceau altii glume si asculta cu gura cascata minciunile altora. Treaba lui era sa adune snopii si sa-i aseze in cruci bine incheiate, ca nici vantul sa nu le rastoare si nici ploaia sa nu strice bobul. si de cate ori lua cate un snop in furca si-l simtea ca e greu, inima ii radea de bucurie, si pentru ca bucuria sa-i fie mai mare, lua cate doi si trei snopi deodata si se ducea cu ei tinand furca-n sus ca un steag. Iara cand se nimerea sa scormoneasca vreo prepelita adapostita sub snop, el se lua dupa ea si mare ii era mirarea ca n-a prins-o din zbor.

Simina si Iorgovan nici ison nu le tineau celor ce cantau, nici de glume nu radeau, nici la minciuni nu ascultau, nici prepelitele din zbor nu alergau sa le prinda: ei isi traiau ziua lor alba.

Cosasii mergeau inainte, pas cu pas, culcand lanul greu in brazde lungi si groase si oprindu-se din cand in cand, ca sa-si scoata cutea din teaca si sa traga cu ea de-a lungul coasei ce rasuna departe sub bataia pietrii. in urma lor fetele printene aduna cu secerea harnica brazdele in manunchi. Vin apoi flacaii cu bratele vanjoase, intind legatoarea, aduna manunchii pe ea si o strang sub genunchele lor greu, ca teapan sa fie snopul. Tocmai in coada sunt cimpoiesul, lautarul, baietii cu fedelesul si sofron cu furca-n trei coarne de fier.

si merg mereu inainte, si precum merg, lanul se culca-n calea lor si crucile li se ridica pe urma.

Iorgovan merge si el cu dansii, mai leaga ici un snop, mai colo altul, mai sta fara de nici o treaba, mai se uita daca crucile sunt bine cladite, e stapan, si stapanul trebuie sa-si puie mana la toate.

Ca din intamplare se duce sa stranga-n snop manunchii adunati de Simina, si mai cu drag ii aduna decat altii, pentru ca din mana ei trece in a lui. Ea se uita din cand in cand peste secere la el, si el din cand in cand peste snop la dansa, si asa vorbesc pe neauzite si se inteleg unul pe altul.

– Nu te-ai suparat? ii zise ea in cele dun urma.

– sofron e un natarau! ii raspunde el si se departeaza, pentru ca peste catva timp iar sa se intoarca.

Simina il urmareste cu ochii, si-l cheama, si-l aduce, si-l tine aproape de dansa. Iar tac si iar isi trec de la mana la mana manunchii cu spicuri grele.

– Dar vezi – ii zice ea, tot ea cea dintai – obraznicul mananca praznicul.

Iorgovan scapa legatoarea din mana si ramase privind nedumirit la dansa.

– Nu te inteleg, ai zise el. Vrei sa fac si eu ca dansul?

– Nu! ii raspunse ea razand. Eu sa fac.

Iorgovan se facu rosu ca bujorul. ii era rusine, si nici el insusi nu putea sa-si deie seama de ce: pentru ca e attt de slabanog, incat lasa ca o fata sa-i zica vorbele aceste, ori pentru ca-i este draga fata care le zice. Destul ca-i era rusine si nu-l mai tinea locul. Mai lega un snop, apoi se departa.

Simina se facu acum si ea rosie. Era fata mare si se mustra ca a grait vorbele acelea, si era mahnita ca el a imbrancit-o la ele. De aceea fata i se intuneca din ce in ce mai mult, si ea nu-l mai cauta cu ochii, ci se apropia pe-ncetul de celelalte fete si intra in vorba cu ele.

Iorgovan trase de cateva ori cu ochiul spre dansa si vazand ca nu mai intalneste ochii ei, iar nu-l mai tinea locul.

Fata stia ca iar trec manunchii din manile ei in ale lui si se departa cu totul de celelalte fete; ea insa nu mai indraznea sa se uite la el, nici sa-i vorbeasca.

– Lesne te superi, ii zise el intr-un tarziu.

