Mara - Ani de tinerete
de Ioan Slavici
„Iar s-a intamplat ceva!” isi zicea Gretl, slujnica Hubaroaiei. Stapanul ei nu plecase, ca de obicei, indata dupa masa, ci statea de vorba cu stapana, si statea cam de mult, ceea ce nu era a bine.
A intrat de cateva ori in casa pentru ca sa ridice masa si i-a gasit mereu la fel, el cu pipa in gura la un colt de masa, iara ea in celalalt colt.
Desi implinise patruzeci si sase de ani si era om cu multa chibzuiala, Hubar nu parea deloc a om care poate sa-i fie tata lui Natl. Lasa ca era om balan, cam slab si cu obrajii rosii, dupa infatisare prea tanar, dar era in tot felul lui de a fi ceva usuratic, aproape strengaresc. Gura ii era croita pe ras, ochii ii jucau mereu in cap, si lucruri pentru altii mari ii pareau adeseori nimicuri. Desi tinea mult sa aiba prietenie cu popa, cu beamterii si cu ofiterii, se pomenea adeseori la chefuri si cu oameni mai fara trecere, pana chiar cu calfele lui, un lucru pe care fecioru-sau n-ar fi fost in stare sa il faca. si mai ales asta l-a facut sa nu prea aiba trai cu nevasta-sa, care era asezata, cam tafnoasa si neingaduitoare.
Nu-i vorba, certuri nu prea erau intre dansii, fiindca el radea si facea glume cand ea il mustra. Ea se necajea, se intelege, cu atat mai rau, se intetea si de obicei incepea in cele din urma sa planga. Cu asta se sfarsea apoi vorba, deoarece el se ducea si o mangaia, ii zicea sa nu fie proasta, caci tot n-are nimeni nevasta ca dansul, si toate erau bune deocamdata. Rar se intampla ca el, pierzandu-si sarita, sa sparga ceva ori sa o loveasca. Nici atunci nu era insa cearta, fiindca il mangaia si il impaca dansa pe el.
Niciodata el nu putea sa plece de acasa mai nainte de a se fi ales lucrurile intr-un fel ori intr-altul. Nu putea sa-si petreaca in tihna si stia ca va trebui sa se intoarca inainte de vreme.
De asta data el tot radea, iar nevasta-sa n-ajunsese inca sa planga, desi tare ii venea s-o faca.
Avea doua mari suparari deodata. Ziua trecuta, in duminica Floriilor, maica Aegidia, chiar maica Aegidia insasi, a oprit-o, cand a iesit din biserica, si i-a spus — ce rusine! — ca Natl sta gura-casca pe la ferestre, ca sa dea ochi cu fata Marei.
Atat ii parea de mare lucrul acesta, incat n-a indraznit sa-i vorbeasca despre el lui Hubar, care tinea foarte mult la manastire si la maica Aegidia indeosebi. A stat insa toata dupa-amiaza ziua ea singura inchisa in casa si s-a gandit cum si in ce fel sa faca baiatului mustrari.
Spre marea ei mirare, spre ingrozirea din ce in ce mai mare a ei insa, baiatul nu s-a intors nici in amurg, nici seara, nici noaptea, ci abia in zorile zilei urmatoare.
A stat, a asteptat, s-a framantat, s-a gandit si razgandit si a plans, cum plang mumele cand isi vad copiii porniti pe cai gresite si nu stiu cum sa-i opreasca si sa-i intoarca.
Iara barbatul ei, tatal baiatului, om in toata firea, radea, ba zicea ca-i pare bine c-a inceput si baiatul lui sa fie om ca toti oamenii.
Mai putea biata femeie sa se stapaneasca si sa nu i-o spuna si cealalta?
I-a spus-o chiar cu indaratnicie, ca sa-i arate ca o sa-i treaca si lui pofta de ras.
