Crucile rosii - Partea 05

Crucile rosii - Partea 05

de Ioan Slavici


5.

După ce intrară în casă, Zoltán rămase puțin nehotărât în mijlocul odăii. Era deplin întunerec și deplină liniște; numai răsuflarea ușoară a celor ce dormeau se auzea. Întunerecul, liniștea și răsuflarea tărăgănată făceau asupra lui o impresie înstrăinătoare. Parcă se îndoia dacă într-adevăr se află acasă și dacă cei ce răsuflă cu atâta nepăsare sunt iubiții săi. Dacă un șoarece ar fi zgâriat peretele ori podelele, el ar fi tresărit; dacă un motan ar fi făcut o săritură, el ar fi fugit afară. Dar nimic nu se mișca, nimic decât dânsul. Încet, pe vârful degetelor, el se apropie de patul Iulcei și-și pipăi pe iubita lui soție. Ea oftă, dar nu se trezi. Zoltán își pipăi fiica și apoi trecu la mândria vieții sale, la fiul său, Pișta. Aceste pipăituri îl înălțară din lumea de idei în care petrecuse, dar numai spre a-l lăsa să cadă și mai adânc în ea.

El trecu în iatacul de alăturea, se așeză pe patul așternut și începu să se dezbrace încet, ferindu-se de a face zgomot. Oricât de neplăcute îi păreau liniștea și întunerecul, ele se înfățișau ca garanții de siguritate pentru sine și pentru ai săi.

El se culcă și se acoperi. Sus pe tavan se păreau mișcându-se cete întregi de năluci fără chip determinat. El închise ochii.

Tavanul părea a se deschide, și în fundu-i se arătau scene, o palidă lumină de foc bengal și o mulțime cuprinsă în mișcare zgomotoasă.

În vremea aceasta ulițile se deșertară. În turnul bisericii ciocanul bate în dunga clopotului. Zoltán tresare, deschide ochii și numără mecanicește una, două, trei, până la douăsprezece.

Sunetul se pierde, și noaptea rămâne iarăși ascunsă și tăcută.

Pe ulița cea mare trei oameni înveliți în mantale negre străbat cu pași mari înainte.

Luna iese din dosul unui nour zdrențuros și aruncă raze gânditoare asupra lor.

-Aici! grăiește unul dintr-înșii, oprindu-se în fața casei lui Zoltan.

- Ești sigur?

- Da, este cel mai înfocat ungur.

- Prea bine! zise cellalt, apoi se oprește, face trei pași înainte, ridică mâna dreaptă și tocmai între ferestre trage cu o cretă roșie trei cruci mari pe părete.

Crucile roșii rămân pe perete, iară tainicii călători ai nopții pleacă înainte.

Zoltán ațipise. Deodată aude pași și tresare, aude zgomotul și se ridică din pat. Ascultă...

Nu mai aude nimic. Poate nu era decât o închipuire. Și totuși... a auzit. Se uită împregiur. Pe peretele din fund se vede de sus până jos o dungă de raze. Zoltán tresare, tremură și rămâne încremenit.

Sunt razele lunei străbătute prin crăpătura perdelei. Zoltán își dă seama despre aceasta, însă dunga de raze, cu toate acestea, nu încetează de a-l supăra. Parcă pe unde se vede dunga, peretele ar începe a crăpa în doauă și în fundul crăpăturii ar lumina un foc bengal... Ar dori să se ridice, dar se teme că va face zgomot. El se întoarce... și vede dunga în spatele său... o vede... și o înfățișează... și se întoarce iarăși repede spre ea, pentru a nu fi surprins.

În acel moment un nou zgomot îi atinge auzul. Zoltán ascultă. Zgomotul se apropie. El se ridică în pat. Atunci aude pași și glasuri. Sare din pat și se face numai ureche. Ulița răsună. Zoltán s-apropie de fereastră, împinge perdelele în lături și se uită afară. Pe dinaintea casei lui trece o grupă de vreo zece oameni, între care și trei preoți. Ce caută ei pe timpul acesta?

Zoltán își aduce aminte că, trecând pe lângă școala românească, a văzut mai mulți preoți și săteni grămădiți în curtea școlii.

O idee îi trecu prin minte: dar el nu ține socoteală de ce. Ideea însă rămâne îndărătnică. Dacă nu acum, dar o dată - chiar în curând - e cu putință...

"Ce am face noi? Ce s-ar alege de noi? - își zise el în gândul lui - dacă acești oameni ar năvăli într-o noapte asupra noastră?

Ar fi o nebunie să mă expun cu familia mea, aruncându-mă aici între dânșii. "

Zgomotul se liniști, dar impresia lui rămâne vie în sufletul lui Zoltán. El se culcă din nou, dar nu mai poate ațipi.