Simina se indrepta spre el si se uita linistita in fata lui.

– Eu? ii raspunse apoi. Un lucru sa stii: poti sa ma nenorocesti pe toata viata, dar gand rau n-am sa-ti port niciodata.

– Nu stie omul care o sa-i fie gandul de mane, grai flacaul turburat.

– Ba stie! il intampina fata, adunand un nou manunchi. stie – zise iar dupa ce-si ridica secerea de pe brazda – fiindca simte ceea ce nu poate sti.

Nu-i mai pasa acum daca cei de dimpregiur ii aud vorbele ori nu, caci toate le rabda, afara de una: ca Iorgovan sa-i puna dragostea la indoiala.

– stiu – urma ea linistita – o vad, o simt in tot ceasul ca ti-e rusine de dragostea ce o ai catra mine si te feresti ca nu cumva lumea sa afle despre ea: daca nu ma pot supara de asta, Iorgovan, n-o sa ma supar de nimic in viata mea.

Lui Iorgovan ii venea sa racneasca.

– Nu-mi mai zice vorba aceasta – ii zise el inecat – ca ma omor. Lasa! haid’ sa tacem! Uite, mie mi-e destul ca stiu ca-mi esti in apropiere, fara ca sa te vad, fara ca sa-ti aud glasul, si pamantul pe care l-ai calcat tu imi salta cub picioare cand il ating, si spicul care a fost in mana ta, spicul asta ma farmeca. Doamne! cat de trista e viata mea, si tot asa as fi gata sa sufar muncile iadului de dragul unei singure zile din ea.

– si eu, Iorgovane, grai Simina miscata.

– Atunci, haid’ sa tacem, zise el iar, ca vorbele sunt facute ca oamenii sa-si ceara cu ele panea de toate zilele; pentru aceasta nu s-au facut inca vorbe, si nici nu-i nevoie de ele. Uita-te-n ochii mei precum ma uit si eu intr-ai tai, si daca nu ma intelegi, atunci n-ai in tine aceea ce-ti da intelegerea.

– Te inteleg, Iorgovane, raspunse ea, dar uite – adauga aratand spre sofron, care alerga tocmai dupa o prepelita – as voi sa te vad si pe tine alergand sa prinzi pasarea din zbor.

Iorgovan se uita lung dupa sofron.

– E nebun, grai el zambind. Eu as fi umblat s-o prind din cuibul ei cand radicam snopul; daca a inceput o data sa zboare, ori n-o mai prinzi, ori o strivesti cand pui mana pe ea.

– Unde dai si unde crapa! zise ea. Eu cu gandurile mele si tu cu ale tale. As voi sa te vad si pe tine vesel ca pe dansul.

– Se vede ca are de ce sa fie vesel, ii raspunse Iorgovan.

Simina se uita in fata lui si se incredinta ca el n-a grait acele vorbe ca sa o mustre pe dansa, si nu se gandea Iorgovan la cele ce se petrecusera dimineata, dar se gandea dansa, si obrajii iar i se rosira.

– Nu are – zise dar – ci crede numai.

– Are cine crede ca are, nu cine are numai, grai Iorgovan.

– Atunci crede si tu!

Iorgovan se intrista si ramase pierdut pe ganduri.

– Lesne e nadejdea cand ti-e putina dorinta – zise el in cele din urma – dorinta mea e mare, Simina, si ma tem de nadejde.

Astfel, din vorba-n vorba, iar ajunsera acolo de unde nu puteau sa mearga mai departe.

sofron? el ii vedea schimband din cand in cand cate-o vorba, dar ce-i pasa lui de-un papa-lapte ca Iorgovan.

El i-ar fi crapat lui Iorgovan in doaua capul daca l-ar fi vazut sarutand pe Simina, iar Iorgovan nici nu era macar suparat.

Tot asa zicea si Neacsu. Pentru ca dragostea e dragoste, si daca ti-e draga o femeie, nu prea te pricepi la glume.

