Comoara - Partea 10

Comoara - Partea 10

de Ioan Slavici


10.

Stanca lui Duțu era adevărată femeie, care nu zace când doarme ca un buștean, ci visează, iar visurile sunt și ele de la Dumnezeu.

Erau, ce-i drept, de cele mai multe ori foarte încurcate lucrurile pe care Stanca le vedea prin vis. I se întâmpla însă câteodată, ceea ce li se va mai fi întâmplând și altora, să viseze lucrurile cum ele se petrec în aievea. Vedea femeia locuri pe unde mai umblase și oameni pe care îi cunoștea, făcea lucruri pe care-și aducea aminte de a le mai fi făcut. Ea se încredință dar însăși pe sine că nu mai visează, și-abia după ce se deștepta își dădea seamă că a visat cele ce i se arătau ca-n aievea.

De când cu plecarea lui Duțu la București, ea era neliniștită și dormea atât de iepurește, încât se deștepta de o sută de ori pe noapte și ațipea de o sută de ori peste zi. Totdeauna apoi, mai nainte de a adormi, vedea ca prin vis, dar știind că nu visează, fel de fel de lucruri, acum un car cu boi, altă dată un colț de pădure ori o vie întinsă, iar altă dată o babă bătrână ori un câne cu urechile tăiate. Erau vedenii fără de rost, închipuiri pe care le făcea fără ca să voiască, un fel de gânduri văzute, și ar fi voit adeseori să știe ce urmează mai departe, dar totdeauna acest început de vis se perdea în visul adevărat, de care numai arareori își mai aducea aminte, după ce s-a deșteptat din somn.

Așa treceau zilele ei una după alta. Vecinii o întrebau mereu când are să se întoarcă Duțu al ei, și ea era din ce în ce mai strâmtorată, căci nu știa ce să răspundă.

A cincea zi, în sfârșit, se pomeni cu vătăjelul, care veni s-o ducă la primărie.

- Bine, am să mă duc, îi zise ea cuprinsă de spaimă. Așa cum mă vezi, nu pot merge. Să mă premenesc.

Nu se mai îndoia că primarul are să-i spună că Duțu a fost prins și aruncat în temniță.

Premenindu-se, ea rămase deodată pusă pe gânduri.

Îi era parc-a mai pățit ea lucrul acesta. Nu știa dac-a visat ori și-a închipuit numai, dar își aducea aminte că s-a mai văzut ea însăși pe sine îmbrăcându-se, ca să meargă la primărie, c-a mai sâmțit ceea ce sâmțea acum și-l știa pe Duțu legat cot la cot și dus între doi călărași la subprefectură.

"Le voi fi visat - Își zise ea - și abia acum îmi aduc aminte, căci vede omul toate cele viitoare prin vis, dar uită cele visate. "

Și atât de tare era Stanca încredințată că visurile nu pot să mință, încât ea nu voia să-l creadă pe primar, când acesta îi spuse c-a chemat-o numai ca s-o întrebe unde s-a dus Duțu și în ce treabă umblă de lipsește atâta timp de la casa lui.

Ea spuse că el a luat cinci poli și a plecat la București, să-și cumpere o pereche de boi.

N-o credea dânsa aceasta; dar așa a zis el și altfel nu putea nici dânsa să zică.

Primarul dete din cap.

Cinci poli? O pereche de boi? La București? Nu credea nici el! Dar puțin îi păsa, la urma urmelor, dacă e ori nu adevărat ceea ce spune Stanca: el avea să-și facă raportul, spuind în el ceea ce știe și ceea ce i s-a spus.

- Bine - Îi zise el dar Stanchei - poți să te duci.

Stanca era încredințată că el o minte. Duțu al ei se afla pe acolo prin apropiere, legat cot la cot între doi călărași: altfel nu putea să fie.

- Ce aveți cu el? Întrebă ea luându-și inima în dinți. Ce vină îi găsești?

