Padureanca - Capitolul 03

Padureanca - Capitolul 03

de Ioan Slavici


3.


Sofron, om ca la treizeci de ani, fusese catana imparateasca si era de mai multi ani acum sluga cu simbrie, stia dar ce este datoria si porunca stapanului.

Cata vreme vedrele erau pline, si-a facut si el parte cuvenita din ele, iara partea lui era mare.

Tocmai matahala nu era sofron; te uitai insa la el si simteai ca nici cu parul, nici cu paharul nu-l poti dobori. inalt nu era afara in seaman, era insa ciolanos, lat in umeri si greu in tot trupul, un om care duce la tavaleala. Cu toate aceste, intorcandu-se la birt, pamantul i se legana sub picioare si drumul de tara ii era prea ingust.

Ajuns la usa grajdului, el se opri si-si aduna toate puterile ca sa steie drept.

„Sunt ametit, nu-i vorba, isi zise el, rau ametit, dar beat nu sunt. Busuioc e om cinstit, Iorgovan e baiat de treaba, jupaneasa Vica e buna si ea, de tot buna. Ei! ce-i mai departe?! Prea putin imi pasa! Tot ma-nsor la toamna!”

si putea sofron sa se insoare. Avea banisori dati cu imprumutare, avea un loc de casa in Curtici.

Intrase sluga la Busuioc pentru ca sa si-l castige nas; toate erau gata; numai nevasta mai lipsea. Iar acum, nu era beat sofron, era insp ametit si ar fi voit sa aiba nevasta, ca sa poata saruta pe cineva. Asa era el cand era ametit: ii era draga lumea toata.

– Buna dimineata! zise el intrand in grajd.

– Buna sa-ti fie inima! raspunse tot el, deoarece caii, carora le zisese „buna dimineata” nu ii puteau raspunde.

– Dar fan mai aveti d-voastre?

– Ia vino, ma rog, si te uita!

– Bun! bun! zise el iar incredintandu-se ca este fan.

– Da, bun!

insa Vulpoiu, unul dintre caii de la caruta lui Iorgovan, stetea ganditor si nu manca.

sofron isi increti sprancenele, il apuca de urechi si-l tutura, apoi se dete inapoi si grai:

– sofroane! lasa! nu te necaji! culca-te sa tragi un pui de somn; dar baga de seama sa nu te fure somnul, sofroane, ca e ziua, sofroane, si ai treaba, sofroane!

Culcat apoi in usa grajdului, cu capul pe prag, el in curand incepu a zambi prin vis.

Cand se albea de ziua, el sari sprinten in picioare ca sa adape caii si sa-i tesele, iara cand soarele se ivea din dosul dealurilor, el se-ntorcea in batatura de la marginea satului, ca sa vada ce-i si cum si sa-i poata da stapanului sau raspuns pe cand se va scula.

sofron, padurean si el, stia sa vorbeasca cu padurenii, tocmai de aceea insa in curand simti ca anevoia se va intelege cu dansii.

Nici nu voiau padurenii sa steie de vorba cu dansul. Cei mai multi ziceau ca nu raman pe aici, ci trec in Banat, unde ziua se plateste mai bine. Altii il amanau pe mane, pe poimane, zicand ca nu stiu inca cum se vor hotari preturile. Iar putinii care erau gata de a merge chiar de pe acum la lucru cereau niste preturi de te speriai de ele. Trebuia sa le platesti zilele perdute pe drum si ostaneala drumului. Apoi anul era bun, si dar din dar se face. Apoi venisera mai putini decat intr-alti ani.

Apoi – si mai ales – era holera, si degeaba omul in gura mortii nu intra.

Dar toate aceste calea-valea; vorba era ca nu se gaseau oameni pe placul lui Busuioc.

Busuioc isi facuse socoteala cati cosasi, cati legatori si cati manunchesi ii trebuiau pentru ca sa-si poata aduna rodul in timp de trei zile. Padurenii aveau insa alte socoteli. Voind a pleca la seceris, ei se aduna in cete de cate cinci pana la o suta de insi. Fiecare din aceste cete are apoi un om al ei, care se invoieste pentru ceata lui; oameni razleti nu se gasesc, deoarece padureanul o data cu capul nu se desparte de ceata cu care a plecat. Degeaba se caznea dar sofron sa adune numarul poruncit de Busuioc: o data erau pre multi legatori; alta data prea putini cosasi. Dar, ceea ce era mai rau, se nimereau totdeauna prea multi care nu fac nici o treaba. Fiestecare ceata de cel putin opt insi are cate un cimpoies ori lautar si cate un baiat care poarta fedelesul cu apa in urma seceratorilor, iar lautarul e socotit drept cosas si baietul drept manunches. Busuioc hotarase un cimpoies, un lautar si doi baieti, iar lui sofron i se nimereau cate patru lautari, doi, trei cimpoiesi si cate cinci, sase baieti.