Ei! e frumoasa fata si e desteapta; ii place sa petreaca cu dansa. si nici dansa nu prea tine la el, caci altfel s-ar fi suparat pe sofron.

Asa zicea Neacsu, asa credea el, si fiindca asa credea, era vesel, tusea din cand in cand, il treceau intruna sudorile, se obosea la tot pasul, dar era vesel toata ziua.

Seara tarziu, dupa ce oamenii incepura sa se aline, el isi cauta rost sa fie singur cu fiica-sa.

O iubea si el pe Simina, ar fi iubit-o chiar si daca nu ar fi fost frumoasa, iar asa cum era, ar fi iubit-o chiar si daca nu i-ar fi fost fata.

Niciodata insa el n-a simtit atat de viu ca o iubeste ca acum, dupa ce se intoarse de la secere obosit de-l dureau toate incheieturile. Seara toata el a sezut la o parte pe un petroi de la coltul surii, razamandu-si spatele de stalpul cel mare. Era dus in ganduri, dar ochii lui nu se departau de la fiica-sa.

il apucase deodata dorul de casa, de satul lui, de oamenii cu care si-au petrecut viata, de biserica in care s-a cuminecat atat de adeseori, de mormintii in care atat de des a aprins de ziua mortilor lumanarile de ceara galbena, topita din fagurii stupilor sai. Multi si lungi ani trecusera de cand s-a spart cea din urma oala de pragul casei lui, si numai ca din poveste-si mai aducea aminte de parintii si de fratii sai, de sotia si de copiii sai, dar cum se uita acum la fiica-sa si cum se gandea la dansa, mortii lui unul cate unul inviau.

„Taica, fie iertatul, taica intreg”, isi zise el oprindu-si privirea asupra ochilor ei. Nu erau tot acei ochi, nu tot acele gene, dar din o singura cautatura a lor se intrama intregul om asa cum el fusese odinioara.

„Maica, fie iertata, maica-ntreaga”, isi zise apoi, cand privi la buzele ei.

„si totusi – urma el iar – parca o vad pe Saveta cand ma uit la dansa: asa isi dedea fie iertata parul din fata, asa isi sugea buzele, asta ii era glasul in tinerete si tot ca dansa rostea vorba”, zise el iar.

Toti erau, in sfarsit, ramasi intr-insa, dar nici unul mai mult decat el insusi. Pe sine insusi nu se vedea Neacsu in fiica-sa: el isi simtea sufletul trecut in trupul ei cel tanar si plin de viata. Plecari bune si rele, slabiciuni si apucaturi, firea cea asezata si indaratnica, toate erau rupte din el si de aceea toate mangaieri pentru sufletul lui.

El ii facu Siminei semn sa se apropie.

– Ce-i, taica draga? il intreba ea, cuprinse de ingrijare.

– Nimic, Simina tatii – ii zise el, facandu-i loc pe peatra – sezi aci langa mine, aproape, de tot aproape. Sunt obosit si mi se intrama puterile cand mi te simt aproape.

Simina ar fi vrut sa-si puie capul pe umarul lui, dar asta nu era obicei la dansii.

– Nu mai lucra daca te simti slab, ii zise ea, mustrandu-se in inima ei ca l-a facut sa plece de acasa.

– Nu-i asa, fata mea, ii raspunse el. E de mult de cand n-am lucrat, si de aceea obosesc atat de lesne; simt insa ca munca-mi prinde bine, nu mor eu asa de lesne.

– Nu vorbi de moarte, grai ea cu inima inclestata.

– Zic numai asa, intampina el, si timp indelungat ramasera tacuti.

Nu-i vorba, mai curand ori mai tarziu trebuia sa moara si el si sa ramaie dansa singura.

El nu vorbisera niciodata despre Iorgovan; asa, pe nesimtite, luasera intelegere intre dansii ca lucrul acesta sa-l lase neatins. Acum el o prinse de mana si se uita lung la fata ei.

– Crezi tu - ii zise apoi – ca Iorgovan o sa te ieie de nevasta?