Mâne, numaidecât mâne trebuie să se înțeleagă cu prietenii și compatrioții săi. Ori să se aducă o garnizoană destul de mare în oraș, ori de unde nu, ei nu mai pot să expună primejdiei viața familiilor lor. Zoltan își dă seama în gândul său despre modul și numărul înmulțirii garnizoanei pentru asigurarea liniștei publice, el vede lupta între români și honvezi. Imaginile iau chip viețuitor în gândul lui și din ce în ce el s-alină, privind la viitor cu mai multă siguranță.

Într-un târziu i se păru că iarăși aude un zgomot depărtat. Ca și când mii și mii de oameni ar năvăli din toate părțile spre oraș, încât de mulți ce erau, parcă nici nu se mișcau din loc, ci numai pământul se clătina sub picioarele lor... Și această mulțime părea că se află pe o scenă mare; fețele par luminate de un foc bengal. S-aprindea culisa... Arde o casă. Zoltán apucă pe iubitul său Pișta în brațe și fuge afară din oraș. El vede casa arzând. Privește îndărăt; orașul întreg arde; oamenii se gonesc unii pe alții. Atunci o ceată de români înfuriați i se ivește în cale. Zoltán fuge, străbate printre dânșii și scapă; dar fiica sa Borcea nu știe cum a căzut în mânile lor. Soția sa strigă desperată și îl cheamă la sine. El o vede pe culmea unui deal, aleargă spre ea; este aproape să-i întindă mâna... În acel moment însă el se vede încungiurat de oameni înarmați; din pământ începe să iasă un fum pucios, lungi stâlpi de flăcări se ridică din toate părțile spre cer; pământul trosnește și se cutremură sub picioarele lui. Ar vrea să strige, dar graiul parcă i-a pierit; ar vrea să fugă, dar nu se poate mișca din loc. Pișta nu mai e lângă dânsul. Îl vede înhățat de câțiva oameni. Patul se zgâțâie... Zoltán dă un țipet înăbușit și se trezește.

Deschizând ochii, se uită buimăcit împregiur, dar nu e în stare să-și dea seama unde se află. Lumina zorilor străbate în casă. Zoltán se șterge de sudori, se pipăie și iar se șterge. Lucrurile dimpregiur, atât de cunoscute, îl încredința că se află acasă la dânsul. Dar nu-și aduce aminte de ziua de ieri... Da... a fost teatru, da... ieri seară la poartă, da... românii, cari treceau în taina nopții pe sub ferestrele lui...

"A fost un vis grozav? Este el o presimțire? Memento? "

Zoltán își urmă cugetările, cu care a fost adormit. Cu toate că se revărsaseră zorile, el nu mai putea să adoarmă. Se zvârcolea în pat fără a adormi și chiar fără a cuteza să adoarmă.

De jos, din strade, se auzea un zuruit de trăsură. Peste puțină vreme trecură una după alta trei trăsuri pe sub fereastra lui. El se ridică în pat și ascultă oamenii vorbind, dar nu putea înțelege ce vorbeau... Din ce în ce zgomotul se depărtă, până când nu se mai auzea nimic. Atunci îl cuprinse același simțământ care îl cuprinsese astă-noapte, când se întorsese cu spatele spre dunga de raze; nu mai putea să stea în casă; trebuia să iasă în larg. Și se hotărî să deștepte pe vreunul din amicii săi. Dar pentru ce? Singur nu-și putea da seamă; simțea însă cea mai vie trebuință de a nu mai fi singur și de a-și împărtăși cugetările spre a găsi un reazem moral.

Încet precum se dezbrăcase, el se îmbrăcă; și încet precum intrase, el ieși.

Afară în curte se pregătea de ziuă. Cocoșii cântau; găinile se scuturau de pene; gâștile stăteau de vorbă; vrăbiile începuseră a cârti; porcii sughițau printre dinți. Din fundul foișorului se ridică un motan și veni torcând și frecându-se de părete spre stăpânul său. Toate aceste înrâuriră într-un mod binefăcător asupra lui Zoltan: era o lume deschisă și pacinică.

El coborî treptele și aruncă și de astă dată o "privire de stăpân" împregiur. Toate erau după cum trebuiau să fie.




Crucile rosii - Partea 01
Crucile rosii - Partea 02
Crucile rosii - Partea 03
Crucile rosii - Partea 04
Crucile rosii - Partea 05
Crucile rosii - Partea 06
Crucile rosii - Partea 07
Crucile rosii - Partea 08
Crucile rosii - Partea 09
Crucile rosii - Partea 10
Crucile rosii - Partea 11
Crucile rosii - Partea 12
Crucile rosii - Partea 13
Crucile rosii - Partea 14


Aceasta pagina a fost accesata de 648 ori.
{literal} {/literal}