I-a si trecut. Ce-i drept, pacatul ca feciorul lui a cascat gura la ferestre nu-l prea scotea din ale lui. Fetele sunt fete, asa zicea el, ca baietii sa alerge dupa ele. Dar fata era a Marei! Putin ii pasa! Nu era, la urma urmelor, decat o nebunie de tinerete la mijloc. Asta vine si trece tot cum a venit, fara ca sa stii cand si de ce. Un lucru nu putea sa-i treaca lui prin gand: ca baiatul lui ar putea vreodata sa nu fie om cuminte.
Era insa nevoit sa se gandeasca la casa lui, si asta il facea totdeauna posomorat.
Se simtea foarte tihnit si ferit de griji de cand lasase pe feciorul sau la macelarie. inca tot el insusi era patronul, iar Natl era trecut in breasla numai in randul calfelor, si mult ar fi dat sa scape de orice grija lasandu-si feciorul patron la macelarie.
Asta nu era insa deocamdata cu putinta. Deoarece la Lipova erau numai doi macelari, ei au intrat in breasla cojocarilor, care taiau si ei primavara miei, toamna berbeci si iarna, pe ici, pe colo, cate un porc. Iar dupa randuiala breslei nu putea sa intre in randul patronilor decat acela care si-a facut anii de ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfa si a mai facut si doi ani de calatorie. Natl facuse anii de ucenicie si era de doi ani calfa; ii mai lipseau dar cei doi ani de calatorie.
Nu-i vorba, daca starostele ar fi fost om de intelegere, lucrurile mai ales pentru Hubar s-ar fi putut pune la cale si fara de acesti ani; Bocioaca era insa foarte mandru de starostia lui si nu s-ar fi invoit odata cu capul ca cojocarii sa fie mai prejos de macelari si ca de dragul unui macelar sa se nesocoteasca randuiala breslei, pe care toti cojocarii o pazeau cu sfintenie. Apoi nu era nici Hubar omul care e in stare sa se caciuleasca in fata lui Bocioaca.
Dar nici nu-i strica baiatului sa mai umble prin lume, sa vada, sa invete si sa se deprinda a fi om de capul lui. Era si pentru Hubar, dar mai ales pentru Hubaroaie foarte greu lucru sa se lipseasca de feciorul lor; nu le ramanea insa decat s-o mai faca si asta.
indeosebi Hubaroaie se mai si bucura. Aveau prieteni la Arad, la Timisoara si la Lugoj; aveau rude — dansa la Buda si Pojon, iar barbatul ei la Viena: orisiunde se ducea, baiatul gasea casa primitoare, ba chiar si mireasa potrivita cu starea lui.
De asta data lucrurile s-au sfarsit cu bine, fiindca una voiau amandoi.
Iara Natl era om tanar si nimic nu e in tinerete mai ademenitor si mai plin de farmec decat gandul de a trece asa — tu de capul tau - prin lume. Abia acum se simtea calfa adevarata, si nu-l mai tinea locul pana dupa Pastile romanesti, ca sa-si ia condica de calatorie de la Bocioaca si sa plece cu ea in ranita.
Joi dupa Pasti, Bocioaca puse pecetea breslei pe condica, apoi se indrepta, inalt si subtire cum era, si grai sarbatoreste:
— Iata, baiete! cartea drepturilor tale, sa nu uiti niciodata ca trebuie sa pazesti cinstea breslei. Sa fii harnic si ascultator, cinstit si vrednic de incredere; sa nu pierzi timpul hoinarind degeaba, caci in breasla noastra se primesc numai oameni cumsecade. Dumnezeu sa te ajute!
Asa trebuia sa vorbeasca starostele; asa i s-a vorbit lui cand si-a luat condica de calatorie; asa le vorbea si el tuturor celor ce luau condica de la dansul.
Hubar era cu toate aceste foarte suparat ca un om ca Bocioaca indrazneste sa-i vorbeasca astfel lui Natl, iar Natl sta umilit in fatalui, ba parca ar voi sa-i mai si multumeasca pentru sfaturile binevoitoare, ca si cand ar fi avut nevoie de ele.