Simina isi opri rasuflarea, si bataile inimii ii slabira; ii era greu sa raspunda, dar ii parea bine ca e cineva in lume caruia poate sa-i vorbeasca si despre aceasta.

– Nu cred, raspunse ea.

– Esti cuminte, fata mea, grai tatal. Rau ar fi dac-ai crede, si mai rau ar fi daca s-ar intampla una ca aceasta.

– De ce, taica? il intreba ea uimita.

– Pentru ca insotirea facuta fara de voie nu-i pentru oamenii plamaditi ca noi, ii raspunse el.

– Cum, fara de voie? Cine sa-l sileasca?

– Slabiciunea lui – grai batranul – si asta nu tine toata viata, nici n-o au cu totii pentru tine. Nu te face, fata mea, pui de cuc in cuib de cioara – urma el peste putin – ca nu-ti este firea pentru aceasta. Tu ai durmit asta-noapte aici, intinsa pe un brat de fan, si ai durmit bine, dar ei au durmit in paturi cu perini de puf si n-au sa uite niciodata c-ai durmit in sura lor.

– Nu-mi pasa, taica!

– Poate ca nu-ti pasa acum, zise el, dar o sa vie vremea cand o sa-ti pese. Tu nu stii sa sezi la masa lor, nici sa mananci cu lingura lor, nici nu stii sa te imbraci in portul lor, nici sa vorbesti in limba lor.

N-a crezut Simina niciodata ca Iorgovan o va lua de nevasta, cel putin asa zicea, ca nu crede; acum insa, cand il vedea pe parintele ei atat de ingrijat, ea incepu a se teme ca tot o va lua Iorgovan si ar fi voit sa-i arate batranului ca n-ar fi o nenorocire pentru dansul, nici pentru dansa.

– Taica – ii zise ea – m-am gandit si eu la toate; dar, vezi, slujnica sa-i fiu, tot m-as simti fericita: e om cuminte si cu inima buna.

– Dar e slab de inger, ii raspunse batranul. Dac-ar fi om ca sofron, ai putea sa treci si prin foc si prin apa alaturea cu dansul; dar grea e tovarasia cu un om care nu se uita mereu inainte, ci cauta la tot pasul in dreapta si in stanga, ca sa vada cum vor altii sa-l duca. Dar ce vorbesc eu?! adauga peste putin. Cum ti-a fi data, asa-ti va fi norocul. Dar tot as vrea sa stiu cum o sa-ti fie!

Ce sa vorbeasca mai departe?”

stiau ei oare care este si care nu este adevarul, ca sa staruiasca asupra lui?!

Neacsu ar fi voit sa nu mai fi grait vorbele pe care le-a scapat, iar Simina ar fi voit sa planga si nu putea.

– Dumnezeu sa te poarte-n caile tale! zise el in cele din urma si se ridica.

– Mai ramai, taica, il ruga, cine stie cand ne-o mai veni sa stam asa impreuna.

El se aseza din nou langa dansa si-o intreba ce voieste.

– Nimic, taica, raspunse ea, apoi isi puse capul pe umarul lui si incepu sa planga.

– Fata mea, draga mea fata! plangi, ca e bun plansul, grai el miscat, uitandu-se mereu la fata ei.




Padureanca - Capitolul 01
Padureanca - Capitolul 02
Padureanca - Capitolul 03
Padureanca - Capitolul 04
Padureanca - Capitolul 05
Padureanca - Capitolul 06
Padureanca - Capitolul 07
Padureanca - Capitolul 08
Padureanca - Capitolul 09
Padureanca - Capitolul 10
Padureanca - Capitolul 11
Padureanca - Capitolul 12
Padureanca - Capitolul 13
Padureanca - Capitolul 14
Padureanca - Capitolul 15
Padureanca - Capitolul 16
Padureanca - Capitolul 17
Padureanca - Capitolul 18
Padureanca - Capitolul 19
Padureanca - Capitolul 20
Padureanca - Capitolul 21
Padureanca - Capitolul 22


Aceasta pagina a fost accesata de 1587 ori.
{literal} {/literal}