Padureanca - Capitolul 18

Padureanca - Capitolul 18

de Ioan Slavici


18.

Busuioc, bogatoiul de la Curtici, fecioru-sau, Iorgovan, Simina, fata crasnicului din Zimbru, si sofron, care tot mai statea la casa lui Busuioc, toti patru erau foarte mahniti si parca se temeau de vreo primejdie.

Daca l-ar fi intrebat cineva pe Busuioc pana cand o sa-l tina pe sofron cu minciuna si sa-l amane de pe o zi pe alta, el n-ar fi putut sa-i raspunda. Nu stia nici el.

isi inchipuia insa ca pe Simina trebuie s-o doara cand stie ca sofron nu s-a mutat inca la Socodor si nu se putea lipsi de multumirea de a-i face aceasta durere.

„O sa-i dau in ziua cand il voi vedea gata de a pleca si fara de ei, o sa-i dau cand nu-mi va mai ramanea alta“, isi zicea el.

Era un fel de strengarie in ceea ce facea el. si o marturisea chiar si el insusi aceasta si adeseori ii era rusine, ori se temea, dar nu se putea stapani, nu putea sa-si calce pe inima.

O vedea pe Simina scotandu-si cu varful degetelor cele cateva fire de par din fata si uitandu-se apoi drept in ochii lui: era peste putinta s-o uite el aceasta!

Adeseori, dac-ar fi stat Simina inaintea lui si i-ar fi poruncit sa taie, sa spanzure, sa dea foc la casa lui, el s-ar fi supus orbeste: tocmai de aceea insa el nu putea sa implineasca dorinta ei; ii era ca si cand ar sti ca daca n-o va implini, va veni ea insasi la el sa staruiasca.

Nu era rautate in Busuioc, era insa daca omului zacas, care nu-si prea da nici el insusi seama despre supararea sa.

Numai atunci se muia Busuioc, cand ii trecea prin minte gandul ca se poate ca ei prea putin sa-i pese daca sofron se muta ori nu la Socodor.

Iar gandul acesta foarte adeseori ii venea lui Busuioc.

Caci un lucru era, care nu putea sa intre in mintea lui: ca Simina ar putea sa-l iubeasca pe sofron.

si asupra acestui lucru Busuioc, Iorgovan si sofron el insusi erau de aceeasi parere.

Mai ales acum Iorgovan s-ar fi simtit foarte ne¬norocit daca Simina ar fi putut sa iubeasca pe un om ca dansul, un ticalos, o gura-casca, un vai si amar de el, care nu stie face nimic!

Se mira Busuioc de ce nu mai vine sofron sa-si ceara banii.

N-avea de ce sa se mai mire.

Ce-i pasa lui acum de bani? S-a framantat o zi, doua, apoi le-a lasat toate.

Dara ce ar si fi putut el sa faca?

S-a gandit sa-l dea-n judecata pe Busuioc. El, pe Busuioc? El sa aiba judecata cu cineva, ba chiar cu Busuioc? Nebun ar fi trebuit sa fie.

S-a gandit sa se duca si sa-i spuna satului intreg ca Busuioc nu e om cinstit.

Nu putea s-o faca, fiindca Busuioc tot om cinstit era, tot ramanea cu trecerea lui.

S-a gandit sa-l ia de scurt si sa-i spuna ca-l omoara, ca-i da foc la casa daca nu-i da banii.

Asta, mai ales asta ar fi voit s-o faca.

„Nu pot, zise el. Daca o zic si el tot nu-mi da banii, trebuie s-o si fac si nu vreau s-o fac. Sa ma fereasca Dumnezeu.”

E grozav lucru cand omul se simte neputincios, insa mai grozav e cand stie ca-l stiu si altii.

