Mara - Cine ce poate

Mara - Cine ce poate

de Ioan Slavici

Mare lucru targul de toamna de la Arad!Timp de cateva saptamani drumurile de tara toate sunt pline de care incarcate, care aduc bogatiile din sapte tinuturi, ca sa le desfasure prin pietele si prin ulitele Aradului si pe campia de dimprejurul lui,unde s-aduna care cu poame de pe Crisuri si din valea Murasului, cu lemnarie din muntii Abrudului si cu bucate de pe campia manoasa,se-nsira butoaiele cu vin din Podgorie ori cu rachiu de pe Muras si se ingramadesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci aduse de pe lunci, herghelii de cai crescuti pe poienele muntilor si cirezi de vite manate de jelepari umblati prin lume.

Ce multime de oameni si ce amestecatura de tipuri si de porturi si de limbi! E parca aici e mijlocul pamantului, unde se intalnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind imprejurul orasului mii de focuri, la care stau de vorba ori isi petrec cantand aici romani, colo unguri, mai departe svabi ori sarbi, iar printre acestia slovaci, ba pana chiar si bulgari.

Dar tot romanul, saracul, e si aici cel mai de frunte, caci vine iarna geroasa si ajunge la pret cojocul calduros, la care nimeni atat demult ca romanul nu tine.

si nu e numai ca tot romanul vrea sa-si aiba cojocul, dar tine sa-i mai fie si frumos impodobit cu flori taiate de carmajin ori cusute-nfire de ibrisin. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ceea ce-i aduce castig cojocarului: atat se plateste, daca e frumoasa, cu mana larga si pe intrecute.

Nici ca se poate pentru un cunoscator mai mare multumire decat sa treaca printre satrele cojocarilor din Arad, ca sa vada unul cate unul cojoacele de proba. Frumosul e frumos, nu-i vorba, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicaieri nu se gasesc, fiindca mai rar gasesti aiurea oameni care pot sa le plateasca.

Trica-si implinise de mult anul, dar tot mai ramasese la Claici, fiindca ii era greu sa plece ca sa-si inceapa cei doi ani de calatorie.

Nici ca intra insa calfele de cojocari la stapan decat de doua ori pe an: fie la Sf. Gheorghe, fie mai ales la Sf. Dimitrie, pe cand cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfa trebuie, mai nainte de a iesi in lume,sa-si arate destoinicia, pentru ca stapanii sa stie ce poate si cum au sa-l plateasca. El s-a invoit dar cu Claici ca sa coase pentru targul de toamna o bunda, adica o blana de miel, lunga pana la pamant, alba si impodobita cu flori cusute-n ibrisin. A lucrat patru luni de zile la ea, dar si era frumoasa, incat Claici n-o lasa mai jos de doua sute deflorini si li se lauda tuturora ca el l-a scos calfa pe Trica.

Iar Trica statea rusinos in dosul bundei de proba, ca sa fie la indemana cand vin stapanii care cauta calfe. Era tot lung si desirat, tot motolog si gura-casca, dar mai nespalat si mai nepieptanat decat odinioara. Se implinise aproape un an de cand plecase sora-sa de la Arad,si de atunci pierduse obiceiul de a se pieptana cand merge la masa.

Deoarece breasla cojocarilor din Arad tinuse mortis ca cojocarii din alte parti sa nu-si poata scoate marfa la vanzare decat in ziua a treia, Bocioaca-si avea si el, ziua-ntai si ziua a doua, lazile-nchise si se plimba printre satrele cojocarilor din Arad, ca sa vada ce lucruri frumoase au mai scos in targ.

— Cine a facut bunda asta? intreba el uitandu-se cu de-amanuntul la cusaturi.

— Eu! raspunse Trica, facand un pas inainte.Bocioaca, tot inalt si subtire si el, se uita de jos pana sus la Trica. ii era parca nu se poate ca acele maini mari sa fi cusut florile cele atat de curat scoase.

— Ei bine, baiete! zise el. Cand ai iesit calfa?
— De Sf. Gheorghe.
— Vrei sa vii la Lipova? Eu sunt Bocioaca, starostele.
— stiu, ca si eu sunt de pe acolo.
— De unde?
— De la Radna.Bocioaca se uita din nou in fata lui.
— Doara nu esti fratele Persidei? grai el. Parca-mi semeni si tu cu ma-ta.

— Asta e! raspunse Trica razand.
— Ce-a avut ma-ta cu neamtul? intreba starostele, schimband vorba.

— Care neamt?
— Hubar. Care altul?
— Eu nu stiu nimic, raspunse Trica, cu atat mai mirat cu cat muma-sa era si ea aici in targ si nu-i spusese nimic.

— Bine, grai Bocioaca, a luat podul de la dansa si pare-mi-se c-a inselat-o si cu padurea de la Cladova.