1
Dar au trecut si prin asta, si Natl, plecand ziua urmatoare la Arad, se uita la trecatori parca a lui ar fi fost lumea cea mare in care se ducea.
Ramasese vorba sa se opreasca deocamdata, pe timp de vreo doua luni, aci mai prin apropiere, la Arad, ca sa se deprinda cu strainatatea.
Bani aveau destui. Adunase el, capatase de la tatal sau si-i mai daduse, asa, prin ascuns, si muma-sa. Ar fi putut sa traga la orisicare hotel si sa traiasca boiereste.
Nu de asta ii era insa lui. Calfa de macelar, el se simtea mandru ca poate sa traga la conacul breslei, al breslei adevarate, in care sunt numai macelari, iar nu o amestecatura de fel de fel de oameni.
La conac a gasit alte trei calfe, un neamt de la Timisoara, un ungur de la Dobritin si un slovac de la Bichis, iar calfele din aceeasi breasla, orisiunde s-ar intalni, sunt prieteni.
Prietenii se bucura, cand se intalnesc, ca pot sa stea de vorba si sa se cinsteasca, iar Natl era si dupa fire, si dupa infatisare, foarte bun de cinste.
Se cinsteau dar prietenii, vorbind, ca oamenii plecati in lume, despre cele de acasa si tinand fiecare sa arate deslusit ca nu e nicaieri atat de frumos si de bine ca „la noi”.
intr-un tarziu Natl, care nu bause mult, dar destul pentru dansul, isi rezema capul pe cot, stete catva timp ganditor, in vreme ce prietenii lui vorbeau inainte, apoi ochii i se umplura de lacrimi.
— Ce e, mai? intreba ungurul.
— Nu stiti voi! raspunse el induiosat. Degeaba v-as spune, ca nu puteti sa ma intelegeti. Dar nu pot nici eu sa va spun. Ar trebui sa cunoasteti pe mama, ar trebui sa stiti ce fel e mama, si nici atunci num-ati intelege deplin. Zicea ca se bucura cand am plecat, dar eu stiu ca ea plange acum si are sa planga mereu, grai el si plansul ii ineca glasul.
— Asa e, zise neamtul miscat, e greu lucru sa te desparti de mama ta.
— Mai ales cand ai si tata ca mine: un om fara de inima! adauga Natl, oarecum fara de voie.
— Asta trece! grai slovacul.
— Ce sa zic eu, intampina ungurul, care mi-am lasat acasa draguta, un boboc de te cuprinde ameteala cand il vezi!
Natl isi ridica capul si se uita drept in fata ungurului. ii venea sa apuce carafa si sa-l loveasca in cap cu ea. De ce trebuia sa i-o aduca aminte si pe asta?!
— Eu, zise el vorbind rar, nu am draguta, dar fete sunt si pe la noi. Ar trebui sa vezi cu ochii tai ca sa stii ce va sa zica fata. Ai inteles? Sunt si la noi fete! striga, apoi apuca carafa si o izbi pe pamant de se facu mis-faramis.
Era foarte indarjit feciorul Hubaroaiei. Ce-ar fi fost dac-ar fi stiut ca pe acelasi drum si in acelasi ceas venise la Arad si Mara cu copiii ei? Deosebirea era numai ca Mara n-a tras la conacul macelarilor, ci la casa lui Claici, unde a fost foarte bine primita.
Avea Mara gandul ei de mama cu fata mare. La calugarite n-ar mai fi vrut s-o trimita pe Persida; acasa nu putea s-o tie; mare lucru ar fi fost daca ar fi putut s-o lase in casa lui Claici
— asa, cu plata mai putina.
Milena era logodita cu un bogoslov. Persida era fata si ea, chiar mai frumoasa si mai desteapta decat Milena, ba putea sa aiba, la nevoie, si zestre mai mare.