Simina insa parca le stia toate. I-a spus ca se muta la Socodor si nu s-a mutat, pentru ca n-avea in el destula virtute sa se mute, pentru ca n-a putut sa-si vanda locul de casa si sa-si scoata banii de la Busuioc pentru ca nu e om. Nici nu mai voia sa se mute, nu mai voia sa dea fata cu dansa, nu mai voia sa stie de dansa: nu mai voia nimic; traia asa cum traieste, cu viata infun¬data, fara ca sa-i mai pese de ceva. si adica, de ce sa faca el ceea ce zice dansa? Ce-i este el ei? ce-i este ea lui? De unde si pana unde sa-si schimbe el toate gandurile, fiindca ea voieste asa?

Mare rusine a patit el in viata lui! si cine stie?! el acum se framanta ca un nebun, iar ei poate ca prea putin ii pasa daca el se duce ori nu la Socodor, ea poate ca nici nu stie ca el n-a plecat. A zis-o atunci, cum a zis, ca nu-l lasa pe Iorgovan.

De ce sa-si amarasca el viata de dragul ei? si asa viata lui tot nu mai era viata.

Astfel, framantat mereu de gandurile sale, sofron ajunse in cele din urma sa nu mai voiasca a se muta la Socodor. isi rupsese el de mult gandul de Simina; acum insa il rupsese de tot.

Ea ajunsese pentru dansul o sarcina prea grea!

„si cine stie?! noi ne framantam intre noi, zicea si Iorgovan, iara ei nici ca-i pasa, ea poate ca-si petrece cu altul.” Ar fi vrut Busuioc s-o vada pe Simina si sa stie ce mai zice si mai gandeste, ar fi vrut si sofron, dar mai mult decat toti ar fi vrut-o Iorgovan. „O sa-i para ei rau de ceea ce a facut si o sa vina caita la mine.”

Aceasta era mangaierea lui Iorgovan.

– O sa vada ea ca sunt om si eu! zicea el si, oriunde se afla, de orisice se apuca, isi dadea mereu seama ce ar zice ea oare daca l-ar vedea ce face, dac-ar sti ce gandeste. Dar ea nu-l vedea, nu stia ce gandeste el, ba poate ca nici nu voia sa-l vada si sa-i stie gandurile. Asta-l muia pe Iorgovan si-l facea din zi in zi mai nerabdator.

Ar fi voit sa mai afle ceva, sa se mai intample ceva, ii era si lui infundata viata. Mai muiata insa decat toti era Simina. Pe ea o munceau ziua gandurile, iar noaptea – visurile. Simtea acum c-a ramas singura-singurica pe lumea aceasta. sofron, a parasit-o si el.

si nici ca se putea altfel. si-a batut joc de slabiciunea lui.

Abia trecea noapte fara ca sa-l vada in vis, si pe el, si pe Neacsu, acum descult, maine flamand, poimaine insetat si totdeauna suparat si facandu-i mustrari.

Diminetile apoi statea ceasuri intregi si plangea, apoi dadea pomana si painea de la gura si cea din urma haina ce-i cadea in mana. O ajunsese blestemul parintesc, pentru ca fusese oarba si nu ascultase sfaturile lui, pentru ca-l parasise in ceasul mortii, pentru ca si-a batut joc de sla¬biciunea omului la care tinea atat de mult raposatul.

sedea, sedea singura, se gandea la cele petrecute, si cu totul altfel le vedea acum.

isi aducea aminte de ziua cand l-a vazut intaia oara pe sofron, cand el a luat-o langa el in caruta si i-a pus cojocul sa sada pe el, isi aducea aminte de vorbele lui, pe care atunci nu le baga in seama, iar acum si le reamintea atat de bine si cu o sete nespusa. si cum a sarutat-o el, cum fugea sa prinda prepelitele din zbor si cum l-a lovit ea fara de mila atunci noaptea, in fata lui Iorgovan si a lui Neacsu, si cat de nenorocit era Neacsu.

Iara ea nu putea nici macar sa le ceara iertare, sa cada in genunchi, sa le sarute mainile, sa sarute, ca Pupaza, ca Iorgovan, pamantul de la picioarele lor. „si daca ti-a fi de ceva, spune-i baiatului astuia!“ Nu mai era baiatul! il alungase ea insasi de la dansa.

Astfel, zi cu zi, noapte cu noapte. Ea nu mai putea sa poarte viata aceasta.

