Mara - Primavara

Mara - Primavara

de Ioan Slavici

Omul vede cu ochii, aude cu urechile, da cu socoteala si te scoate in cele din urma cum esti, orisicat de mult te-ai sili sa-i pari altfel.

Degeaba se mai plangea deci Mara c-a ramas vaduva cu doi copii, saracutii de ei.

Copiii, asa saraci cum ramasesera, cresteau cum creste rachita-n prundisul apatos, iara muma lor intinerea, parca, adunand creitari la capul podului.

Nu-i vorba, tot Mara cea veche era, tot soioasa, tot nepieptanata, si nici ca i-ar fi sezut bine altfel. Vorbea insa mai apasat, se certa mai putin, calca mai rar si se tinea mai drept decat odinioara. Se simte omul care are si-l vezi cat de colo pe cel ce se simte.

si daca n-ar fi alta, e in lumea aceasta si bine, si rau. Cata vreme se afla in largul lui, omul nu-si prea bate capul cu altii; cand te afli insa in stramtoare, te uiti bine imprejurul tau, ca sa vezi daca nu cumva e prin apropiere cineva care poate sa te scape.

Au simtit-o cei stramtorati pe Mara ca ar putea, dac-ar voi, sa le vie intr-un ajutor, asa, cu o suta, cu doua, fie ca sa-si cumpere o pereche de boi, fie ca sa-si dreaga casa, fie ca sa implineasca pretul unei vii ori al unui pamant scos in vanzare. Pana la toamna, cu camata buna, se intelege.

— N-am, zicea Mara. De unde as putea sa am eu? si asta i-ar fi si ramas vorba daca n-ar fi la mijloc si camata. Chiar mica fie, dar tot e ceva.
— Uite! Am ceva, grai dansa, nu atata cat ceri, dar stiu pe cineva care are; sa iei jumatate de la mine si alta jumatate de la dansul.

Acel cineva era domnul Anton Hubar, economul orasenesc de la Lipova, prieten bun al tuturor beamterilor, al preotului nemtesc de la Lipova si al maichii Aegidiei. [Beamter — functionar (germ.)]

Hubar era macelar, dar nu mai stia ce se petrece in macelarie. Asta era treaba nevestei si a feciorului sau Natl, un baiat inca tanar, dar destept si harnic, care purta gospodaria cu doua calfe. Hubar el insusi petrecea toata ziua la casa orasului, la cazino ori jucand carti cu popa si cu directorul de la Steueramt [perceptie, agentie fiscala (germ.)], dl Liubicek.

Ca femeie cu minte, Mara stia ca n-are niciodata sa-si piarda banii daca face tovarasie cu Hubar. Castiga, ce-i drept, mai putin; dar de asta n-o durea pe dansa capul, fiindca tot mai pisca cate ceva, pentru osteneala, cand datornicul facea platile, si, lucru de capetenie, nu se temea ca Hubar ii va urca aranda podului.

Cresteau dar si ciorapii deodata cu copiii. Tu, Doamne! cum cresc toate in lumea aceasta. Era ca ieri cand l-a dat pe Trica ucenic de patru ani si se si pomeni cu el calfa, un baietan de cincisprezece ani, cam desirat, dar inalt ca un grenadir, cam motolog, dar cu virtute. Pacat numai ca trecea si acuma saptamana fara ca el sa se spele si sa se pieptene: aceasta nu se face, asta stia el, decat duminicile si zilele de sarbatori imparatesti, dupa pranz, ba chiar si atunci numai daca nu e timpul ca sa se scalde in Muras.

Persida, sarmana, se speria cand il vedea asa, din Pasti in Craciun.Se obisnuise atat de rau acolo, in manastire, ca toate sa fie curate in preajma vederii ei, incat o apuca un fel de boala cand venea de sarbatori pe acasa si trei zile depline randuia mereu si curatea pana si prin podul casei.

Pacatul acesta cazu pe dansa mai ales fiindca in manastire nu mai statea cu celelalte fete, ci cu maica Aegidia, pe care o apucau durerile de cap cand vedea praf pe masa, ori cand un scaun nu statea tocmai la locul lui.

Mara era, cat statea fata ei acasa, mereu cu ochii umezi, ea singura nu stia de ce.