Nu stie nimeni cum ii vine norocul! Nevasta lui Claici n-avea nici un gand, dar i-a venit unul. La San-Miclaus, aci peste Muras, era un loc de popa, si Munteanu, logodnicul Milenei, facuse tot ceea ce trebuia sa faca pentru ca sa-l primeasca. inca acum dar, pana la Rusalii, trebuia sa se faca nunta. Milena si sora ei, Anca, lucrau pe capete, ca sa fie cat mai curand gata cu ale zestrei, iara Persida era o adevarata maiastra cand punea mana pe foarfece si pe ac.
Mare lucru ar fi fost daca ea ar fi ramas pana la nunta, ca sa le fie fetelor intr-ajutor?
— Vai de mine! nu se poate, grai Mara. Trebuie sa se intoarca la scoala.
Tot asa zicea si Persida. Nu era insa chip sa plece cand fetele staruiau atat de mult sa ramaie, ba muma lor mai scapase si vorba ca o sa-i fie Persidei recunoscatoare.
Mara s-a intros dar singura la Radna, ducand, se intelege, cu dansa si o frumoasa scrisoare pentru maica Aegidia.
Acum nu se mai plangea Persida ca n-are ce face. Lasa ca fetele nu mai stiau unde sa-si puna capul, dara Claici avea patru ucenici si sapte calfe, dintre care numai doua erau oameni de casa. Seca Lena nu tinea, cu toate aceste, slujnica, ci se ajuta cu ucenicii si cu fetele ei. Era minunat la casa lui Claici, si Persida, care atata timp fusese mana dreapta a econoamei de la Lipova, ar fi voit sa se desparta in mai multe, ca sa fie pretutindenea, sa puna lucrurile la cale, sa faca randuiala, sa le tie toate curate ca la manastire.
Un singur lucru nu-i placea Persidei: ca trebuia sa sada la masa cu calfele, care se uitau la ea cu coada ochiului. Acesta era insa obiceiul casei, si nici ca i-ar fi putut trece cuiva prin minte ca s-ar putea si altfel. Ar fi plecat calfele toate daca stapanul nu le-ar fi facut cinstea de a le pune la masa lui.
Le era cu toate aceste oarecum greu sa vie la masa, si Bodroganu, cel mai sfatos dintre dansii, mai nainte de a veni, se spala pe maini, apoi se mai si pieptana si puse alt surtuc. Ceilalti facura si ei ca dansul, incat era ca in zi de sarbatoare la masa lui Claici, si asa a si ramas de aici inainte.
Singur Trica n-a intrat in acest obicei nou. El intelegea prea bine de ce se spelcuiesc ceilalti si era mandru de sora-sa. N-avea insa nevoie sa faca tot ca dansii, fiindca si fara de asta tot frate ii ramanea Persidei.
Duminica s-a spelcuit insa si el. stia ca are sa vie Munteanu cu vreunul din prietenii lui sa duca fetele la biserica si n-ar fi lasat odata cu capul pe sora-sa sa mearga singura cu dansii.
De! La biserica oamenii se duc sa se inchine, dar, aflandu-se odata la un loc, ei se vad, se intalnesc si stau de vorba. Trica stia ca fetele lui Claici nu se intorc niciodata singure de la biserica, si tinea sa fie si el in ceata celor ce le petrec acasa.
Doamne! ce mangaiata s-ar fi simtit Mara dac-ar fi putut sa vada pe fata ei asa inconjurata de bogoslovi, care nici nu indrazneau, parca, sa se apropie de dansa si rosteau vorbele numai cu jumatate de gura cand ii vorbeau. Trica fierbea cu toate aceste in el: prea ii pareau indrazneti, pe cand ea mergea rusinoasa alaturea cu fratele ei.
Hubarnatl ar fi fost si el, daca ar fi vazut-o acum, de parerea lui Trica. El insa era dus la alta biserica si nu stia ca n-ar fi avut decat sa se uite bine imprejurul sau pentru ca sa vada ceea ce-i dorea inima.