— Eu, zise Trica razand, nu cred ca poate cineva sa-nsele pe mama.Bocioaca iar se uita la baiat. Era parca ceva foarte destept in ochii lui.

— Ei! vii? intreba el din nou.
— Vin.
— Ce ceri?
— Nu mai cer nimic, raspunse Trica. Nu mi-e destul ca stau la casa d-tale?! O sa-mi dai ce-i socoti.

Bocioaca era incantat.

— Cand vii?
— Chiar acum, dupa targ!
— Vorba incheiata! grai Bocioaca si-i stranse mana, apoi se duse mai departe.

Iar Trica nu mai avea astampar. Voia sa vada pe muma-sa, ca sa afle ce s-a intamplat cu Hubar si sa-i spuna ca s-a-nvoit cu Bocioaca,acelasi Bocioaca in casa caruia nu fusese primit ucenic.

— Auzi vorba! striga Mara, punandu-si mainile in solduri.Se bucura cum de mult nu s-a mai bucurat. Lasa ca-i parea bine ca Trica a intrat calfa tocmai la Bocioaca, dar avea si mare trebuinta sa-i fie feciorul prin apropiere.

De cand aflase ca Codreanu s-a-nsurat si s-a popit, ea isi pusese de gand sa n-o mai lase pe Persida la calugarite. Nu era insa chip s-o scoti din manastire. Ea zicea, nu-i vorba, ca nu mai sta, dar potrivea mereu lucrurile asa ca sa mai ramaie, si nu mai stiai ce sa-i faci ca s-o scoti.

Duminicile si zilele de sarbatori Mara o lua si-o ducea la biserica de la Lipova. Foarte adeseori insa Mara era dusa pe la targuri, si atunci Persida lua pe vreuna din fetele de roman ce se aflau la calugarite si tot se ducea. Le parea foarte rau calugaritelor, caci era, daca-i vorba,chiar mai frumoasa biserica acolea in manastire, dar Persida tinea sa mearga la biserica ei si nu putea nimeni s-o opreasca. Ba s-a facut incetul cu incetul obicei ca Persida lua toate fetele de roman cu dansa,incat era o frumusete sa le vezi, si lipovenii tineau mult la fata Marei.

— Minunat lucru! grai dar muma. O sa te duci duminicile si zilele de sarbatori s-o iei pe Persida, ca s-o duci la biserica. Nu le prea place calugaritelor ca duce fete cu dansa. Apoi sa facem ce-om face ca s-o scoatem de acolo.

— Da! raspunse Trica voios. Dar cu Hubar ce-ai avut?
— Ce sa am? grai Mara. Nu cumva sunt proasta ca sa alerg si sa muncesc, apoi sa impart castigul cu dansii? Nu castig nimic si n-am nimic de impartit!

— Bine, dar aud ca ti-a luat Hubar podul.

— Nu-mi mai trebuie mie podul acela! Stau toata ziua pentru cativa creitari, cand am atata treaba in alta parte.

Lui Trica ii parea cu toate aceste foarte rau. Nu se putea impaca cu gandul ca muma-sa nu mai e podarita, cand toata lumea ii zicea"Podarita". Apoi ii era parca i-ar fi venit lui sa ia podul in aranda,fiindca grozav ii placea sa vada creitarii adunati gramada si nu se putea impaca cu gandul ca o sa dea si el creitari cand va trece de aici inainte podul.

— si, uite, zise el, mie imi venise gandul sa stau acasa cu voi, sa ma duc diminetile si sa ma intorc serile.

— Sa stai, dragul mamii! grai Mara induiosata, ca sa fim odata oameni adunati si noi.

— Dar o sa dau prea multi creitari.
— De asta sa nu-ti pese, zise ea incet, caci tot ai nostri sunt creitarii. Gheorghe a luat podul in tovarasie cu mine.

Pe drum apoi, de la Arad pana la Radna, le-a mai inteles Trica si celelalte.

Se plangea Mara ca-i merg treburile rau de tot. Ar fi fost in stare sa jure ca pierde cu padurea si ar ajunge in sapa de lemn daca nus-ar ajuta cu plutele, pe care le vinde cu pret bun dupa ce descarca stanjenii.

— Numai eu stiu, dragul mamii, zicea dansa suspinand, cat ma framant ca s-o scot la capat. Mi-au scos vorba ca am adunat bani multi si toti ma fura, toti umbla sa ma insele. Ba mai vine si popa Isai de la soimos si zice cui numai vrea sa-l creada ca sunt zgarcita si ca numai eu sunt de vina daca n-a luat Codreanu pe Persida. Draguta mamii!Las' c-o sa gaseasca ea altul si mai si decat dansul. Voia sa scoata sufletul din mine si sa-mi ia cel din urma ban. N-am, dragul mamii:de unde sa dau mai mult decat ceea ce pot? Tu stii ca putin a mai ramas de la fie iertat tatal vostru: las' ca nu m-am atins de al vostru,dar am mai si adaugat putin cate putin, cum biet am putut, ca sa aveti si voi cate ceva. Aveti! Ai si tu, are si Persida; popa cerea insamarea cu sarea!

