Mara - Datoria

Mara - Datoria

de Ioan Slavici

Marunta si usurica, smerita si umbland ca dusa pe sfoara, totdeauna aspra la vorba si la cautatura, dar blanda si duioasa la fire, Persida si-o reamintea, o vedea in gandul ei, o auzea ca in aievea zicand:

„Nu, fata mea, lumea aceasta nu e pentru ca poftele inimii, ci pentru ca datoriile sa ni le facem intr-insa”.

si stia Persida care ii este datoria: asta o stiu toti oamenii in toate imprejurarile.

„Mai intai Dumnezeu, apoi parintii tai si dupa acestia ceilalti binefacatori ai tai.”

Asa zicea maica Aegidia. stia Persida; e insa atat de greu a-ti face datoria cand nimeni nu te ajuta, nimeni nu te sileste, nimeni nu ti-o aduce mereu aminte.

Era, sarmana de copila, cuprinsa de spaima aici in mijlocul acestei lumi, unde nimeni nu i se punea impotriva. O, Doamne! cate n-ar fi facut ea daca n-ar fi fost in apropierea ei Trica? si ce a facut cand s-a vazut singura, de capul ei? Nu! omul nu trebuie sa fie niciodata singur. Voia sa mearga acasa, unde toti o cunosc, toti se simt in drept a-i sta in cale, unde privirile tuturora o mustra, unde nu mai poate sa umble de capul ei.

si acum acolo in piata voia s-o spuna aceasta, pentru ca muma ei sa nu-si poata da silinta de a o indupleca sa ramana. „Acum! neaparat acum!” zicea si mergea cu pas bine apasat si cu inima inclestata. Era o nespusa rautate in inima omului aceluia, care ramasese indaratnic acolo pe tarmul apei: ar fi voit si ar fi fost parca in stare sa sara cu ghearele in fata lui, ca sa-i vada obrajii plini de sange rosu. si, totusi, daca acum, in clipele aceste, l-ar fi vazut, nu si-ar fi putut stapani lacrimile, si simtea c-ar fi cazut in genunchi la picioarele lui, ca sa-i ceara ea lui, celui atat de vinovat, iertare, caci durerea de sine o muia, dar gandul durerii lui o sfasia si o seca de puteri.

Trebuia sa plece, sa fuga, sa scape. Iar muma ei sedea tantosa si voioasa, cu masa plina de gramezi de struguri inaintea ei.

Putea sa fie si tantosa si voioasa. Lasa ca marfa ei, doua care de prune brumarii, un car de pere iernatice, optsprezece cosuri de struguri si noua ciubere de lictariu de prune, toata era vanduta, dar isi gasise cumparatori pentru lemne si pentru plute.

A pus-o Hubar sa ieie, mare vorba, padurea imparateasca de la Cladova. Ce-i drept, Hubar avea si el tovaras pe prietenul sau Liubicek; deoarece insa el era in slujba, iar Liubicek era chiar beamter, numai ei singuri stiau de tovarasie si sarcina cadea intreaga asupra Marei. Nu-i vorba, stia dansa ca n-are sa ramaie in paguba cand Hubar ii este tovaras; ba Liubicek ii facuse si contractul asa ca sa scape usor cu el. Avea sa plateasca treizeci si patru de mii de florini in patru ani. Zece mii platise la incheierea contractului, si ceilalti avea sa-i plateasca tot cate sase mii pe an. Mult banet ii mai trebuia insa ca sa taie padurea, s-o faca stanjeni, sa care stanjenii la Muras si sa cumpere plute venite cu sare, ca sa duca lemnele la Arad. Mult banet si multa bataie de cap pentru o biata femeie ca dansa, mai ales ca Hubar ii dadea banii numai cu imprumutare, si luase de la el unsprezece mii pe langa sapte mii cheltuite de la dansa.

Cand s-a dus in padure, a cuprins-o deznadajduirea. Erau acolo lemne ca sa scoata din ele si de patru ori cele treizeci si patru de mii; dar cum sa le taie? cum sa le care? cine sa cumpere atata pacat de lemne?

Acum, dupa ce-si gasise cumparatorii, stia si dansa cum si cine. A adunat lemnele, pe care le gasise taiate, le-a amestecat cu altele taiate de curand si a facut nu mai putin decat opt sute treizeci de stanjeni, pe care-i avea adusi pe cincisprezece plute aci la tarmure. A luat de la Hubar o scrisorica pentru capitanul Mareck din cetate, de la Liubicek alta pentru Steueramt, de la maica Aegidia a treia pentru parintele guardian si de la parintele Isai a patra pentru Consistoriu; a dat lemnele cu 8 florini si cincizeci creitari, pe cand altii le vindeau cu noua, si dac-ar mai fi avut o mie de stanjeni, i-ar fi vandut si pe aceia. Iara plutele? Ce pacat ca cumparase numai atate!