Fetele lui Claici, desi sarboaice, umblau mai bucuros la biserica romaneasca decat la cea sarbeasca, unde nu erau bogoslovi, si bogoslovii cantau foarte frumos. Iara biserica romaneasca, totodata si catedrala episcopeasca, se afla tocmai afara din oras, pe tarmul Murasului. Trebuiau deci sa treaca prin piata cea mare a orasului cand se intorceau de la biserica, si chiar si numai atat ar fi fost destul pentru ca sa faca drumul cel lung pana la biserica romaneasca.
Aici, in piata, e manastirea minoritilor, cu o biserica frumoasa si mare, singura biserica catolica in tot orasul. Pe la douasprezece, cand lumea iese de la biserica, e o adevarata frumusete pe piata, unde e adunat intregul oras: sa stai si sa privesti cum ies oamenii din biserica, si stii ca e zi de sarbatoare.
S-au oprit fetele si acum, ca de obicei, si Persida se simtea ca la Radna, unde atat de adeseori vazuse lumea indesuindu-se la iesirea bisericii.
— Uite! iata si Hubarnatl! striga Trica, cum strigi asa, cand vezi pe cineva la care nu te asteptasesi.
Persida tresari si incepu sa tremure din picioare. Cine era acest Hubarnatl? Un om pe care-l vazuse, asa in treacat si pe furis, de trei ori in viata ei. Acum insa, aici, in mijlocul unei lumi de oameni pe care nu-i mai vazuse, el ii parea un vechi si bunprieten. ii venea sa planga cand vedea ca el se duce, se departeaza, se pierde din vederea ei, si ar fi voit sa-l cheme inapoi, sa trimita pe Trica dupa dansul.
N-a facut nici una, nici alta, dar ochii ei erau furati, dusi, pierduti in urma lui, si Trica, vazand ochii acestia, se-nduiosa de-si simti ochii muiati in lacrimi.
— Ma duc, zise el grabit, sa-i spun ca suntem aici!
— Vai de mine! Ai innebunit? raspunse ea. Ce avem noi cu el? Doamne! Daca i-ar fi pasut lui de dansa, ar fi simtit ca ea il vede si s-ar fi uitat inapoi si ar fi salutat, ca atunci pe pod, atat de cuviincios si cu fata atat de deschisa si de vesela.
— Cine e acela? intreba Milena.
— Un macelar de la Lipova, raspunse Persida cam peste umar, feciorul unui prieten al mamei. Noi nici nu-l cunoastem decat din vedere!
Ce-i pasa ei de el?! caile lor erau atat de deosebite! Asa era in gandul, dar nu totodata si-n inima ei.
Omul acela o prinsese in o clipa de slabiciune; el stia ceva ce singur el stia, singur el putea sa stie: ea se rusina de cate ori se gandeala el. ii erau nesuferiti oamenii ce o insoteau: ar fi voit ca lumea sa o lase in pace, sa ramaie ea singura: n-avea dansa nimic cu altii!
Aveau insa altii cu dansa, si casa lui Claici era mereu plina de prieteni de ai lui Munteanu, ceea ce nu supara nici pe seca Lena, nici pe Mara, care tineau mult la bogoslovi.
Vorba era de nunta, de veselie, de zile fericite, si serile fetele invatau cu tinerii sa joace, spre marea suparare a lui Trica, care era si el nevoit sa ia parte la petrecere.
Parintele episcop hotarase ca in ziua de Rusalii il va hirotoni pe Munteanu de diacon; cununia dar trebuia sa se faca neaparat duminica inainte de Rusalii.
Anca si Persida erau surori de mireasa, si seca Lena le facuse haine la fel.
Frati de mire erau unu Codreanu, cel mai curatel dintre prietenii lui Munteanu, iar cellalt, o, Doamne! chiar Trica. El nu voia, dar asa dorea Milena, asa seca Lena, asa poruncea Persida, iar Mara, cand a aflat-o aceasta, a dat din toata saracia ei sa-si cumpere un rand de haine negre si o pereche de manusi in fata gusei de porumbel.