Spunea Mara, spunea mereu si nu mai sfarsea, iar Trica nu putea decat sa le creada toate. Cand vorba era insa de Codreanu, trebuia sa zica si el o vorba, caci il cunostea mai bine si tinea mult la el.

— Sa crezi, mama, gandi dansul, ca Codreanu nu cerea nimic.
— Ferit-a Sfantul! raspunse Mara. El nu, dar s-a varat la mijloc popa Isai si le-a stricat toate. E insa mai bine asa! N-a fost sa fie!Fiecare cu norocul lui! Nici nu era el om pentru fata ca Persida; pe unul ca dansul l-ar bate Persida in fiecare zi de doua ori.

Cam asa gandea si Trica.Nu-i vorba, acum, dupa un an, se facuse mai inalta si parea mai subtire sora-sa; ti-ar fi venit sa-i zici c-o clatina vantul; calca insa teapan si marunt ca maica econoama, incat parca se scutura pamantul sub picioarele ei, si era in cautatura ei si imprejurul buzelor ei ceva indaratnic, aspru si nemilos, parc-ar fi voit in toata clipa sa strige:"Trebuie!"

Era cu toate aceste foarte voioasa si ar fi voit s-adune toata lumea, ca sa-i spuna ca fratele ei a venit s-o ia la biserica si are sa ramaie aici.

— Dar, zise el, mergem la noi la biserica.Ea stete putin pe ganduri.
— Nu, grai apoi, ramanem tot la Lipova si ne ducem dupa biserica acasa.

in zadar, femeia tot femeie! Se uita la fratele ei cel inalt si lat in umeri, care isi pusese hainele negre si trecuse pe la barbier mai nainte de a fi venit la dansa. Ea-i potrivi legatoarea la gat si-i scutura pe ici,pe colo haina atingand-o usurel cu varful degetelor; voia sa mearga cu el la biserica de aci, unde toti o cunosteau.

1

Iara el voia numai ceea ce vrea dansa.O luara dar, tot ca odinioara, la dreapta, ca sa treaca prin fata macelariei.

Ce deosebire insa!Atunci ea stia ca Natl are s-o vada trecand, si totusi era cuprinsa de un fel de lesin; acum nici prin gand nu-i trecea ca are sa dea ochii cu el, si totusi n-a tresarit cand l-a zarit la usa macelariei, ci s-a uitat lung si fara de sfiala la el.

Ce schimbare intr-un timp atat de scurt! Nu-i vorba, sortul ii era si acum curat si cararea i se vedea, ca odinioara, prin parul neted pieptanat, dar era macelar adevarat: om cu fata plina si mai mult rosie decat rumena, cu bratele puternice stranse de maneca suflecata si cu pieptul iesit inainte.

si se uita si el tot lung si fara de sfiala la dansa si la fratele ei, care nu voia, parca, sa-l vada si ar fi dat mult daca sora-sa nu l-ar vedea nici ea.

Un lucru nu-i era nici Persidei cu putinta: sa treaca ulita, ca sa apuce pe la colt. Ea clatina zambind voioasa din cap, dar isi urma drumul inainte, ramanand in partea despre manastire a ulitei, incat Natl se uita dezamagit in urma ei si raspunse la salutare abia dupa ceea trecuse.

Lucrurile venisera fara de veste si s-au petrecut atat de iute, incat el statea buimacit si nu-si dadea seama decat ca mai nainte ea avuse pe frunte si mai ales pe tample fire de par cret si razlet, iar acuma parul ii sedea neted pe frunte.

— Cand s-a intors Natl acasa? intreba Persida dupa ce se mai departara.

— Tu trebuie sa stii mai bine decat mine, raspunse Trica indarjit.
— De ce sa stiu?
— Esti mai de mult aici.
— Duminica trecuta nu era acasa, grai dansa. L-ai mai vazut tu la Arad dupa ce am plecat eu?

— Nu stiu, raspunse Trica mai indarjit. Nu-mi mai aduc aminte. Nu, nu l-am mai vazut. Dar ce ai tu cu el?

Persida se uita razand la fratele ei.Un lungan, ce-i drept, dar un baiat care abia peste doua luni implineste sasesprezece ani: ce putea el sa inteleaga?

— Fii baiat cuminte, Trica, zise ea; tu stii ca nu am nimic cu el si nici nu pot avea. Tocmai de aceea imi pare insa bine ca i-au iesit prostiile din cap.