Prea i se facuse fata fata, si nu mai stia ce sa faca cu dansa. inalta, lata-n umeri, plina, rotunda si cu toate aceste subtirica s-o frangi din mijloc; iar fata ei ca luna plina, curata ca floarea de cires si alba de o albeata prin care numai din cand in cand strabate abia vazut un fel de rumeneala.

Nu! asta nu putea sa ramaie asa. stia Mara ca vine frumusetea si se trece, si-i venea sa geama de durere si-ar fi vrut s-o poata fermeca, pentru ca asa sa ramaie pe veci inmarmurita, ca vesnic oamenii, vazand-o, sa strige cuprinsi de mirare: „A fost odata o Mara si aceasta e fata ei: copii ca dansa nimeni n-a mai avut!”

si totusi voia s-o tina ascunsa si tresarea adeseori cuprinsa de gandul ca are sa i-o rapeasca cineva, s-o ieie, s-o duca, s-o instraineze, s-o faca muiere.

in zadar! Nici ca se putea altfel: asta i-e rostul in lume. si iarasi alta groaza o cuprindea, si sarea noptile speriata din somn, ca sa alerge peste Muras si sa-si aduca fata acasa.

Auzise atate povesti despre fete frumoase ademenite de calugarite, ca sa ieie valul si sa ramaie viata lor toata intre zidurile ce atatea taine ascund. Iar Persida iubea pe maica Aegidia, Persida se simtea bine in manastire, Persida se simtea nenorocita cand venea la casa ei cea saraca.

Sarmana mama! Cum sa tina ea la casa ei asemenea fata? Cat a tinut postul Pastilor, Mara a randuit mereu, a curatit, a varuit si rasvaruit, si-a dres casa, si-a ingradit din nou curtea, si-a cumparat mai intai masa, apoi si scaune, apoi si doua paturi noi, un dulap, ba pana chiar si trei icoane. ii sangera inima cand i se storceau banii adunati cu multa grija pentru aceste nimicuri, de care dansa nu simtea nici o trebuinta; dar baiatul ei se facuse calfa si-l astepta ca sa petreaca Pastile cu sora lui si cu muma lui; isi astepta copiii, care nu mai erau saraci ca odinioara, si tinea ca Persida sa se simta bine acasa.

Sarmana mama! Pe cand ea se pregatea cu neastampar sa-si primeasca copiii, neastamparul vietii cuprinsese pe fiica ei.

La colt de ulita, peste drum de manastire, era macelaria lui Hubar.

Hubaroaie, o femeie scurta si cam grasa, sedea, ca de obicei, pe un scaun din fundul macelariei, iara feciorul ei, Hubarnatl, taia carnea si-o cantarea, apoi lua banii si ii dadea mumei sale, care tinea casa.

Dupa ce cumparatorii se rareau, Hubarnatl facea randuiala, strangea faramaturile cu maturisca, apoi, daca timpul era frumos, iesea in fata macelariei, ca sa vada mai bine lumea.

Desi macelar, Hubarnatl era, asa, la infatisare, om plapand, parca mai mult fata decat fecior. Om de vreo douazeci si unu de ani, cu mustata putina, cu obrajii rumeni, cu sortul curat, oarecum rusinos, el semana mai mult a cofetar decat a macelar. Ai fi crezut ca nu e in stare sa franga gatul unei vrabii.

Asa si era in adevar. Lovea cu toporul in fruntea boului si infigea cutitul drept in inima fiindca asta ii era meseria. Nu era insa in stare sa rosteasca o vorba aspra si se-nduiosa pana la lacrimi cand vedea pe muma-sa mahnita.

Asa si l-a crescut Hubaroaie, care atata copil, atata om avea in lumea aceasta.

svaboaica de la Buda, ea se maritase foarte tanara dupa Hubar, un vienez harnic si chefliu, dar cam iute la fire, si putin in urma venisera aici, unde nu aveau pe nimeni. Lucrand cu zestrea ei, Hubar a agonisit in cativa ani, mai ales in timpul revolutiunii de la 1848, o frumoasa avere. inca mai bine le-a mers apoi dupa revolutiune, cand Hubar a ajuns, ca neamt din Viena, la mare cinste, si casa lor era pusa in randul celor de frunte. Dar tocmai aceasta era nenorocirea Hubaroaiei: ramasese la macelarie ea singura cu calfele, iara barbatul si-l vedea aproape numai zilele de sarbatori, cand poftea beamteri la masa. Astfel mangaierea ei era Natl, care a crescut langa muma-sa mereu mahnita si inca de copil simtise ca nu merg lucrurile bine in casa lor.