Cand s-a vazut sarmanul de baiat, gatit astfel, ii venea sa se ascunda, ca nimeni sa nu-l vada, si a inceput sa rada ca un nebun.
Mara a inceput si ea, dar nu sa rada, ci sa planga ca o nebuna. Cum, Doamne, sa nu planga, cand isi vedea copiii mari, atat de frumosi, atat de spelcuiti, atat de cumsecade, si Barzovanu, fie iertat, era in pamant si nu putea sa-i vada si el, caci si ai lui erau.
— Saracul! zise ea stergandu-si lacrimile, mult a fost bun si vrednic! Azi nu mai traiesc oameni ca dansul. Nu era lumea asta pentru el!
Cum ar fi putut Persida ea singura sa ramaie tot cu gandul ei cel vechi, cand Barzovanu ii fusese tata, Mara ii era mama, Trica ii era frate si toti ceilalti umblau in voile ei?
Inima tanara e facuta sa stea deschisa, si tanara era si inima Persidei. Da! asa razand din gura si din ochi, asa indrazneata ca un copil rasfatat n-a mai vazut-o pe ea decat un singur om, Natl, atunci cand statea in fata ferestrei deschise.
Cum n-ar fi alergat el la biserica de pe tarmul Murasului, daca ar fi stiut ca iar putea s-o vada tot ca atunci?
El insa n-avea de unde s-o stie aceasta. Abia dupa biserica, in piata cea mare, cand nuntasii, un lung sir de trasuri, se intorceau la casa miresei, s-a oprit si el, cum toti se oprisera, si a vazut mai intai pe Trica, apoi pe Mara, nu insa si pe Persida, care trecuse inainte.
— Va rog, intreba el pe un domn ce se afla in apropiere, cine se marita aici?
ala dete din umeri.
— Va rog, intreba el pe altul, unde se duc nuntasii? si asta dete din umeri. El nu mai intreba pe nimeni, ci porni dus si ca iesit din fire in urma trasurilor. Acolo unde se duceau trasurile, acolo le afla si le vedea el toate.
Le-a si aflat, caci nuntasii se dadusera toti din trasuri pe cand el a sosit, trasurile erau iesite in ulita unde stateau ca sa mai rasufle caii si in poarta deschisa se inghesuia o lume de oameni, care le stiau toate.
Era nunta de vara la casa lui Claici. in curtea cea larga era un mare cort de verdeata, acoperit cu frunzis de stejar, impodobit la intrare cu ghirlande de flori.
Casa se intindea la stanga pana in ulita. in cort, prin curte si in fata casei nuntasii roiau in voie buna, dar inca nu veseli.
Unii se asezau pe la mesele intinse in cort, spre fund, la dreapta si la stanga; altii stateau de vorba in locul larg ce ramasese la mijloc, intre mese; cei mai multi, insa, tineretul, se aflau in fata cortului, unde canta muzica inca tot obisnuitul mars de nunta.
Aici era si Trica, tot lung si desirat, dar mai altfel decat atunci, cu mainile, parca, mai lungi si impiedicandu-se mereu cand de unul, cand de altul.
Mara era si dansa la masa din fund, dar pe Persida n-o vedea nicaieri.
si totusi ar fi putut sa fie! El stia acum ca fata lui Claici e cea care s-a maritat, ca Trica e calfa si a fost si ucenic la Claici; era insa lucru firesc ca Persida sa nu fi venit si ea la nunta, fiindca se afla la manastire.
Ar fi putut, cu toate aceste, sa fie si ea aici. El insa nu mai putea sa astepte. Stapana sa il astepta cu masa. Ce pacat! Trebuia neaparat sa se duca.
Dar ea putea sa fie aici. Nu! Era peste putinta: el trebuia sa mearga la masa. Aha! Ochii tuturora se indrepteaza spre casa. Vine mireasa cu mirele, iar dupa dansii...