— De unde stii ca i-au iesit?!
— Vad eu, raspunse ea.Asa si credea fata Marei, desi nu era tocmai asa.El n-a alergat, ce-i drept, nici la biserica, nici la Radna dupa dansa, dar munte cu munte nu se intalneste, insa om cu om da — mai ales acum toamna, in timpul culesului de vii.

De la Radna inainte, spre apus, se intinde podgoria cea vestita a Aradului, un lung sir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi buna,pana la Maderat, la poalele dealurilor, sat se insira de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n-a incercat inca sa le numere.

Ce-i aci in timpul culesului, pe la inceputul lui octombrie, aceasta nu poate s-o stie decat cel ce a vazut cu ochii lui.

Serile, venind despre Arad pe sesul neted, vezi in fata ta parca un alt cer, un fel de negreata intinsa in fata ta si nenumarate lumini risipite pe ea — focurile ce ard la crame, prin paghini si pe fanetele acum cosite si lasate de pasune. Din cand in cand rasuna prelung cate o pusca descarcata ori se ridica pe ici, pe colo cate o racheta,incat simti pe nevazute ca e lume, lume, multa lume risipita pe colo pe dealuri si prin vai.

Saptamani de zile de-a randul vin mereu si de la deal, si de pe ses, unii ca sa lucreze, altii ca sa petreaca cateva zile bune, toti veseli, toti gata de a se bucura de viata.

O data numai pe an e culesul viilor, si pacat ar fi sa petreci si asta singura data dormind noptile cand ele sunt atat de linistite si de racoroase, iar luna niciodata si nicaieri nu-si revarsa lumina asa din plin ca acum si aici, unde razele ei se rasfrang oarecum din coastele dealurilor spre sesul intins ca o mare.

Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitara, o vioara, o harmonica si iar un taraf de lautari, pretutindenea cate o descarcatura de pusca, o racheta ori cel putin cate un chiot de fiecare vadra turnata in butoi, si toti stau la povesti, canta, joaca, petrec in zburdalnica invalmaseala.

S-alergi cale de doua zile pe nemancate, ca sa iei parte, iar Natl nu era decat aci la Lipova: cum ar fi putut sa stea acasa cand aveau si ei vie la Paulis si venise anume de cules acasa?

Luni dimineata el stia ca Persida nu s-a intros la calugarite si nu se mai indoia c-a ramas si ea de cules acasa.

Celelalte veneau de la sine.Pleci in timpul culesului de cu seara cu un prieten asa la un noroc, treci din crama in crama, si numai bunul Dumnezeu stie unde si cu cine te pomenesti in zori de zi, caci oriunde sosesti, oamenii sunt bucurosi de oaspeti si cu plin te primesc, oriunde ajungi, gasesti ori iti faci prieteni.

Luni dupa-amiazazi el stia ca Mara e si ea cu ai sai la vie, cale de vreo jumatate de ceas mai spre Radna; iar pe inserate el a luat pusca pe umar si a urcat voios si capreste spre culmea de unde putea sa vada cand si incotro pleaca fata Marei.

O vedea, si ce n-ar fi dat ca si ea sa-l zareasca pe el sus in culme!El descarca deodata amandoua tevile pustii; insa era sus in deal si descarcatura pierduta in vant suna ca in sec.

Persida si Mara, care se aflau in fata cramei acoperite cu trestie, cu toate aceste se intoarsera spre culme.

Era departe pan-acolo, incat abia se mai vedea omul care descarcase. Persida insa tot il recunoscu si, in semn ca-l cunoaste, ridica mana in sus.

— Cine-i acolo? intreba Mara mirata ca fiica ei il cunoaste.Persida se uita razand la ea. stia ca e certata muma ei cu Hubar, dar acum era culesul viilor.

— Cine sa fie? raspunse ea. Nebunul de Natl!Mara ramase catva timp buiguita. Natl? Iar Natl? Parca-i venea si tot nu-i venea sa se supere. in zadar! era femeie si mama, si mare lucru ar fi ca o mama sa se supere cand vede ca fata ei ia mintile flacailor.

— Curat nebun! zise ea uitandu-se cu ochii scrutatori la fiica ei.
— I-a mai trecut, mama, grai Persida, care-i intelese gandul, si o sa-i treaca de tot cand va vedea ce e si cum.

Mara era cea mai fericita din toate mumele: nu vorbele Persidei, ci felul in care ele fusesera rostite o incredintau ca fata ei e cea mai cuminte din toate fetele.

— Te pomenesti ca nebunul acela, zise ea, o sa ne stea pana la miezul noptii in varful dealului.

De asta se temea si Persida.Se inselau insa amandoua.Natl descarcase, ce-i drept, pusca pentru ca Persida sa se uite spre dansul. Cand a vazut, insa, ca ea se uita, ii face semn, ba se mai uita si Mara, el stia ca ele vorbesc despre dansul, simtea ca de bine nu pot sa-l graiasca si-i era rusine.