si daca n-ar fi fost asta, el nici c-ar fi ajuns macelar. il daduse tatal sau la gimnaziul din Timisoara, unde patru ani de zile, cat a stat, a fost mereu intre cei dintai. Anul al cincilea, insa, dupa vacanta de la Pasti, nu s-a mai intors, ci a ramas acasa, langa mama lui, la macelarie. S-a si facut macelar, insa firea nu i s-a inasprit, si cand iesea cu sortul lui curat in coltul strazii, iti venea sa zici ca nu e al lui sortul, ci l-a pus numai asa, de incercare.

Ani de zile de-a randul a stat el aici fara ca sa fi vazut pe cineva la vreuna din ferestrele de peste drum. si jos, si sus, ferestrele acelea erau date in alb, ca sa nu se vada prin ele, si nu se deschideau niciodata. Acolo dar el nu se uita, fiindca stia ca n-are ce sa vada.

Zidirea manastirii se sfarsea insa in fata macelariei, iar mai departe-nspre stanga era gradina manastirii, imprejmuita cu un inalt zid de piatra. Ferestrele despre gradina se deschideau, ba mai ales acum, primavara, stateau aproape toata ziua deschise. Natl nu vedea, ce-i drept, de la macelarie acele ferestre, dar putea sa le vada daca trecea spre stanga, in fata gradinii.

intr-una din zile, ferestrele fiind deschise si izbind o data vantul in ele, una, tocmai cea de la iatacul din colt, unde statea maica Aegidia cu Persida, s-a sfaramat.

Natl s-a dus sa vada si a vazut — nu faramaturile de geam, ci o fata, care ii parea grozav de frumoasa.

Nu-i vorba, n-avea nevoie sa si fie pentru ca sa-i para frumoasa. Ceea ce se iveste la fereastra unei manastiri de calugarite are totdeauna ceva tainic si plin de farmec. Acolo, chiar batrana fiind, femeia pare tanara, chiar urata, pare frumoasa; iara lucrurile sunt cum ele ne par.

Din intamplare, insa, Persida, care alergase si ea sa vada ce s-a intamplat, era chiar mai tanara, mai frumoasa si mai plina de farmec decat cum Natl era-n stare sa si-o inchipuiasca.

El ramase uimit, cu inima inclestata si cu ochii oarecum impaienjeniti.

ii era parca s-a rupt, s-a frant, s-a surpat deodata ceva si o mare nenorocire a cazut pe capul lui.

Persida sta neajutorata in fata geamurilor sparte si nici nu-l baga-n seama, cand veni maica Aegidia, ca sa vada paguba.

Femeie mai asezata si mai cuminte, ba chiar calugarita, maica Aegidia tresari cand vazu, peste drum, pe Natl, baiatul Hubaroaiei, stand cu ochii tinta la fereastra. il stia de copil mic, il socotise totdeauna cel mai bun baiat, si mintea i se oprea in loc vazandu-l atat de indraznet.

— Sidi! grai dansa mahnita si apuca fata de brat, ca s-o dea din vederea tanarului.

Rau a facut, caci acum se oprira si ochii Persidei asupra tanarului cu sort curat, cu obrajii rumeni si cu mustata mica, acum isi dete si ea seama de ce sta acel tanar acolo.

Obrajii ei se umplura de sange, si ii era parca o sagetase ceva prin inima.

Atat a fost, nu mai mult, si ea nu mai putea sa fie ceea ce fusese. Taine mari si nepatrunse de mintea omeneasca! Atat a fost numai, si gandul copilei era mereu la fereastra cea sparta, la frumusetea zilei de primavara, la omul ce statuse acolo, peste drum, cu ochii uimiti si cu rasuflarea, parca, oprita. Se temea sa mai intre in casa, tremura cand se apropia de fereastra, suspina greu cand se uita si nu-l mai vedea acolo, si totusi nu mai avea astampar, nu mai gasea loc de repaos, isi facea mereu de lucru in casa.