1

— Am, zicea Mara, sa-l platesc pe Hubar, si grija mea e ce fac mai departe!

De aceea era tantosa si voioasa. Sprancenele i se incretira cu toate aceste cand zari pe fata ei. Nu-i venea deloc la socoteala ca lumea s-o vada aici, apoi era ceva nu a bine in felul Peisidei de a pasi si de a-si tine capul.

— Ce cauti aici? Ce vrei?

— Mama, vreau sa ma duc acasa.

— Cum acasa?

— Astazi, cu tine.

— Ai nebunit? Nu se poate. De ce? Ce s-a intamplat?

— Nu intreba, ca aici nu pot sa-ti spun. Trebuie: celelalte am sa ti le spun acasa.

Persida, chiar daca n-ar fi fost cum era, in starea care se afla, tot n-ar fi putut sa treaca prin targ fara ca oamenii sa se uite dupa ea. Erau multi ochii ce-o urmarisera, si acum ochii acestia toti erau indreptati asupra mesei, unde dansa schimba vorbe ce pareau foarte aspre cu muma ei cea de multi cunoscuta.

— Pleaca de aci! grai Mara aspru. Nu vezi ca toti se-nhoalba la tine!

— Lasa-i sa se uite, raspunse Persida, caci ochii sunt ca oamenii sa vada cu ei! Eu trebuie sa plec.

— Nu se poate! Cum sa vii tu in caruta cu mine?!

— Ma duc!

— Dar nu te iau eu!

Persida se apropie de muma ei, apoi grai incet, rar si apasat:

— Nu mai stau, ca te certi cu mine. Eu iti spun un singur lucru: Hubarnatl s-a intors iar aici si nu ma lasa-n pace. Gandeste-te!

Graind aceste, ea se intoarse, ca sa plece. Mara apuca masa cu amandoua mainile si o zgudui de se rasturnara toate gramezile de struguri.

— Ramai! zise ea. Spurcatul de neamt!

— Nu pot sa raman: d-ta vezi cum se uita lumea la noi.

— Singura nu te las! grai Mara si incepu sa faca iar la loc gramezile de struguri.

Si totusi nu putea sa plece cu fata ei. Nu s-a mai pomenit ca ea sa plece inainte de spartul targului: aici o stia lumea; aici o cauta cine voia s-o gaseasca. Ceva mai sus erau satrele cojocarilor.

— Du-te la Trica, zise ea, si spune-i sa mearga cu tine.

— Cu cat dai gramada de struguri? intreba o jupaneasa, uitandu-se cu coada ochiului spre Persida, care plecase spre satrele cojocarilor.

— Zece creitari, raspunse Mara.

— Sa mi-i lasi cu opt

— Ia-i si ada banii!

Nu-i mai era ei acum sa se targuiasca. inca atunci, pe pod, simtise ca baiatul lui Hubar a pus ochii pe fata ei; inca la nunta o apucase ceva ca si cand ar o mare primejdie la mijloc; acum ii venea sa racneasca de durere si de necaz ca nu poate ca sa-si verse amarul.

Abia seara, dupa ce, sosita acasa, a ramas singura cu Persida, ea incepu sa se plimbe neastamparata prin casa, in vreme ce Persida isi facea de lucru punandu-si hainele-n randuiala.

— Mai bine moarta! zise ea in cele din urma, oprindu-se in fata Persidei.

Persida tresari ca speriata din somn. Plecase fara ca sa stie ce s-a facut el, cu inima indoita si cu capul buimacit, si venise tot drumul de la Arad pana la Radna intr-un fel de ameteala, iar acum ii venea sa se intoarca inapoi si nu mai stia ce vrea.

— Nu-ti face, mama, ganduri rele, grai dansa, ca n-ai de ce sa ti le faci. Nu e nimic, si de putin cat a fost eu singura sunt vinovata.

— Nu-i adevarat! raspunse Mara. il stiu eu pe tatal sau, care face tovarasie cu mine ca sa ia parte la castig, dar lasa singura la paguba. Esti proasta tu si te-a scos din minti.

— Nu! grai Persida, dand deznadajduita din cap. Greu mi-ar fi dac-asa ar fi; dar mai greu imi este ca l-am scos eu pe el din minti. Eu nu l-am lasat in pace! Ce aveam eu cu el?

Mara fusese pornita pe cearta si n-avea cu cine sa se certe. Da! fata ei avea dreptate; cum sa nu-l scoata din minti cand era atat de frumoasa, atat de desteapta si atat de cuminte?