"Ce fleac de om! isi zise el necajit pe sine, isi arunca pusca iar pe umar si porni mai departe. indracita femeie!" adauga apoi intr-un tarziu.

Iara Persida se uita lung dupa dansul si se bucura in gandul ei.Nici ca l-a mai vazut trei zile de-a randul, desi fetele ca dansa multa lume vad in timpul culesului de vii.

Joi pe inserate ea a plecat cu nevasta lui Bocioaca, cu varul lui Bocioaca, Andrei, care era scriitor la notarul din Minis, cu notarul de la soimos si cu domnisoarele Emilia si Nina, nepoatele parintelui Isai,ca sa mearga la crama parintelui Ioan de la Minis.

Trecand asa, printre crame, s-au mai oprit ici, s-au mai oprit colo, incat au petrecut peste doua ceasuri pe drum si s-au sporit la patrusprezece insi pe cand au sosit.

Sa vezi apoi parere de bine si chiote de veselie si tus dat de lautarii fara de care parintele Ioan n-ar fi putut sa-si faca culesul.

si ce mare era mirarea Persidei cand s-a pomenit ca iese din invalmaseala aceasta la iveala Natl si vine la dansa cu mana intinsa si razand strengareste.

— Dar d-ta cum ai ajuns aici?
— Mare lucru! Parca n-ai nici un prieten care are un prieten ca sa te aduca aici? Nu cumva credeai c-o sa scapi de mine?

— Nici nu voiam sa scap; imi pare bine ca te vad si mai de aproape.

— De!... o sa vedem!... grai el cu indoiala si rupse vorba fiindca se pusera altii la mijloc.

Lucru neinteles de mintea omeneasca!Persida era fata cuminte si pusese in gandul ei toate lucrurile la cale: ochii ei insa erau dusi mereu dupa dansul si radeau cand se intalneau cu ai lui. Parca-i era frate, parca-i era copil, parca-i era rupt din suflet, atat de mult se bucura cand il vedea voios, vorbaret, si inima i se stranse cand el veni s-o pofteasca la joc. El juca atat de frumos, iara ea nu stia sa joace valsul.

Nu era facuta batatura din fata cramei pentru vals si nu erau nici jucatorii deprinsi a juca nemteste, dar la cules de vii joaca lumea sipe iarba verde, si cele opt perechi zburau cum da Dumnezeu, ca pe podele lucii.

— Tare esti usoara! grai Natl peste catva timp.Persida invatase, cand cu nunta, sa joace valsul, dar era de mult de atunci.

— D-ta vezi ca nu stiu sa joc, raspunse ea.
— Deloc nu stii, zise el, dar esti usoara si merge bine.
— Ma duci d-ta, intampina ea.
— Vorba sa fie! sopti el incet. Te-as duce eu daca te-ai lasa... Am ce sa prind in brate. Sa te iau pe sus si sa te duc, incat sa ni se piarda urma!

Persida ar fi voit sa se desfaca din bratele lui si sa-i dea branci, ca sa-l arunce cat colo. Era de necrezut indrazneala lui.

El insa o tinea ca-n cleste de fier si o ducea din ce in ce mai zburis, incat era o frumusete sa-i vezi si, incetul cu incetul, privirile tuturor se indreptara asupra lor.

— Ma obosesti de-mi scoti sufletul, sopti ea suparata acum si de privirile indreptate asupra ei.

— Nu-i adevarat, raspunse el, d-ta nu obosesti nici pana maine dimineata, dar ti-e greu ca lumea te vede jucand cu mine.

Apoi el o lasa de unde o luase, ii multumi frumos si isi cauta alta pereche.

Persida, rosie ca floarea de mac, ar fi voit sa fuga, sa se ascunda, sa scape fara de veste din aceasta societate neinfranata, dar in clipa cand el se departa, alti trei sarira s-o pofteasca la joc.

Asa e la joc: cine a intrat o data e bine prins, si cu cat mai mult joaca, cu atat mai vartos se simte pornit a da inainte. Era cuprinsa de un fel de betie si, desi ar fi voit mai inainte sa plece, peste putin o nelinistea gandul ca seca Marta, nevasta lui Bocioaca, ar putea s-o iaca s-o duca iar inapoi.

Marta nu era insa din cele ce grabesc acasa.Avea, ce-i drept, trei copii, dar era frumoasa, durdulie si tanara inca si nu venise ca sa stea. Cu Bocioaca al ei, care era om bogat si foarte cumsecade, dar cu vreo doisprezece ani mai batran decat dansa si prea de tot sfatos, statea dansa in toate zilele; mai rar insa cu scriitorul, care era mai tanar si mai spornic la vorba, stia sa-i toarne glumele pe plac si sa-i sopteasca din cand in cand cate ceva la ureche. Era, nu-i vorba, cea mai cumsecade femeie, dar n-ai fi zis-o aceasta dac-ai fi vazut-o: prea mult ii placea sa stea, ba chiar sa se si harjoneasca cu oamenii tineri. Pacat ar fi sa nu intre si ea in joc, desi nu prea stia nici ea cum merge valsul.

