Mara - Maica Aegidia

Mara - Maica Aegidia

de Ioan Slavici



Maica Aegidia era mititica, pasea marunt, vorbea scurt si apasat, avea nas nu tocmai mic si o cautatura aspra si scrutatoare, dar se muia cand vedea lacrimi de vaduva: ea a staruit ca maica priorita s-o primeasca pe Persida si pentru numai cincizeci de florini pe an, ba a mai si alergat pe la dl Hubar, economul orasului, ca Mara neaparat sa capete aranda podului.

Erau crestinesti faptele aceste, dar ea tot nu putea sa fie multumita de a le fi savarsit.

Sidi era, ce-i drept, foarte desteapta si, din clipa cand se despartise de Trica, se facuse tacuta, asezata, ascultatoare, aproape blanda; nu era insa chip s-o desfaci de deprinderile ei urate, s-o tii pieptanata si cu mainile curate, nici s-o aduci la buna-cuviinta. Apoi Mara venea mereu pe la manastire ca sa se planga ca lumea nu mai trece pe pod nici de la Radna la Lipova, nici de la Lipova la Radna, incat maica Aegidia, muiata de lacrimile ei, se multumea si cu patru florini pe luna, punea al cincilea de la dansa. Iarna, in sfarsit, dupa ce Murasul a inghetat si nimeni nu mai platea cei doi creitari, maica cea cu cautatura aspra punea toti cei cinci florini de la dansa si era foarte multumita ca Mara o mai ajuta si ea la imbracamintea copilei.

Serile apoi Mara isi facea, ca de obicei, socotelile si tot i se mai umpleau, ba mai vartos ii erau plini ochii de lacrimi.

Un singur lucru o punea cateodata pe ganduri. Prea se facuse blanda Persida: nu care cumva calugarita aceea s-o momeasca, s-o farmece si s-o faca si pe ea calugarita smerita. „Mai bine moarta!” Dar nu! asta nu era cu putinta: neam de neamul ei n-a fost om smerit; toti crestini adevarati! Apoi Trica se facuse si el baiat asezat, ascultator si bun scolar. Asta vine cu varsta la copiii care sunt rai de mici.

Asa, cateodata, isi mai aduc, nu-i vorba, si ei aminte de timpurile trecute.

intr-o frumoasa zi de primavara dl invatator Blaguta a venit mai tarziu decat de obicei la scoala. ii placea mult sa pescuiasca, se topisera cam iute zapezile, Murasul se umflase si apa era tulbure, cum e mai buna pentru pescuit. si era lucru stiut ca, in lipsa dlui Blaguta, Costi Balcovici e acela care pune mana pe nuia, ca sa tie buna-randuiala — nu poate pentru c-ar fi fost cel mai mare dintre scolari, dar invata bine si era baiatul turtelarului din Radna.

Una e insa Blaguta si alta Costi, desi era baiat de turtelar. in fata dlui Blaguta, Trica statea smirna, iar cu Costi se batuse adeseori in piata, in zilele cele bune, cand nu era singur, ci sareau amandoi, cu Sida, in capul lui, si rar scapa Costi cu fata curata, fiindca Sida avea gheare ca pisica si ar fi sarit si in foc pentru fratiorul ei.

Tocmai de aceea, poate, Costi era foarte aspru fata cu Trica, pe care il stia acum singur.

— Trica, striga el rastit, stai frumos! Trica se ridica indraznet in picioare: i se facuse o nedreptate.
— sezi! striga Costi.
— Daca vreau sed; daca vreau stau, raspunse Trica. Cine esti tu ca sa-mi poruncesti mie?!

Ceilalti scolari incepura sa rada cu gurile intinse pana spre urechi, caci copiii sunt oameni si ei si se simt multumiti cand vad umilirea celor ce prea repede se inalta. Dar Costi, pui de om si el, nu voia sa fie umilit.

— Afara! striga el dascaleste, in genunchi! si, rostind porunca, se si duse ca sa-l apuce pe Trica.