Primarul se uită mirat la ea.

- Ce vină? Întrebă și el. O fi având el una. Eu văd numai că lipsește din sat de atâte zile și nu știe nimeni unde se află.

- Nu umbla să mă înșeli, grăi dânsa; eu știu că l-ați prins și l-ați legat cot la cot: de ce ați făcut-o? unde voiți să-l duceți? Lasă-mă să vorbesc cu el.

Primarul se uită încă mai mirat la ea.

Nu-i părea nebună femeia, și totuși ea vorbea într-aiurea.

"O fi știind ea ceva", își zie el. Dar nici asta nu-l privea: n-avea decât s-o mai pună și asta în raportul lui.

- Du-te acasă și stăi liniștită, îi zise el.

Stanca era mai tare în credința ei, dar ce putea să facă?! Ea se întoarse acasă. Îi venea pe drum să plângă, dar îi era rușine, ar fi vrut să plângă după ce-a sosit acasă, dar nu-i veneau lăcrămile. Știa că-l duc legat cot la cot, dar inima ei îi spunea că el are să scape, și cu cât mai mult se gândea, cu atât mai vârtos o sâmțea aceasta.

Mare-i fu deci mirarea și spaima când, două zile în urmă, la revărsatul zorilor, el bătu la fereastră.

- Cum ai scăpat? Îl întrebă ea buiguită de somn, după ce-i deschise ușa și-l trase iute în casă.

- Har Domnului, cu fața curată! răspunse el, răsuflând din greu.

- Mulțumescu-ți ție, Maica Domnului! grăi dânsa, făcându-și de trei ori cruce. (Mare minune visul) Dar cum și unde te-au prins?

Dacă n-ar fi fost întunerec, Stanca s-ar fi speriat văzând roșața din obrajii lui.

Își pusese omul tare în gând că n-o să mai mintă și-i era peste putință să spună adevărul.

- La București, zise el. Mă aflam într-un loc unde mă dusesem, așa, din întâmplare, și beam un pahar de vin, când deodată mă pomenesc că mi-au furat banii...

- Polii tăi, cei cinci poli?! strigă ea îngrozită.

- Da! răspunse el înecându-se și dându-se un pas înapoi, pentru ca nu cumva ea să sară la el și să-i scoată ochii cu ghearele.

Ce-ar fi făcut ea dacă ar fi știut că nu cinci poli, ci mii de lei erau?!

- Da, cinci poli, repetă el.

- Te-ai îmbătat, ticălosule! Îl înfruntă ea cu asprime.

- Zău că eram treaz, se dezvinovăți el.

- Atunci, cum i-au putut fura de la tine?

- Uite - grăi el strâmtorat - s-a apropiat careva de mine și-a pus mâna pe ei.

- Bine - zise ea luându-l de scurt - cum s-a putut apropia fără ca să sâmți?

- De - răspunse el mai strâmtorat - uite așa, s-a apropiat.

- Cine?

- Mai știu și eu?!

- Bine, dobitocule, să fi chemat poliția ca să caute și să-ți găsească banii!

- Heh! răspunse el suspinând din greu. Unde să mai chem eu poliția! Au chemat-o ei și comisarul m-a scos pe mine vinovat, încât mulțumesc lui Dumnezeu, că mă văd scăpat. Așa-i în orașele mari: păgubașul pate rușinea!

Stanca tot nu putea să înțeleagă lucrul acesta.

- Cine era cu tine? Întrebă ea aspru.

Duțu iar se dete un pas înapoi: era peste putință să-i spună el Stanchii cine era cu el.

- Ei, de! ce să zic?! gângăvi el. Erau fel de fel... Omul nu se prea uită când merge la astfel de locuri...

- Unde aveai banii? urmă ea cu întrebările.

- Erau - zise în pripa vorbei - În portofelul pe care-l aveam în buzunarul de dinlăuntru al hainei.

Stanca se uită cu ochii mari la el.