"Pacat!" zicea in gandul ei Persida, care era, la urma urmelor, fata tanara si plina de viata. Nu-i vorba, jocul nu mergea ca mai nainte,dar capul ii era ametit si ochii ei se furisau din cand in cand spre Natl, care era tot voios, tot neobosit, dar nu se mai uita la dansa, nu se uita si nu se uita...

Lucru firesc! El avea, in cele din urma, dreptate; ea se purtase ca o copila rasfatata, rau-crescuta.

Dupa ce jocul s-a curmat, ea ar fi voit sa se apropie ca din intamplare de dansul si sa faca ca si cand nimic n-ar fi fost; pe cand insa ea nu putea sa scape de dl Bradeanu, un tanar avocat, el avea de lucru in alta parte.

Dl Bogyó Feri, padurarul imparatesc, facuse prinsoare cu parintele Ioan ca are sa ridice el singur butoiasul cu must de boabe alese, care se afla sub streasina, si sa-l aseze in car. L-a si asezat, spre marea mirare a tuturora.

— Putina treaba! grai Ignat, vecinul parintelui, apoi lua butoiasul din car si il ridica pe umarul sau, spre mai marea uimire a celor de fata, care se adunasera imprejurul lor.

Natl nu era nici el dintre cei ce nu se mira. De! usor nu era butoiasul acela.

El se pleca, puse mana, ca sa-ncerce, ridica butoiasul o data pana spre genunchi, inca o data pana spre mijloc, apoi isi incorda puterile si-l puse si el, intocmai ca Ignat, pe umarul sau.

Obrajii ii erau, ce-i drept, inrositi de sange, ochii ii ieseau mai tare din cap, picioarele ii stateau ca infipte in pamant si partea de sus a trupului tremura sub povara cea grea, dar el ridicase butoiasul si-l tinea pe umar.

Persida tresari cuprinsa de frica, facu un pas spre dansul, apoi se opri cu inima inclestata.

— Ce gluma proasta! zise ea asa pentru dansa, dar nu destul de-ncet ca sa n-auda si cei de prin apropierea ei, care se uitara fara de voie la dansa.

El lua butoiasul de pe umar, il lasa incetul cu incetul spre pamant, apoi il duse la picioarele ei.

— Pune, te rog, mana, ii zise, si vei vedea ca nu e atat de greu ca sa te temi ca-l voi scapa. Dau ramasag ca-l ridici si d-ta de o palma de la pamant.

Persida ar fi voit iar sa fuga: se daduse de gol, si privirile celorlalti o ardeau oarecum.

— Ce-mi pasa mie daca e ori nu greu! raspunse ea intepata.El se uita razand la ceilalti.
— Auzi?! grai. Zice ca nu-i pasa! De ce spui lucruri care nu sunt adevarate? Zi mai bine ca nu vrei sa-l ridici!

Persidei ii venea sa planga. El era grozav de indraznet, dar avea dreptate, si ea era umilita.

— Te-nseli, zise ea cu indaratnicie, apoi se pleca, apuca butoiasul cu amandoua mainile si-si incorda toate puterile, ca sa-l ridice. Mult ar fi dat acum sa-l poata lua si dansa pe umar.

Nu l-a putut, dar l-a ridicat pana in preajma genunchilor, ba l-a mai si dus trei pasi.

— Bravo! strigara ceilalti.
— Dar tot e foarte greu, le raspunse Persida.
— Pentru d-ta, intampina Natl, nu insa pentru noi, ceilalti, care punem umarul si la poveri mai grele.

Nu era nimic in aceasta cumpanire a puterilor, si totusi ceilalti, si mai ales celelalte, simteau ca e ceva intre feciorul lui Hubar si fata Marei, care era foarte stramtorata.

Lautarii incepura sa cante "Marunteaua", jocul pentru care podgorenii au o deosebita slabiciune, si dl Bradeanu sari iute, ca sa nu vie prea tarziu, si o lua pe Persida la joc.

Natl, crescut intre romani, vorbea romaneste tot atat de bine ca nemteste, dar la "Marunteaua" nu se pricepea, fiindca pe acolo pe unde umblase el in timpul celor din urma doi ani nu se juca "Marunteaua".

El se trase deci deoparte, ca sa priveasca. ii era parca "Marunteaua" aceasta nici nu e joc, ci un fel de topaiala; din ce in ce insa jucatorii se infierbantara si era o frumusete sa vezi pe Bradeanu cu Persida. Pecand el, om scurt si cam gros, juca usor, dar pitigaiat, dansa, inalta si mladioasa, salta ca o codobatura, tinandu-se drept si cu capul dat putin inapoi.