Nu i-a facut si nu-i facea, nu i-a zis si nu-i zicea nimeni nimic, nu stia nimic, nimic nu gandea si totusi, asa, ca din senin, se zbatea copila ca si cand ar voi sa scape, sa fuga si sa se ascunda in fundul lumii.

Iar doua zile in urma, cand iar l-a vazut acolo peste drum, ea a ramas nemiscata si cu ochii tinta la el. Era parca pierduta, cazuta intr-un fel de lesin.

Oamenii treceau de-a lungul ulitei, si daca el nu si-ar fi tras seama, ea ar fi stat mereu acolo, in fata lui. El insa iar s-a intors in fata ferestrelor care nu se deschid niciodata.

Nu se deschid, dar se pot deschide. Da! da! nu e voie, dar cu putinta este!

„Daca voiesc, pot, grai dansa, si putin imi pasa.” Ce era adica? ii face vreun rau cuiva?! pacatuia daca deschidea fereastra?

„Ca el sa stie?” grai dansa, apoi se duse cu pasi hotarati, deschise fereastra din fata macelariei si ramase dreapta, inalta si cu fata deschisa in ea.

Pe Natl, care statea in usa macelariei, cuprins de neastampar, il trecura fiorii.

El ridica fara de voie mana stanga la gura si ii facu semn sa inchida fereastra, caci vedea lumea.

ii era frica de femeia ce statea acolo sus in fereastra. Nu era pacat, nici un rau nu i-a facut Persida nimanui, si totusi ea se simtea umilita, nu mai putea sa priveasca in ochii maichii Aegidiei si nu se mai ducea, nu mai voia sa se duca la fereastra.

ii era parca o apucase un fel de nebunie, care a trecut. Da! a fost o nemaipomenita strengarie, de care ii era rusine, si mult ar fi dat ca nici el sa nu fi bagat de seama cand ea a deschis fereastra.

Dar, la urma urmelor, de ce a si deschis-o? Numai si numai ca sa-i arate ca putin ii pasa de dansul, ca poate, daca vrea, s-o deschida numai ca sa rada de dansul.

Ar fi voit sa i-o scrie aceasta pe o bucata de hartie si sa-i arunce hartia cand il va mai vedea stand ca un smintit in fata ferestrei.

1

Dar ii era rusine. Era nesuferita viata aici in manastirea aceasta, unde dansa era atat de singura, si inima i se batea mai iute si mai tare decat de obicei cand se gandea ca peste cateva zile va iesi si va sta iar acasa, cu fratele ei, cu Trica al ei, care acum nu mai era ucenic, ci calfa, un adevarat flacau, cu care poti vorbi.

S-a si bucurat Persida de sambata Floriilor, cand Trica a venit s-o ia si s-o duca acasa.

Ce om se facuse! Era tuns abia acum si imbracat in haine noi noute, din crestet pana in calcaie toate noi. Nu-i vorba, hainele ii erau cam largi si manecile surtucului ajungeau pana la degete, dar nimic nu era din targul de vechituri, ca mai nainte.

Desi imbracat insa in haine noi, Trica se simtea foarte stramtorat in fata surorii sale, care era si mai mare, si mai frumoasa, si mai nu stiu cum decat Milena lui Claici, cea logodita acum cu un teolog.

N-o vazuse de un an pe sora-sa si acum parca nu indraznea s-o mai ia drept sora lui.

— Trica draga! ii zise ea, intinzandu-i mana.
— Da, grai dansul tulburat, am venit sa mergem acasa... si nu stia sa-i sarute ori nu mana, nu putea sa-i zica „tu”, ii era greu sa mearga, dupa ce iesira la ulita, alaturea cu dansa, ci ramase un pas in urma.

Erau, spre pod, doua drumuri: unul la stanga, iar cellalt la dreapta. Persida stia ca e mai scurt cel de la stanga, dar nu stete decat o clipa pe ganduri, apoi, fara de voie, apuca la dreapta, spre macelarie.

O noua strengarie! Tocmai in fata macelariei Persida trecu ulita ca sa apuce coltul, si acum i se impaienjenira ei ochii, si iar ii era ca si cand un fel de lesin ar cuprinde-o. ii era rusine, grozav de rusine, si isi vedea, parca, obrajii rositi de navala sangelui.