— Maine dimineata, zise ea, ai sa te duci la maica econoama. Se cuvine. Ea e cea dintai: te iubeste si ti-a facut mult bine.

— Da, mama.

— si sa asculti de ea.

— Da, mama.

— Eu, zise Mara umilita in ea, sunt femeie proasta si nu stiu ce sa-ti fac, nici cum sa te povatuiesc. Am facut ce am putut si dupa cum mi-a fost priceperea, acum insa mi-a venit randul sa ma uit in gura ta. Am si eu gandurile mele; dar tu n-ai sa cauti multumirea mea, ci fericirea ta, care mie-mi este mai dorita.

— Nu vorbi asa, mama, grai Persida induiosata.

Ar fi voit sa se apropie de dansa, ca sa-i sarute mainile, sa o imbratiseze si sa-i sarute tamplele, dar nu era obisnuita faca asemenea lucruri. Ar fi voit sa-si dea pe fata inima si gandurile, dar se sfia. Era muma ei femeia aceasta, si parea abia acum ajunsese a-si da seama ca nu-i este straina si ca nu din simtamant de datorie numai, ci din iubire curata umbla voile ei.

— Eu nu pot sa fac ce nu vrei si tu. Dac-as sti ca mor, tot nu fac, zise ea cu ochii plini de lacrimi.

— Nu plange, grai Mara punandu-i lin mana pe umar, nu plange, ca ma impingi la pacat... Afurisit sa

— Nu! nu! striga Persida si-i lua mana si o saruta. Sa nu rostesti vorba, ca e si el om cu durere in suflet si are mama, care ar putea si dansa s-o rosteasca.

Ea isi inchise ochii si ramase catva timp dusa pe ganduri.

— intr-o zi, urma apoi linistita, o suflare de vant a izbit una din ferestrele de la chilia maichii Aegidiei si a spart cateva geamuri. Am alergat acolo si l-am vazut pe el uitandu-se uimit la mine. M-am uitat si eu la el, fiindca nu-l mai vazusem, si mi-a venit mai intai sa rad, apoi sa plang de necaz. Maica Aegidia, intrand si ea si vazandu-l, m-a dat iute la o parte. Acum stiu de ce, dar atunci mi-am facut de lucru prin casa si, dupa ce maica Aegidia a iesit, am deschis, ca sa-i fac lui in pizma, fereastra din fata macelariei si am stat in ea, ca sa-l vad si sa ma vada. Iara el, mama, mi-a facut semn sa inchid fereastra: tu vezi ca el nu e de vina.

— Nici tu nu esti, o molcomi Mara. Prea erai copila fara pricepere ca sa stii ce faci.

— Nepriceperea, intampina Persida, este si ea o vina daca altii sufera pe urma ei. Dar nu era numai nepricepere; fiindca il vazusem mai cuminte decat mine, imi era rusine de mine insami si mi-am calcat pe inima de nu m-am mai apropiat de fereastra. De Pasti, insa, cand a venit Trica sa ma ia, m-a apucat iar ciuda si, ca sa-i fac in pizma, n-am tinut drumul drept, ci am ocolit prin fata macelariei, ca sa ma vada.

Mara incepu sa rada. Degeaba: Persida era tot ca in copilaria ei; avea cu cine sa semene.

— A doua zi, de Pastile lor, urma Persida, ne-am dus cu Trica sa culegem viorele. Plecaseram spre soimos; eu insa am schimbat drumul si l-am luat pe Trica pe la Lipova, ca doara-l voi intalni pe Natl pe undeva. L-am si intalnit, precum stii, pe pod, cand ne intorceam acasa.

Mara incepu sa se nelinisteasca.

— Dar cum v-ati inteles, intreba ea, ca sa plece si el la Arad?

— Nu ne-am inteles. Eu nu stiam ca e si el la Arad; el nu stia ca am venit si eu acolo: s-a nimerit sa te vada cand ne intorceam cu nunta de la biserica, a dat cu socoteala ca sunt eu cu d-ta si a venit, precum stii, si el — asa nepoftit — la nunta.

— Ce va sa zica intamplarea! Vine asa cateodata de nici n-o bagi de seama, si abia tarziu te pomenesti ca e lucru mare.

— Cand a vazut ca te superi, si-a luat inima in dinti si a plecat de la Arad...

— Sarmanul baiat!

— il uitasem aproape, cand Trica a venit sa-mi spuna ca iar s-a intors. Uite! el n-a venit sa ma vada; eu insa nu m-am putut stapani si duminica, ziua fiind frumoasa, am iesit cu Anca la plimbare, ca doara-l voi intalni.

Mara se facu mai nelinistita. Sarmana ei fata: ce pacat a cazut pe capul ei.