Era minunat si jocul acesta, si el incepu sa miste din ce in ce mai neastamparat din picioare.

ii parea rau ca n-a luat-o el pe Persida la joc si-i venea sa-l apuce de urechi pe Bradeanu, care nu se mai departa de dansa.

— Apoi, zise el plecandu-se putin cand ei trecura prin fata lui, sa ma-nveti si d-ta pe mine.

I-au scapat vorbele aceste fara de veste si-i venea sa-si traga palme dupa ce le-a grait, deoarece Persida, rosita iar ca floarea de mac, s-a uitat cu ochii ei rotunzi atat de aspru la dansul, incat el incepu sa tremure din picioare.

si totusi Persida, intorcandu-si capul spre Bradeanu, iar zambea. Auzise si Bradeanu acele vorbe indraznete, si el nu trebuia sa afle adevaratul lor inteles.

— M-a invatat, grai dansa, valsul lor; i-am fagaduit c-o sa-l invat si eu "Marunteaua" noastra.

— Atunci, raspunse Bradeanu, voind s-o duca la Natl, m-am prea grabit eu.

— As! zise ea. Mai avem timp si astazi, si alta data.Ei jucara mai departe, nu insa ca mai inainte. Persida, desi zambea, era foarte suparata si tare hotarata de a se feri de aci inainte cade foc sa nu mai ajunga la acelasi loc cu Natl. Era grozav de navalnic si de nechibzuit omul acesta, se temea de dansul, nu mai cuteza sa ise puna impotriva, si Bradeanu simtea ca dansa e stramtorata. Peste putin dar, ajungand la locul de unde o luase, el ii multumi si se departa.

Ea se duse drept la Natl.
— Bine, domnisoara, grai acesta rusinat, dar eu am glumit.
— Iau gluma in serios, raspunse ea luandu-l de mana ca pe un copil si intrand cu el in randul jucatorilor.

— Sunt un magar! sopti el peste putin pe nemteste, un mare magar, un magar de frunte!

Persida, muiata ca ceara lasata-n bataia soarelui, se uita cu duiosie la el.

— Nu, zise ea tot pe nemteste, esti numai un copil rasfatat si nechibzuit.

— Tot d-ta esti de vina, urma el peste putin. Dracul s-ar face si el bland cu oaia daca te-ai iuta la el cum te uitasi acum la mine: de ce nu te uiti totdeauna asa? Ma faci sa turbez cand te uiti aspru la mine.

Persida iar se simtea stapana pe sine si pe el: ea-i stranse mana si se uita staruitor in ochii lui, rugandu-l sa taca.

— Magar de frunte! zise el iar si incepu sa se framante-n joc, in vreme ce Persida salta ca pe spini.

Dupa ce jocul se curma, ea ruga pe Marta sa plece-napoi, fiindca era tarziu.

Natl se lega si el de ele. Persida nu zisese, ce-i drept, sa vie, dar el se uitase in ochii ei si stia ca dansa are sa-i spuna ceva.

Fetele o luara cu Bradeanu inainte, iar Marta ramase cu scriitorul si cu Natl in urma. Marta stia insa ca Natl nu de dragul ei a plecat cu ele si o chema peste putin pe Persida, ca sa-i spuna ceva. Au mers apoi catva timp asa patru impreuna. Printre vii insa drumul e pe ici,pe colo ingust, incat patru insi nu pot sa mearga pe el alaturi.

— Tinerii sa pofteasca inainte! grai Marta in cele din urma. Vad eu ca dupa asta umblati voi. Bagati numai de seama ca nu cumva sa va sarutati pe la cotituri, caci eu tot va vad!

Persidei ii venea sa lesine, dar nu putea sa raspunda nimic! Asa era! voia in adevar sa fie singura cu el. ii era parca se avanta in o prapastie adanca si intunecoasa, dar isi iutea pasul, ca Marta sa ramaie din ce in ce mai departe in urma.

Iar Natl mergea ametit alaturea cu dansa si nu stia ce sa-i zica si ce sa-i faca.

La o cotitura el apuca mana ei.Ea-si lasa mana in a lui si se dusera catva timp asa tinandu-se de mana ca doi copii.

— Ce vrei d-ta cu mine? intreba ea in cele din urma.
— Ce vor toti oamenii cand le place o femeie! raspunse el dezghetat.

— Crezi d-ta ca poti sa ma iei de nevasta? urma ea uitandu-se aspru in ochii lui.

El dete din umeri.
— Putin imi pasa! grai apoi. De iubit ne putem iubi si fara ca sa ne luam, ba ne iubim si fara ca sa voim.

— si ce-ar putea sa iasa din iubirea aceasta?
— Nu-mi pasa, grai el. Ma lepad cu ea si de mama, si de tata, si chiar de Dumnezeu.