El se dete la o parte, ca sa nu fie vazut. Nu-i sedea bine sa stea asa, gura-casca, in poarta unei case straine.
„Hm!” facu el cu fata deschisa. Nu era tot cum o stia el, mandra si oarecum incruntata, dar era dragalasa, rusinoasa, neajutorata, nu stia cum sa-l tie de brat pe tanarul acela — cine-o fi.
Era de toata frumusetea, dar putin a fost, caci ea s-a pierdut peste putin in fundul cortului.
Natl se intoarse si, grabit si in sila, se urca intr-una din trasurile acum slobode si apoi, iute! ca stapana sa nu se supere.
Dupa-masa? Da! fara indoiala! Ar fi voit s-o vada mai bine. Dar adica de ce? Ce folos? Nu! el nu putea sa stea in poarta.
Dar nici acasa nu putea sa stea. A iesit, ca de obicei, la plimbare. Ce ar fi fost daca trecea, ca din intamplare, pe acolo? Asta da! Vai ce galagie, ce amestec, ce neastampar: era parca se inzecisera oamenii. Unii jucau in curte, altii in cort, pretutindenea era plin, si el nu vedea nimic.
Trecu si se intoarse peste catva timp si iar trecu si iar se intoarse.
Nu mai putea! ii era parca muma-sa sta de panda colo, la raspantie, si-l vede si se mahneste. Ba Persida il vedea, parca, si ea cum umbla s-o vada pe furis, si radea de prostia lui.
El pleca hotarat si iute, dar cu pas din ce in ce mai rarit, apoi de la colt se intoarse: acum inca, cea din urma data.
Muzica nu mai canta; jocul incetase; batranii se ospatau pe la mese, iar tinerimea era rasfirata prin curte, cavalerii stergandu-si fruntile cu batistele, iar damele facandu-si vant fiecare cu ceea ce avea la indemana.
Persida se plimba si ea printre ceilalti, tot cu acel tanar, dar acum stia cum sa-l tie de brat si era voioasa si indrazneata.
Hubarnatl simti in el ceva ce-l apuca si-l ia si-l invarte, isi potrivi surtucul pe trup, isi rasuci o data mustata, apoi, fara ca sa mai ti eseama de muma-sa, trecu prin multimea adunata in poarta si inainta razand spre Persida.
Persida, cand dete cu ochii de el, se facu dreapta ca lumanarea. ii venea ca iesit din pamant si ii parea, cu toate aceste, lucru foarte firesc ca el sa vie si sa se apropie asa razand prieteneste, ca atunci pe pod.
Aceste erau din alta lume, ca dintr-aiurea, unde toate sunt de sine intelese.
— Asa-i ca te miri? zise el fara ca sa-si mai ridice palaria. Am vazut, cand va intorceati de la biserica, pe fratele si pe muma d-tale si am dat cu socoteala ca trebuie sa fii si d-ta aici. Ne cunoastem, adause apoi intorcandu-se spre Codreanu, care era cam mirat, de acasa.
— O! grai Persida dezmeticindu-se, eu te-am vazut pe d-ta demult, odata, cand ieseai din biserica, dar nu te-ai uitat la noi si nu ne-ai vazut.
— Pacatele mele! zise el. imi pare foarte rau! Carevasazica, nu acum ai venit!
— Sunt de la Pasti aici si am sa stau pana la toamna.
— Cum? Nu te mai intorci la manastire?
— N-o lasam! grai Codreanu, ca sa zica si el ceva.
Natl nu putea sa-si dea seama daca rau ori bine ii pare. Acum, in pripa, simtea numai ca il zguduie ceva si se afla in mare stramtorare.
Trica, deprins a fi cu ochii mereu la sora lui, era foarte voios si a alergat, cand l-a zarit pe Natl, la muma-sa cu vorbele:
— Maica! uite si Hubarnatl! a venit si el! si Mara era foarte voioasa, dar nu intelegea, adica parca intelegea, dar nu voia sa stie, cum a venit Hubarnatl aici si cum s-a pomenit el vorbind, asa din senin, cu fata ei. Carevasazica, ei se cunosteau, asa, fara de stirea ei, prin dosul ei.