Toamna tarziu, cand abia mai era pe ici, pe colo cate o frunza pe copaci, intr-o zi de duminica, ea-si arunca o carpa in cap si pleca drept spre mormintii din Socodor. Cale de cateva ceasuri cat merse pan-acolo, ea se ducea dusa si stergand din cand in cand cate o la¬crima, intrand apoi in morminti, o inabusi un plans zgomotos, ea se arunca cu fata la pamant, saruta tarina si ramase timp indelungat buiguita, ca si fara de simtiri. inspre amurgul serii ea sari in picioare. O ceata de baieti canta „Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fara de moarte, miluieste-ne pre noi.”

Se aducea un nou mort, ca sa fie asezat la vesnica odihna. Murise Stanca lui Martin, si Martin, cei patru copii ramasi fara de muma, Floarea, sora Stanca, Ana si Marta, surorile lui Martin, jalnicele, prietenele raposatei, toti, cu totii, incepura sa se vaiete in gura mare, cand sicriul fu asezat la marginea mormantului. Simina ramase plangand si ea la o parte, gropasii slobozira cosciugul in groapa, rude, prieteni si oa¬meni de casa aruncara toti din toate partile cate un pumn de tarana peste el, preotii cantara „in veci pomenirea ei”, apoi lumea se risipi, jalitorii se departara incetul cu incetul.

Ramasa iar singura, Simina se uita lung in urma lor. ii pierise parca deodata toata mahnirea din suflet. O cunoscuse pe raposata. Era o femeie harnica si buna de gura.

il cunostea pe Martin. Un om de vreo patruzeci de ani, bland si ingaduitor, dar slabanog si sfiicios. Ce se facea el acum cu gospodaria lui si cu patru copii ramasi pe capul lui ca vai si amar de ei?! Ea fusese singura la taica-sau, care n-avea stare, si era om cu virtute ca putini numai si totusi mereu se plangea fie-iertatul; dar nenorocitul acesta de om, cu patru copii si cu avere frumoasa, ce se facea el fara de femeie la casa?

Era parca l-a scos Dumnezeu in calea ei si a scos-o pe ea in calea lui. Caci nu mai putea Simina sa se departeze de aici, unde se simtea acum atat de mangaiata. Ea pleca incet pe urma jelitorilor.

Voia sa vorbeasca cu Martin, sa-l mangaie, sa-i fie de ajutor, sa-l roage ca s-o primeasca pe ea in casa lui, ca sa-i coaca paine, sa-i gateasca bucate, sa-i poarte grija de casa si de copii. Dar ce o fi zicand lumea?! Ce-i pasa ei?! Cui ii pasa de dansa?!

Martin o cunostea pe Simina. Nu era cu putinta ca ea sa stea peste doua luni de zile in sat fara ca toti s-o stie si sa vorbeasca despre ea. Nu stia insa Martin cine e Simina.

isi aducea numai aminte ca murise taica-sau, pe care-l inmormantase popa ca pe un var, si ca dupa moartea batranului ea a ramas la casa popii si preoteasa o ducea in toate duminicile cu ea la biserica.

Cand dar una dintre vecine veni sa-i spuna ca padureanca are sa-i spuna ceva, el, sfiicios cum era, incepu sa se invarteasca zapacit in loc.

Nu stia ce sa faca, unde s-o pofteasca, ce sa-i zica. Cele doua case erau pline de oameni adunati la pomana, alte trei mese, pentru tineret si saracimea din sat, erau in curte; iara Simina spusese ca vrea sa vorbeasca numai cu el singur.

Simina intrase in curte si astepta la portita, ne¬rabdatoare si suparata de oamenii care-si indreptara cu totii privirile spre dansa. in fundul curtii, mai spre gradina, era o capita de fan.

„Ce vrea? ce cauta? de ce a venit?” se intrebara cu totii, cand Martin se duse la Simina si o duse asa oarecum fara de voie in dosul capitei, ca sa nu stea cu ea in vederea tuturora. Nu vorbise niciodata cu dansa, n-aveau nimic de impartit unul cu altul; credea dar ca vine din partea preotesei.