Trica, cu vreo trei ani mai mic decat Costi, nu se simtea destoinic sa tie piept cu acesta: cu cat mai mic era insa omul, cu atat mai mare ii era hotararea, si el stia sa muste, sa zgarie si sa dea cu picioarele, ceea ce pe Costi il umplea cu atat mai vartos de manie, cu cat ceilalti scolari se ridicasera pe banci si radeau cu hohote de cate ori Trica il nimerea bine. Astfel invingerea nu putea sa fie decat a lui Trica: bataie, ce-i drept, a mancat, parul i s-a cam rarit, gatul ii era zgariat, dar din banca tot n-a iesit si in genunchi nu l-a pus decat dl Blaguta, care tinea ca autoritatea lui Costi sa ramana intreaga.

Iesind din scoala, Trica a luat-o, ca de obicei, drept spre pod, unde muma-sa aduna creitarii si isi vindea marfurile. Cat s-a batut cu Costisi cat a stat in genunchi, o singura lacrima nu i se ivise in ochi, abia acum, dupa ce se vazu singur, incepu sa stearga din cand in cand cateo lacrima. Ah! cum ar fi voit sa-l poata musca pe Costi, incat urma dintilor sa-i ramaie toata viata! Costi era insa mai tare decat dansul.

„O sa-l spui eu mamei, isi zise baiatul, si o sa treaca el pe la pod!” Cand insa vorba era s-o faca, el n-o putea. Degeaba i-ar fi spus: o facea numai sa se planga, ca alte dati, ca e vaduva si ca toti isi bat joc de copiii ei, fiindca n-au tata, ca sa-i ocroteasca.

„Ah! zise el suspinand, de ce nu mai e Sida aici?!” Da! singura ea putea sa stie ce va sa zica a fi batut de Costi. El se strecura fara de veste pe langa un car peste pod, apoi, trecut odata pe cellalt tarmure, se duse ca din pusca pana la manastirea de calugarite, trase clopotelul de la intrare si spuse, dupa ce i se deschise, ca muma-sa l-a trimis sa-i aduca sora-si ceva.

La calugaritele din Lipova nu puteai sa vorbesti cu orisicine orisicand si despre orisice. Sidi nu era insa oricine, si maica Aegidia cea aspra, fiind totodata si inteleapta, tinea sa nu rascoale intreaga manastire, ceea ce ar fi facut daca ar fi oprit pe Sidi, care incepuse sa se vaiete cand i s-a spus ca acum, asupra mesei, nu poate sa-si vada fratele. Astfel Trica n-a avut sa astepte mult.

— Ce e?! intreba ea rastita.
— Uite, zise el incet, ca sa nu auda si sora Marta, care se afla in iatacul de alaturi, Costi m-a batut.

— Te-a batut el pe tine, si tu, prostule, te-ai lasat sa te bata!
— Daca el e mai tare! Persida ramase catva timp pe ganduri, cu rasuflarea oprita si cu ochii tinta la un colt.

— Haide!... zise apoi si il apuca de brat, ca sa-l duca spre iesire, unde cheia era in usa.

— Sidi, Sidi! striga sora Marta speriata si pleca s-o opreasca.
— Haide! grai Persida mai tare. Ea n-are voie sa iasa dupa noi!

Iesind apoi in strada, ei o luara spre pod. Da! insa dincolo era Mara, si ea n-avea sa-i vada, nici sa-i stie.Pe tarmurele despre Lipova, de la pod la deal, e Sararia, o mare sura de scanduri, in care se aduna sarea adusa de luntri de la ocnele din Ulioara, ca sa fie vanduta pentru satele de dimprejur. in fata Sarariei sunt vara-iarna, ziua-noaptea o multime de care, iar din sus de Sararie e sirul de mori plutitoare de-a lungul tarmului. Persida si Trica se strecurara printre care, ocolira Sararia si inaintara spre mori.De cate ori, vara, au trecut ei Murasul pe luntrita de la vreo moara!