Natl sfarama tocmai cu barda incheietura de la un genunchi, si cand Persida se ivi peste drum si apuca spre macelarie, el ramase cuprivirea pierduta si barda ii tremura in mana. Hubaroaie se ridica din jet si inainta pana in usa; servitoarea, care tinea cosul ca sa i se dea carnea, se uita si ea mirata, iar dincolo, peste drum, la cellalt colt, se oprise un batran si statea cu gura cascata.

Persida trecea ca prin vapaie mistuitoare, iara Trica venea doi pasi in urma ei domol si cu capul ridicat.

— Trica, grai dansa dupa ce trecu de macelarie, vino mai iute, nu ma lasa singura!

— Frumoasa e, serpoaica! grai Hubaroaie. A cui sa fie oare? Mi-e ca si cand as mai fi vazut-o undeva.

Natl dete din umeri! El stia, ce-i drept, unde a mai vazut-o, dar nu stia a cui este.

— E de dincolo, din manastire, raspunse servitoarea; o vei fi vazut la fereastra.

Obrajii lui Natl, si altfel rumeni, se facura rosii ca bujorul.
— Nu, zise Hubaroaie; ferestrele nu se deschid.

— Ai vazut? intreba dl Bereki, batranul din cellalt colt, care acuma trecuse ulita si statea in usa macelariei.

— A cui e?
— Se poate sa mai intrebi? e leita muma ei!
— Asa e! Da, e fata Marei, grai Hubaroaie mai intai mirata, apoi dezamagita.

„Pacat”! ii venea sa mai zica, dar n-a rostit vorba. Era oarecum induiosata de gandul ca e mare nenorocire sa fii atat de frageda, atat de frumoasa si sa ai mama pe Mara, precupeata si podarita.

Cu totul altfel se infatisau lucrurile in gandul feciorului. Era si el mai intai mirat, in urma insa ii venea sa ridice barda si sa arunce in luna cu ea, apoi sa lase macelaria in grija mumei sale, sa alerge dupa fata Marei si sa sfarame capul celui ce ar indrazni sa se apropie de dansa.

N-avea nevoie, deoarece Persida nu era singura, si baiatul, care acum mergea alaturea cu dansa, vedea foarte bine si stia, la nevoie, si el sa sfarame capete.

Un lucru era pe care nu putea Trica sa-l inteleaga: ca femeile pe langa care treceau, toate, pana chiar si fetitele mici se uitau cordis, cu coada ochiului, la sora lui si apoi isi mai si intorceau capetele.

O intelegea insa aceasta mama lui, care ardea de nerabdare sa mearga ca maine cu fata ei la biserica, iar dupa-amiazazi sa dea o raita pe la Lipova, ba ii venise odata chiar gandul de a-l insoti pe Trica la Arad, ca sa stea o zi, doua la casa lui Claici.

De! e greu sa ai fata mare, mai ales cand trebuie sa stai toata ziua la pod, ca sa aduni creitari pentru ea. Fetele vor sa fie purtate prin lume, ca oamenii sa le vada si sa le duca vestea, sa umble mereu, ca sa-si intalneasca norocul. si parca stia Mara ca aici, unde a crescut si unde toata lumea o stia de mica, fata ei n-o sa-si poata gasi norocul.

Dar a venit fata acasa, si acum mama nu mai stia cum sa se gandeasca.

Lucrurile nu erau deloc cum ea si le inchipuise.

Se bucura Persida c-a venit acasa si era voioasa, dar nu vedea schimbarile ce se facusera in casa si primprejurul casei.

Degeaba au fost cheltuielile, degeaba osteneala si nelinistea, caci Persida ar fi vazut poate gardurile huluite si gunoiul prin curte, dar nu se uita nici la curtea cea curata si bine ingradita, nici la peretii de curand varuiti. Ba dupa ce a intrat si a vazut lucrurile cumparate cu atata amar de bani numai de dragul ei, ea a strambat oarecum din nas, ca si cand putin i-ar fi pasut.

Mai rau a strambat insa cand Mara i-a vorbit de biserica.
— O, Doamne, zise ea, dar ce sa mai facem si la biserica?! Marei ii trecu, parca, un sloi de gheata prin inima. in mintea ei duminica si sarbatoarea erau zile in care omul merge la biserica. Mai ales acum, de cand cu lumea nemteasca, era lucru nestramutat ca cosurile se aduna, piata se deserteaza si dughenele se inchid indata ce clopotele suna de intrare. Iar pe cand suna de a treia oara, bolnav pe moarte ar trebui sa fii ca sa lipsesti de la biserica.