— Eu nu ma lepad, zise Persida hotarata, si n-am sa ma arunc cu ochii inchisi in bratele nenorocirii!

— Pentru ca nu ma iubesti cum te iubesc eu!

Persida se uita iar aspru-n ochii lui.il iubea, dar nu-i spusese niciodata ca-l iubeste si n-avea, in gandul ei, de ce sa-l iubeasca.

— Cine ti-a spus, grai dansa, ca te iubesc? Am slabiciune pentru d-ta fiindca te vad zbuciumandu-te pentru nimic. Cum as putea sa iubesc pe un om fara de minte, de care trebuie sa ma tem in toata clipa? Chiar acuma-mi spusesi ca te lepezi de mama, de tata, ba chiar si de Dumnezeu: ar trebui sa fiu foarte proasta ca sa cred ca de mine n-ai sa te lepezi!... D-ta nu esti om; mi-e mila de d-ta!

El ii lasa mana.
— Te-nseli, zise cu indaratnicie; pot si eu sa ma stapanesc daca vreau, dar e o prostie sa voiesc cand stiu ca o singura viata am si n-am in viata aceasta sa mai iubesc pe nimeni cum te iubesc pe d-ta.

Apucara iar pe la o cotitura, incat nu putea sa-i vada nimeni.
— Nu ma stapanesc au acum? urma el. Uite, suntem singuri, nu ne vede nimeni, si eu tot nu fac nimic. imi vine sa te ridic in brate si sa fug cu d-ta. Putin imi pasa ce are sa fie mai departe. Cine stie daca voi mai ajunge vreodata in viata mea sa te apuc asa ca acum! Tot nu fac nimic!

Persida se opri in loc si ramase ca-nfipta in pamant. Intrase, parca, in cusca unui leu, dar nu se temea si o cuprinsese un fel de pornire nebuneasca.

Ea-l apuca de mana si-l duse la dreapta, pe un razor din vie, apoi, dupa ce Marta trecu cu scriitorul inainte, ea se opri cu mainile insolduri inaintea lui.

— Iata-ma, ii zise linistita; vezi ca nu ma tem de d-ta: vezi ca nu-mi pasa de nimeni: poti sa ma iei, sa ma duci si sa faci ce vrei cu mine.Haid'! ia-ma in brate!

El statea buiguit in fata ei.
— Nu-i adevarat ca d-ta te stapanesti, urma ea linistita; stii ca eu nu vreau si nu cutezi sa te apropii de mine. stii ca mi-ai fi urgisit, ca m-ai nenoroci, ca te-as blestema viata mea toata, ca te-ar bate Dumnezeu daca mi-ai face sila, si stii ca am sa ma gandesc totdeauna cu drag si cu durere la d-ta daca vei intelege ca n-a voit Dumnezeu sa fim unul pentru altul si ma vei lasa in pace.

— Ce sa fac eu, domnisoara?! grai el muiat si umilit.
— Sa te porti asa ca sa ne putem intalni intre oameni, raspunse ea; sa nu-mi fie frica de d-ta, sa nu ma mai dai pe gura oamenilor, ca-mi strici norocul, si am mama, ale carei zile nu trebuie sa le amarasc.

El tacu; iara ea-l apuca de brat si porni cu pas grabit pe razoare, ca sa iasa iar inaintea Martei, apoi sa le ajunga pe fete.

— Domnisoara, domnisoara! zise el intr-un tarziu, suspinand din greu, as putea eu sa mor, dar tare ma tem ca n-o sa se poata asa cum zici d-ta.

— Ia noapte buna si paraseste-ne! ii raspunse ea cand se apropiara de fete si de Bradeanu.

si totusi ii era foarte greu, si cand el s-a departat, se simtea foarte nenorocita si statea la indoiala daca nu cumva el e mai cuminte decat dansa.

"O viata, zicea dansa in gandul ei, una singura are omul, si e nespusa durerea ce te cuprinde cand iti dai seama ca o petreci si pe aceasta chinuindu-te tu insuti pe tine. Ah, sarac de sufletul meu!"




Mara - Saracutii Mamei
Mara - Maica Aegidia
Mara - Furtuna cea mare
Mara - Primavara
Mara - Ani de tinerete
Mara - Ispita
Mara - Zbuciumare
Mara - Datoria
Mara - Inima, saraca
Mara - Cine ce poate
Mara - Alta lume
Mara - Doua porunci
Mara - Datorii vechi
Mara - Rostul lui Bandi
Mara - Ispravile lui Trica
Mara - Greul vietii
Mara - Birtul de la Sararie
Mara - Blestemul casei
Mara - Verboncul
Mara - Norocul casei
Mara - Pace si liniste


Aceasta pagina a fost accesata de 1735 ori.
{literal} {/literal}