Acum insa nu era vara, ci primavara, si Murasul era lat, foarte lat, tulbure-galbui si plin de spuma si de vultori. Morile, care alte dati se aflau in apropierea tarmurelui, de care erau legate prin o podisca, acum ramasesera departe spre mijlocul raului, de unde abia li se auzeau tocaniturile monotone. Cum sa ajunga ei acolo, ca sa roage pe vreuna dintre calfele de morar sa-i treaca?!

Nu era chip! si totusi cei doi copii balani si cu obrajii rumeni erau voiosi: mult era frumos si bine aici in fata valurilor ce se tavaleau greoaie spre sesul departat. Venea cu ele si o adiere primavaratica, iar dincolo, pe coastele de la Radna si de la soimos, se ivea pe ici, pecolo iarba cruda si verdeata de salcie si de rachita.

— Stai! striga deodata Persida. Morarii cum se duc ei la morile lor? Trebuie sa fie pe aici pe langa tarmure vreo luntrita. N-ai sa te temi! Tu stii ca eu ma pricep la lopata.

— Eu sa ma tem?! raspunse Trica. N-am vaslit vara si eu?!

Mare lucru nici n-ar fi fost, daca ai fi putut, ca vara, sa dai cu lopata de fund, ca sa duci luntrita precum iti place; acum insa Murasul n-avea fund, valurile erau cu mult mai iuti decat ti se pareau de la tarmure si luntrita-i ducea pe cei doi copii dupa cum voia bunul Dumnezeu.

Ochii caprui ai Persidei erau plini de vapaie: era frumos si bine, mare minune, mai ales pe la vultori, cand luntrita se invartea. Oamenii de pe tarmuri se speriara, cu toate aceste, cand vazura luntrita usoara cu cei doi copii neajutorati in ea si incepura sa alerge, mai ales de la Sararie, spre mori, ca sa ieie o luntrita si sa le vie intr-ajutor.

Ce ar fi putut adica sa li se intample? ii duceau valurile cat ii duceau si trebuia sa-i scoata in cele din urma la tarmure, cum scoate a paraului tot ceea ce pluteste pe ea.

Mai era insa in drum si podul, de care nu o data se izbesc si se sfarma plutele aduse din Ardeal. Lumea alerga dar spre pod pentruca de acolo sa le vie cumva intr-ajutor.

in acelasi timp se dusese prin Lipova vestea ca o fata a fugit de la calugarite cu un baiat. O fata si un baiat! S-ar fi putut oare ca in gandul lumii fata sa nu fie mare, cand fuge cu un baiat? Degeaba i-ar fi spus ca nu era, degeaba i-ar fi aratat perechea; ea tot n-ar fi crezut. Mai erau dar si alti oameni la pod, in fata manastirii, ca sa afle cum s-au petrecut lucrurile cu fuga.

Mara, podarita, vedea ca o miscare neobisnuita s-a pornit de la Sararie si de la manastire spre pod. Sari dar de la locul ei si grabi spre Lipova. Uitandu-se apoi incotro se uitau si oamenii, zari deodata luntrita purtata de valuri si alte doua luntrite manate de vaslasi voinici, care grabeau sa o ajunga.

— Vai de mine! striga ea, cuprinsa de spaima.La moarte s-ar fi gandit, dar nu ca sunt chiar ai ei copiii din luntrita care venea, venea mereu si iute spre pod.

Mara incepu sa alerge si sa cheme oameni ca sa deschida podul, ca de obicei, cand trec plute ori luntre cu sare.

Dincolo, despre Lipova, se ingramadea pe pod lumea adunata in pripa, iar in fruntea ei venea maica Aegidia, foarte grabita, ca o papusica trasa pe sfoara, cu ochii ridicati spre cer, cu mainile inclestate si rugand mereu pe Maica Fecioara de la Radna, facatoarea de minuni, sa le vie copiilor intr-ajutor.

Vazand pe maica Aegidia, Mara se opri.De la calugarita gandul ei trecu deodata la Persida, si ochii ei se indreptara mai cu dinadins spre cei doi copii.