„Sa faca Iorgovan ce voieste el!” grai sofron si sa intoarse necajit la birt.

Mai rau se necaji cand afla ca Iorgovan tot nu s-a sculat inca, iar dupa ce se duse la grajd, el incepu a se scarpina la ureche.

Vulpoiu stetea cu urechile dabalate si facea zambre.

– Am zis eu, grai sofron. Are ceva Iorgovan, trebuie sa aiba. Ziceam eu inca de ieri ca omoara caii.

Asta-noapte i-a lasat asudati in mijlocul drumului, iar acum doarme ca ne alte dati.

il stia om care nu primeste sa fie purtat de slugile tatane-sau; dar Vulpoiu era bolnav, si, necajit cum era, sofron nu mai avea rabdare si trebuia sa-l trezeasca.

Iorgovan dormea si nu dormea; nu stia nici el singur ce face. Obicinuit a se scula de dimineata, el s-a trezit deodata cu sofron, dar nu-i venea sa se scoale. ii era greu sa mai deie fata cu oamenii care-l vazusera peste noapte si inchise iar ochii, pentru ca sa fuga din lume si sa nu mai stie nimic.

El se uita dar cam suparat la sofron cand acesta il trezi.

– Ce-ti pasa?! zise apoi. Nu cumva ai voi sa-mi stic si cheful ca sa nu ramai numai cu paguba? Lasa-l sa piara daca n-are zile!

si iar inchise Iorgovan ochii: ar fi voit sa doarma mereu si sa nu se mai trezeasca tot el insusi.

Dar el nu mai putea sa doarma.

Un cal?! Putina treaba! Dar nu era a bine! Tot n-ar fi vrut Iorgovan sa pagubeasca.

insa el voia sa-i arate lui sofron ca prea putin ii pasa si nu s-ar fi sculat – fereasca Dumnezeu! – nici n-ar fi intrebat, dupa ce se scula, despre Vulpoiu.

– Ce-i cu oamenii? intreba el uitandu-se asa cam pe furis in fata lui sofron.

– Sa vii sa vezi! ii raspunse sofron.

– Sunt ori nu sunt?

– Sunt si nu sunt.

– Vorbeste-mi cum se vorbeste, grai Iorgovan mai rastit. Ai fost? n-ai fost? ai gasit? n-ai gasit?

– Am gasit si n-am gasit, ii raspunse sofron. Asa cum ii cere nenea Busuioc, n-ai putea sa-i aduni decat in sat, din plin.

Atat ii mai trebuia si lui Iorgovan. Daca nu putea sa doarma, ar fi voit sa mearga mereu inainte pana ce nu va iesi din lume.

– Atunci pune caii, ca sa mergem mai departe, zise el hotarat si se duse ca sa faca socoteala conacului.

sofron puse caii – la caruta sa trei, iar la a lui Iorgovan numai doi...

Iorgovan se urca-n caruta cu doi cai intocmai cum s-ar fi urcat cand ar fi fost cu trei. Slava

Domnului, feciorul lui Busuioc n-avea nevoie sa-si piarda rostul pentru atata treaba.

Dar omul om ramane.

– Cu pielea cum ramane? intreba feciorul lui Busuioc.

– O s-o gasim aici, ii raspunse sluga.

– Mana tu inainte!

sofron iesi cel dintai din curte, iara Iorgovan ramase-n urma slugii.

– Mare minune! grai sofron. Fire-ar sa nu-i fie de diochi.




Padureanca - Capitolul 01
Padureanca - Capitolul 02
Padureanca - Capitolul 03
Padureanca - Capitolul 04
Padureanca - Capitolul 05
Padureanca - Capitolul 06
Padureanca - Capitolul 07
Padureanca - Capitolul 08
Padureanca - Capitolul 09
Padureanca - Capitolul 10
Padureanca - Capitolul 11
Padureanca - Capitolul 12
Padureanca - Capitolul 13
Padureanca - Capitolul 14
Padureanca - Capitolul 15
Padureanca - Capitolul 16
Padureanca - Capitolul 17
Padureanca - Capitolul 18
Padureanca - Capitolul 19
Padureanca - Capitolul 20
Padureanca - Capitolul 21
Padureanca - Capitolul 22


Aceasta pagina a fost accesata de 1263 ori.
{literal} {/literal}