Portofel! În buzunarul dinlăuntru al hainei!

Ea băgă și așa prin întunerec de seamă că el era îmbrăcat nemțește și, dezmeticindu-se, abia acum își aduse aminte de starea în care se afla el în ajunul plecării lui și de banii de aur pe care-i găsise la căpătâiul lui.

- Duțule, Duțule! grăi dânsa cuprinsă de amărăciune, te bate Dumnezeu pentru că ai umblat cu minciuni și vrei să mă înșeli pe mine, care-ți sunt soție cu credință. De ce ți-ai lepădat portul? De ce ai îmbrăcat haine străine?!

Duțu era prăpădit: se dăduse de gol și nu-i mai rămânea decât să spună întregul adevăr.

- Uite, — zise el înecându-se la fiecare vorbă - așa au venit lucrurile, și dacă-ți voi spune adevărul întreg, o să înțelegi și tu că așa au venit, că nu se putea altfel.

- Înțeleg eu și fără ca să-mi spui tu, căci nu sunt atât de proastă cum mă crezi, întâmpină dânsa. De unde aveai banii de aur pe care i-am găsit la căpătâiul tău?

Duțu se cutremură în tot trupul.

- Să vezi, răspunse el apropiindu-se puțin. Săpând atunci când am trimis pe Dumitru la tine, am găsit o comoară, un cazan plin de bani și de scule.

- Minți! strigă ea. Să-mi pui sufletul în palmă, și nu te cred!

Era peste putință ca el să găsească o comoară și să nu-i spună și ei. Dar puțin îi păsa ei, la urma urmelor, de unde a luat banii.

- Ce-ai făcut cu ei? Întrebă ea cu patimă.

- I-am vândut, bâlbâi dânsul, am luat hârtii pentru ei, iar hârtiile le-au furat de la mine din buzunar.

- Toate?

- Toate!

- Erau multe?

- Câteva mii de lei.

Stanchii îi venea să se arunce la el și să-i scoată ochii cu ghearele. Nu credea că el a găsit o comoară, dar banii erau bani, de orișiunde i-ar fi luat: cum să-i fure de la el, din buzunarul de dinlăuntru? Se vede că se apropiase cineva foarte tare de dânsul.

- A fost - grăi dânsa cu mânie oarbă - vreo femeie care s-a gudurat pe lângă tine. Nu minți, că știu c-așa a fost.

- Da, răspunse el. Eu nu voiam s-o las, ea nu se lăsa, și-n îmbrânceala asta a luat portofelul de la mine.

- Minți! strigă ea.

Asta n-o mai putea înghiți. Prea era afară din cale!

Fără ca să mai zică vreo vorbă, ea se îmbrăcă, luă din pat pe copilul mai mic, pe care-l avea la sân, și plecă cu el în brațe la părinții ei.

Duțu se uită la ea și nu știa ce să facă.

Îi venea s-o roage și sâmțea că nu poate. Îi venea s-o bată și nu îndrăznea.

- Ce faci? Unde te duci? Întrebă el când văzu că dânsa pleacă.

- Eu nu pot să trăiesc cu un om ca tine, care s-a încărcat cu toate păcatele, grăi dânsa. Pe capul tău și numai pe al tău să cadă toate!

Duțu rămase încremenit în urma ei.

Crezuse c-a scăpat de toate și abia acum se-ncepeau cele grele.

De! Nu degeaba era afurisită comoara aceea!

Agheasmă, tămâie, moliftă: numai aceste puteau să-l mai scape.




Comoara - Partea 01
Comoara - Partea 02
Comoara - Partea 03
Comoara - Partea 04
Comoara - Partea 05
Comoara - Partea 06
Comoara - Partea 07
Comoara - Partea 08
Comoara - Partea 09
Comoara - Partea 10
Comoara - Partea 11
Comoara - Partea 12
Comoara - Partea 13


Aceasta pagina a fost accesata de 1082 ori.
{literal} {/literal}