Nu-i vorba, s-a dus si Persida; era insa oarecum dusa cu gandul si stramtorata ca strainul intre straini si tot ca niste straini se uitau si altii la dansa, incat Marei iar ii trecea sloiul de gheata prin inima si nu-i mai pria bucuria.

Se insela, cu toate aceste, facandu-si gandul nesuferit, ca i-au momit calugaritele fata.

ii era frica Persidei de oameni. Vedea, ba simtea, oarecum chiar si pe nevazute, ca toti se uita cu ochii bine deschisi la dansa, ca toti o judeca, si inima i se inclesta, ca si cand tot in fata macelariei lui Hubar s-ar afla. ii era rusine ca si cand toti ar putea sa afle din fata ei cele petrecute, se temea de ceva nestiut si nu stia cum sa calce, cum sa-si tina trupul, cum sa-si poarte capul si ce sa faca cu mainile ei.

S-a dus, cu toate aceste, si dupa-amiazazi la Lipova, s-a dus cum merge omul osandit sa-si ia pedeapsa, dar s-a dus razand, fiindca era crescuta de maica Aegidia, care mereu ii zicea: „Sa razi cand iti vine sa plangi si sa plangi numai cand vezi pe altii plangand”.

Cu inima mereu inclestata si tremurand la fiecare raspantie unde putea sa se pomeneasca in fata unui om pe care nu voia sa-l intalneasca, ea umbla dreapta si cu capul ridicat, gata in toata clipa de a infrunta privirile orisicui.

Era deci obosita cand s-a intors acasa. Desi atat de mult s-a temut ca nu cumva sa-l intalneasca, acum era mahnita ca nu l-a intalnit, ca sa treaca dreapta, cu capul ridicat, nepasatoare prin fata lui.

Era obosita si i se ura, nu stia ce sa mai faca acasa. Erau Floriile pentru nemti; duminica viitoare urmau Pastile nemtilor; abia peste doua saptamani aveau sa fie Pastile romanesti: ii era, parca, groaza cand se gandea ca abia joi dupa Pasti se va intoarce iar in manastire. Ce sa faca ea pana atunci aici, unde n-avea ce sa faca?

Mara vedea ca fata ei n-are ce sa faca si se simtea nenorocita ca nu stie ce sa-i faca. Se ducea cu ea la denii, o ducea si diminetile la biserica, dar degeaba i-a zis sambata sa mearga sa vaza invierea la Lipova ori la Maria Radna, fiindca fetei ii placea sa stea acasa.

si zilele erau, cu toate aceste, foarte frumoase. Murasul, crescut ca odinioara din topirea zapezilor, era plin din mal in mal si se tavalea alene spre ses. Padurile nu inverzisera inca, dar prunistile erau infloare, iarba se incheiase, salciile, rachitele si plopii lasasera matisori, vantul adia dinspre munti primavaratic, racoros.

— Sa mergem sa culegem viorele, grai Trica, pe care nu-l ierta firea sa piarda ziua cea frumoasa, mai ales ca era lunea Pastilor nemtesti.

— Daca tii... raspunse Persida alene. Ei plecara la deal spre ruinele de la soimos, locuri lor atat de bine cunoscute.

Era in adevar frumos. Inima crestea de vederea mugurilor, care incepusera a crapa, si sangele zvacnea mai iute si mai tare in adierea vantului ce trecea peste flori proaspete.

— stii ce? grai deodata Persida. Sa trecem la Lipova. iti aduci aminte, colo, deasupra viilor, ce frumos era si cata multime de viorele!

Era, nu-i vorba, mai frumos aici; dar frumos era si acolo; pretutindenea era frumos si bine.

— Daca vrei! raspunse dar Trica. Apoi se intoarsera la vale, trecura Murasul, fara ca sa-si mai puna viata in joc si fara ca sa plateasca creitarii, si o luara spre Sararie, ca sa iasa deasupra Lipovei.

— Sa trecem prin oras, grai Persida, ca e mai aproape.

Nu era mai aproape, dar, la urma urmelor, si prin oras tot acolo ieseau.