Popa Furtuna, care fusese si el la inmormantare si era acum in casa, venise sa sfinteasca bucatele si, cand Simina se departa cu Martin spre capita, el iesi cu cartea si patrahirul subsuoara ca sa se intoarca acasa, se opri in capul scarilor si se uita nedumirit in urma ei.

O zarise parca si in morminti, dar de unde ar fi putut sa-i vina lui gandul de a se uita mai cu dinadinsul.

Era insa chiar ea; nu mai ramanea nicio indoiala ca ea era.

El statu catva timp nedumirit, apoi pleca si el spre capita de fan.

– Martine! grai Simina; vad c-a murit fie-iertata, si ai ramas cu copiii si cu casa fara de femeie. Vei fi vrand sa-ti gasesti pe cineva sa-ti faca trebile casei si sa-ti caute de copii.

– Numai daca nu m-ar fura, zise el fricos si smerit.

– Eu nu te fur, Martine! ii raspunse ea. Martin era un om inalt, uscat, balan, cu fata lungareata, cu ochii albastri si cu un nigel la aripa dreapta a narilor. – D-ta?! zise el dandu-se un pas inapoi.

– Eu te rog sa ma primesti, grai dansa, si sa ma dai ca pe netrebnica din casa daca te vei cai ori copiii vor simti vreodata ca nu mai au muma. El se uita lung si nedumirit la dansa, apoi dadu de cateva ori din cap.

– Asta nu se poate, zise el. N-am eu casa pentru d-ta, nici sunt om sa pot purta camasi spalate ori sa mananc paine framantata de mana d-tale.

N-as mai avea tihna cat e ziua, nici odihna cat e noaptea. Nu vezi d-ta ca abia mai stai pe picioare? Ce te-ai facut de cand nu te-am vazut? Erai rumena si tare ca marul copt, si acum nici vantul sa nu te atinga.

– Strainatatea, Martine, singuratatea m-au secat, ii raspunse ea. Chiar rudele mele ma chinuiesc, fiindca nu pot sa fac ceea ce nu ma iarta inima si voia raposatului, a taichii, fie-iertatul. Dar nu te uita la fata mea. Bratele acestea stiu sa munceasca. Fie-ti mila de copiii tai si lasa-ma sa-mi castig mangaierea de a avea si eu pe cineva aici aproape de mormantul taichii.

Acum sosi si parintele Ioan la dansii.

Martin si Simina tresarira amandoi, iar preotul ramase incremenit cand o vazu pe Simina inaintea sa.

– Ce-i, draga mea?! intreba el miscat.

Ce faci tu? Pe Simina o napadira lacrimile.

Ea se duse la el, ii lua mana s-o sarute si ramase inecata de plans cu fruntea pe mana lui.

– M-au parasit toti, toti m-au parasit; m-a ajuns blestemul tatii! striga ea in cele din urma.

Popa ar fi voit sa tranteasca patrahir si carte de pamant si sa franga tot ceea ce-i cade la indemana.

– Ei, pacatele mele! striga el. Hai cu mine! Haid’ la preoteasa! Mai sunt si oameni pe lumea aceasta!





Padureanca - Capitolul 01
Padureanca - Capitolul 02
Padureanca - Capitolul 03
Padureanca - Capitolul 04
Padureanca - Capitolul 05
Padureanca - Capitolul 06
Padureanca - Capitolul 07
Padureanca - Capitolul 08
Padureanca - Capitolul 09
Padureanca - Capitolul 10
Padureanca - Capitolul 11
Padureanca - Capitolul 12
Padureanca - Capitolul 13
Padureanca - Capitolul 14
Padureanca - Capitolul 15
Padureanca - Capitolul 16
Padureanca - Capitolul 17
Padureanca - Capitolul 18
Padureanca - Capitolul 19
Padureanca - Capitolul 20
Padureanca - Capitolul 21
Padureanca - Capitolul 22


Aceasta pagina a fost accesata de 1245 ori.
{literal} {/literal}