— Sarac de sufletul meu! grai dansa; se ridica inalta, spatoasa si greoaie, cum era, si se uita acolo cum se uita closca la pui cand simte ca nu li-e a bine.
Iara Mara era dintre oamenii care nu vorbesc numai cu gura, ci si cu ochii si cu sprancenele, si cu cretele de pe frunte, si cu mainile desclestate; ochii tuturora se carnira dupa ai ei, si Natl era ca strivit de multele priviri, care il intrebau: „Cum ai cutezat tu sa vii nepoftitde nimeni aici?”
Acum, acum iar il vedea muma-sa? Era o nemaipomenita obraznicie; a vorbit prostii de necrezut. Ce cauta el aici? Ce vrea? Ce l-a adus? O sa mai vie si maine? si poimaine?
El se indrepta si infrunta privirile atintite spre el, apoi se duse drept spre Mara, care era inchisa in dosul mesei.
Ajuns in fata ei, el ridica zambind palaria.
— Am vazut, zise, trecand din intamplare pe aici, pe domnisoara, fiica d-voastra, si am dat cu socoteala ca sunteti si d-voastra aici. As avea sa va fac o rugaminte.
Mara se insenina.
— Asaa! zise ea. Era lucru firesc! Cum sa nu cunoasca feciorul lui Hubar pe fata ei?
— D-sa, urma, indreptandu-se spre nunul care sedea al treilea de la dansa, e feciorul unui bun prieten al nostru.
Nunul dete din cap, iara Natl se inchina, apoi se intoarse spre Mara.
— Mama, grai dansul, era sa vie saptamana viitoare aici, fiindca ramasese ca dupa Rusalii sa plec la Buda. Va rog sa-i spuneti, daca va intoarceti, sa nu mai vie, caci eu plec maine. ii scriu si eu, dar prinde mai bine daca i-o mai spune si cineva cu grai viu. Sa-i spuneti, va rog, ca m-ati vazut si sunt bine, dar n-am mai putut astepta!
— Bine, bine! raspunse Mara, o sa-i spun. Pacat! o sa-i para foarte rau! Hei! urma ea peste putin, greu se desparte mama de copilul ei, mai ales cand unul singur are!
— Va multumesc! grai dansul incet. Apoi stranse mana Marei, se inchina si se intoarse iar cu capul ridicat si cu fata deschisa la Persida, care vorbea cu Codreanu parca putin ii pasa.
— Domnisoara, grai el intinzandu-i mana, ramas bun! Eu ma duc maine mai departe.
Ea isi lasa mana moarta in a lui.
— Unde?
— Mai intai la Buda, apoi la Pojon, la Viena si Dumnezeu mai stie unde. Doi ani fara cinci saptamani am sa tot umblu.
Ea dete din cap. Ce putea sa-i raspunda? Pacat numai c-a venit acum aici!
Nici macar in ochii lui nu s-a uitat, nici in urma lui n-a privit. si el s-a dus fara ca sa se uite-napoi. Ce aveau, la urma urmelor, ei doi unul cu altul?
Mara - Saracutii Mamei
Mara - Maica Aegidia
Mara - Furtuna cea mare
Mara - Primavara
Mara - Ani de tinerete
Mara - Ispita
Mara - Zbuciumare
Mara - Datoria
Mara - Inima, saraca
Mara - Cine ce poate
Mara - Alta lume
Mara - Doua porunci
Mara - Datorii vechi
Mara - Rostul lui Bandi
Mara - Ispravile lui Trica
Mara - Greul vietii
Mara - Birtul de la Sararie
Mara - Blestemul casei
Mara - Verboncul
Mara - Norocul casei
Mara - Pace si liniste
Aceasta pagina a fost accesata de 3179 ori.