— De unde stiai tu unde ai sa-l gasesti? intreba ea.

— De unde stiam? raspunse Persida. Nu stiam, dar m-am dus asa la un noroc in Padurita si l-am vazut acolo plimbandu-se singur. El nu m-a vazut; a; fi putut dar sa trec inainte; m-am dus insa la el, ca sa vorbesc cu dansul. D-ta vezi, eu sunt de vina!

— Nu esti, zise Mara, cum sa fii? S-a intamplat sa-l vada Trica si sa-ti spuna. S-a intamplat sa fie zi frumoasa; s-a intamplat sa-l intalnesti: asa au venit lucrurile, si tu n-aveai ce sa faci.

Persida dete din cap.

— Nu! am voit cu tot dinadinsul, zise ea. Asta eu o stiu mai bine decat orisicine. Tu-l stii cum era la casa parintilor lui: cu obrajii rumeni, cu mustacioara linsa, cu parul neted de i se vedea de departe cararea, cu sortul totdeauna curat. Acum era cu parul lung si nepieptanat, cu barba incalcita, cu fata buhaita, cu o palarie turtita in cap si cu hainele purtate si soioase, un om care petrece noptile prin birturi si adoarme imbracat Alta ar fi fugit, poate, de el; eu am alergat la dansul.

— Saracul baiat! grai Mara induiosata.

— Luni apoi, urma Persida, a trecut in patru randuri prin fata casei lui Claici, marti tot asa, tot asa miercuri si joi. Eu voiam sa nu-l bag in seama, dar astazi, dupa ce ati plecat cu totii la targ, nu m-am mai putut stapani, i-am iesit in cale, ca sa-l intalnesc. Nu mai pot, mama: mi-e mila de el si ma mustra cugetul!

— Vai de sufletul lui! grai Mara suspinand.

— Cum a ramas el? urma Persida deznadajduita. Ce face el acum? Ce are sa faca maine? Cum are sa-si petreaca zilele O sa afuriseasca ceasul rau in care m-am ivit in calea lui, ca sa strie tot rostul vietii lui!

— Nu, fata mea, zise Mara linistita. Asa vin lucrurile lumea aceasta: pleci in nestiute si te miri unde ajungi; te-apuca - asa din senin - cateodata ceva, si te miri la ce te duce. Omul are data lui, si nici in bine, nici in rau nu poate sa scape de ea; ce scris are neaparat sa ti se intample; vointa lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe. Persida isi ridica capul si, rasufland usor, se uita cu ochi inveseliti la mama ei.

— Lasa-l, urma Mara, nu te gandi la el, nu-ti munci sufletul pentru dansul; cum i-ar fi, asa sa-i fie; tu cu norocul tau, si el cu al lui: Dumnezeu a vrut sa te lase cum esti, si daca nu te-a facut Dumnezeu pentru dansul, e nenorocirea lui, dar nu si a ta!

— Dar daca m-ar fi facut, mama?! striga Persida.

— Nu! nu! raspunse Mara cu hotarare indarjita. Asta nu se poate! Dumnezeu stie, urma ea miscata, cat m-am gandit eu la voi, cat am ostenit pentru voi, cu cata inima am purtat de grija, si nu poate sa ma pedepseasca atat de aspru. Daca te-as vedea moarta, ar fi pierduta toata bucuria vietii mele, dar as zice c-au mai patit-o si alte mame ca mine si m-as mangaia in cele din urma. Neam de neamul meu nu si-a spurcat insa sangele! striga ea cu ochii plini de lacrimi. si mie mi-e mila de el si de mama lui, dar imi esti draga tu si nu se poate!

Graind aceste, ea isi imbratisa fata si-i saruta ochii si fruntea si parul din crestet, ca odinioara, de mult, acum, cand era copila mica.

— Iarta-ma, mama, mama mea cea draga si scumpa si buna, iarta-ma, zise Persida cu glasul inabusit de plans, si spune-mi tu ce sa fac.




Mara - Saracutii Mamei
Mara - Maica Aegidia
Mara - Furtuna cea mare
Mara - Primavara
Mara - Ani de tinerete
Mara - Ispita
Mara - Zbuciumare
Mara - Datoria
Mara - Inima, saraca
Mara - Cine ce poate
Mara - Alta lume
Mara - Doua porunci
Mara - Datorii vechi
Mara - Rostul lui Bandi
Mara - Ispravile lui Trica
Mara - Greul vietii
Mara - Birtul de la Sararie
Mara - Blestemul casei
Mara - Verboncul
Mara - Norocul casei
Mara - Pace si liniste


Aceasta pagina a fost accesata de 1634 ori.
{literal} {/literal}