Ea ramase ca infipta, cu ochii mari, cu buzele stranse si strambate in jos.

— Sfinte Arhanghele! striga apoi crucindu-se. Sfanta Marie, Maica Preacurata! Bata-va sa va bata, copii! Nu, grai dansa mangaiata, copii ca ai mei nimeni nu are!

si adica ce li s-ar fi putut intampla? Printre pontoanele podului era loc de puteau trece si o suta de luntrite! Da! da! Lor nu li se putea intampla nimic: ea ar fi avut altfel visuri rele si presimtiri urate.

Dar cum a ajuns Persida din manastire in mijlocul Murasului? Pornind iar spre maica Aegidia, ca sa afle cele petrecute, Mara era din ce in ce mai stramtorata. stia un lucru: ca asa, numai din senin, n-a plecat Persida de la calugarite. Trebuia sa fie la mijloc vreo nefacuta!

Mara era insa femeie traita in lume si stia ca lucrurlie o sa mearga mai bine daca se va tinea dansa deasupra.

— Bine, maica, striga ea, asa paziti dv. copiii? Ce mai putea maica Aegidia sa raspunda cand ea singura era de vina, ea, cu slabiciunea ei cea mare?

isi frangea mainile si nadajduia in Dumnezeu cel prea milostiv.
— Las-acum, lasa! grai dansa caita. Iata, Maica Domnului ne este intr-ajutor; luntrita a apucat-o bine, a luat-o spre locul dintre pontoane si trece, trece, iat-o, trece!

Toti alergara sa vada cum luntrita intra sub pod, apoi se-ntoarsera si alergara pe-mbulzite, ca s-o apuce iesind din jos pe pod.

Persida si Trica sedeau tacuti si stramtorati, caci stiau, ce-i drept, ca de inecat nu se vor ineca, dar nici cu fata curata nu vor scapa dupa ce au ridicat atata lume in picioare.

Peste putin ii ajunsera apoi si morarii ce plecasera in calea lor; unul dintre dansii apuca lantul luntritei si incepura sa vasleasca spremalul de la Lipova.

Lumea se porni dar si ea inapoi, cu Mara si cu maica Aegidia. Mult ar fi dat maica Aegidia ca toata aceasta lume neastamparata sa ramaie departe-n urma ei, ca sa poata vorbi ea singura cu Persida. Caci iubea maica adevarul, dar mai presus de toate ii era numele cel bun al manastirii, si toate i le-ar fi iertat copilei daca prin o minciuna bine potrivita ar fi scapat acest nume bun. Lumea nu era insa numai neastamparata, ci totodata si sprintena, si maica Aegidia cea cu pas marunt ramase ea departe-n urma.

Iara Persida nu stia sa spuna decat adevarul. Iesind din luntrita, ea trecu iute, indrazneata si cu capul ridicat printre cei adunati pe tarmure si se duse drept la maica Aegidia.

— L-a batut, grai dansa iute, i-a scos par din cap, l-a lovit cu pumnii-n coaste, i-a rupt gulerul de la camasa si l-a zgariat la gat.

— Cine l-a batut? intreba maica mai usurata.
— Costi Balcovici, raspunse Trica rar si raspicat. Domnul invatator s-a dus sa prinda peste, si Costi Balcovici a fost obraznic, iar eu nu m-am lasat batut.

— si eu vreau sa-i arat, adause Persida, ca n-are sa bata pe fratele meu pentru ca e mai mic si n-are pe nimeni sa-l ajute.

1

— Saracutii mamei! grai Mara induiosata. Se iubesc, maica, urma ea stergandu-si lacrimile; se iubesc unul pe altul ca doi copii saraci.

Maica Aegidia era si ea induiosata nu numai pentru ca vedea lacrimi de vaduva, ci si pentru ca intelegea pornirea fireasca si buna a copilei, dar mai presus de toate pentru ca era salvat numele cel bun al manastirii.