Sarmana copila! A trecut cu inima inclestata prin oras si era deznadajduita cand s-a vazut la cele din urma case. Ar fi vrut acum sa spuna ca rau au ales drumul si sa se intoarca iar prin oras, ca sa apuce drumul pe la Sararie. Asta insa nu mergea.

— De, zise ea dupa ce sosira intre vii, tot e mai frumos la soimos!
— stiu eu ca e mai frumos! ii raspunse Trica, pe care inima il tragea acolo unde a petrecut atatea zile de copilarie.

Da! insa deasupra viilor mai erau si altii, care venisera sa caute flori si sa vada de acolo din deal Murasul si lumea cea mare si larga. Persida incepu sa urce mai cu virtute.

A urcat, a cautat si-a adunat flori, apoi s-a intors iar prin oras la pod, obosita, franta.

Hubarnatl se intorcea si el obosit, frant de la Radna, unde e atat de frumos acum primavara.

Daca n-ar fi fost pe pod, el ar fi apucat fie la dreapta, fie la stanga: aici insa nu-i ramanea decat sa mearga inainte, drept in flacara cea mare ce se ivi fara de veste in calea lui. Era greu afara din cale! Cum sa treaca? cum sa calce? cum sa-si tie mainile? cum sa se uite la ea? sa-si ridice palaria ori sa faca ca si cand n-ar cunoaste-o?

Persida tresari cand il zari, isi indrepta trupul si isi ridica capul. Nu mai era obosita: ii venea sa zboare de usoara ce se simtea; era ca beata de gandul c-a fost si el la Radna — sa caute flori de primavara. Trecand pe langa dansa, el se uita zambind si cu fata deschisa, ca la niste vechi si buni prieteni, la Persida si la fratele ei, apoi isi ridica palaria si saluta ca un baiat binecrescut, incat Persida, asa intepata cum era, trebui si ea sa dea din cap.

— Cine e acesta? o intreba Trica cu glasul cam infundat.
— Cine sa fie? raspunse ea. Hubarnatl.
— De unde te cunoaste?
— Nu ma cunoaste, dar cunoaste pe mama! Trica se uita inapoi.
— Asa-i! zise el. asta e Hubarnatl. Mara se simtise si ea foarte magulita cand Hubarnatl a salutat-o, in doua randuri, la dus si la intors, mai altfel decat de obicei. Magulita se simtea dar si acum, cand vazu din capul podului cat de frumos a ridicat feciorul lui Hubar palaria in fata copiilor ei.

N-avea, cu toate aceste, cuvinte de a se bucura, fiindca seara Persida era foarte neastamparata, nu-si mai putea gasi locul si a ramas in cele din urma dusa pe ganduri.

Avea in sufletul ei ceva ce nu putea sa spuna nimanui, iar aceasta nu pentru ca s-ar fi silit, ci pentru ca nu stia nici dansa ce are. Se temea ea insasi de sine, simtea c-o apuca din cand in cand o pornire navalnica si-i vine sa se duca, ea singura nu stia unde, si sa faca, ea singura nu stia ce. Mii si mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumari peste zbuciumari, o viata plina de nevoi si de dureri: le presimtea, le vedea, le stia parca pe toate cum vin.

— O, Doamne, zise ea cuprinsa de duiosie, ce bine e la manastire! Ce fericite sunt maicile!

Mara se cutremura in toata firea ei.
— iti place tie fiindca te-ai obisnuit cu maicile, raspunse ea. O sa vezi, insa, ca e bine si afara din manastire.

Mai mult n-a zis Mara, dar acuma era hotarata sa-si duca fata la Arad, neaparat s-o duca si s-o tie cat de mult acolo, ca sa se obisnuiasca cu lumea.





Mara - Saracutii Mamei
Mara - Maica Aegidia
Mara - Furtuna cea mare
Mara - Primavara
Mara - Ani de tinerete
Mara - Ispita
Mara - Zbuciumare
Mara - Datoria
Mara - Inima, saraca
Mara - Cine ce poate
Mara - Alta lume
Mara - Doua porunci
Mara - Datorii vechi
Mara - Rostul lui Bandi
Mara - Ispravile lui Trica
Mara - Greul vietii
Mara - Birtul de la Sararie
Mara - Blestemul casei
Mara - Verboncul
Mara - Norocul casei
Mara - Pace si liniste


Aceasta pagina a fost accesata de 2089 ori.
{literal} {/literal}