— Iata, zise ea cu liniste sarbatoreasca, in loc de a-si vedea de scoala, umbla sa pescuiasca, iar in vremea aceasta copiii se slutesc unul pe altul. si cate sunt nenorocirile ce s-ar mai fi putut intampla daca n-ar fi paza Celui-de-Sus. La noi nu se intampla astfel de lucruri!

— Se-ntelege! grai Rosa, nevasta lui Hansler, cizmarul de peste drum. La noi e regula! La romani insa toate merg una peste alta!

— Asa e, zisera alti cativa, in vreme ce iar altii rasera. Lucrul ar fi fost bun si minunat daca n-ar fi fost de fata si cativa romani, ai carora obraji se rosira, fie de manie, fie de rusine.

— Aceasta n-am voit s-o zic, grai dar maica Aegidia. E si la romani regula, se vede insa ca nu pretutindenea.

— E un pacatos Blaguta acela, adauga Maria lui Ciondrea, care nu-l putea suferi pe invatatorul din Radna.

Mara statea ca pe spini. stia ca papistasii sunt un neam de oameni dusmanosi si tinea mult la Blaguta, care era vestit cantaret de strana. ii mai trecea apoi, parca, si un fier rosu prin trup cand vedeacum trec peste pod oameni, ba pana chiar si care, fara ca sa plateasca creitarii cuveniti. Calugarita nu putea, in sfarsit, sa aiba dreptate.

— Dar fata mea cum a iesit din manastire? zise ea rostind vorbele cam rar. Tot invatatorul nostru ar fi de vina daca copiii s-ar fi inecat in Muras?

Maica Aegidia se sperie si incepu sa tremure. Nu era deprinsa cu lumea, in mijlocul careia se afla, si o trecura fiori reci cand se gandi ca oamenii acestia ar putea sa se porneasca la cearta. ii era ca si cand dincolo, pe dealurile de la Radna, s-ar fi pornit o furtuna cu puhoi, care in toata clipa putea sa fie aici.

— Haide, Sidi, fata mea! grai dansa grabita. Saruta mana mamei si vino!

Mara ar fi voit sa aiba cel putin o ulcica pentru ca s-o sfarme in mii de bucati.

Auzi vorba! Sa vie cineva, sa ieie fata ei, s-o duca, si ea sa nu poata face nimic, iar peste pod sa treaca oameni si care, sa treaca fara creitari.

— Fata ramane cu mine! zise ea, desi numai cam cu jumatate de gura.

— Nu, mama! grai Persida, care ar fi intrat in pamant de rusine daca nu s-ar fi putut intoarce chiar acum inapoi. Ce-ar fi zis celelalte fete? Eu, urma ea, trebuie sa ma intorc la lectiune!

Maica Aegidia era cea mai fericita dintre calugaritele de pe tarmul stang al raului.

— Asa este, grai dansa. Te rog, adauga apoi intorcandu-se spre Mara, vino si d-ta cu noi.

Patru care incarcate cu sare cotira deodata spre pod, ca sa treaca spre Radna, iar alte doua veneau pe pod spre Lipova.

— Acum nu pot! raspunse Mara si o porni repede spre pod, ca sa-si adune creitarii, in vreme ce maica Aegidia pleca cu Persida spre manastire, iar Trica se lua dupa muma-sa printre lumea ce se risipea.




Mara - Saracutii Mamei
Mara - Maica Aegidia
Mara - Furtuna cea mare
Mara - Primavara
Mara - Ani de tinerete
Mara - Ispita
Mara - Zbuciumare
Mara - Datoria
Mara - Inima, saraca
Mara - Cine ce poate
Mara - Alta lume
Mara - Doua porunci
Mara - Datorii vechi
Mara - Rostul lui Bandi
Mara - Ispravile lui Trica
Mara - Greul vietii
Mara - Birtul de la Sararie
Mara - Blestemul casei
Mara - Verboncul
Mara - Norocul casei
Mara - Pace si liniste


Aceasta pagina a fost accesata de 2575 ori.
{literal} {/literal}