Comoara - Partea 04

Comoara - Partea 04

de Ioan Slavici


4.

De! ce să-i faci! oraș mare! Prea afară din cale prost ar trebui să fii ca să te temi până chiar și într-un oraș ca Bucureștii.

După ce la Ploiești ai asudat, numai bunul Dumnezeu știe cât și cum te sâmți când te vezi odată urcat în tren, parc-ai scăpat de toată primejdia. Stai înghesuit între oameni care nu te cunosc și nici nu țin să afle cine ești, de unde vii și în ce treburi umbli, ci estel fiecare mulțumit dacă-și poate găsi vreun colțișor, ca să nu stea-n picioare până la București. Chiar nici conductorul nu mai are vreme să se uite la tine.

Încetul cu încetul, însă, oamenii se încuibă, se potolesc, și, stând odată fiecare la locul lui, ei se uită împregiur, te văd și pe tine, și apropierea lor te supără. Mai ales în fața ta e unul care se uită și iar se uită la tine, și zâmbește, și parcă tot ar voi să te întrebe ceva.

"Domnule - i-ar veni să-i zică - cum se face că d-ta ești îmbrăcat în haine boierești, ai ghete cu nasturi în picioare și pălărie fină-n cap, dar cămașa ți-e țărănească?

De ce n-ai cămașă scrobită? de ce n-ai pus guler călcat? cum umbli așa fără de legătoare la gât? D-ta trebuie să fii un om foarte zăpăcit: te-ai sculat, se vede, prea târziu, te-ai îmbrăcat, ca să nu pierzi trenul, foarte-n pripă și ai rămas în cămașa de noapte. Să nu fii, te rog, atât de țanțoș, fiindcă ești ridicol cu cămașa d-tale proastă și foarte nespălată."

Dacă el ți le-ar spune aceste, tu, om deștept, ai băga de seamă că alții au cămașa scrobită, guler călcat și legătoare de mătase la gât; el însă le gândește numai, și astfel, tu, om zăpăcit, îți faci fel de fel de alte gânduri și te sâmți atât de strâmtorat, încât îți vine iar să sări pe fereastră din tren.

N-o faci nici acum aceasta; pare însă că ți se deschid porțile raiului când sosești, în sfârșit, în gara Bucureștilor și vezi învălmășala și auzi zgomotul de aici.

Cei sosiți cu tine își adună bagajul și se înghesuiesc spre ieșire și aleargă pe-ntrecute, pentru ca nu cumva să rămâie fără de birjă. Alții, care pleacă cu trenul ce stă gata să iasă din gară, se înghesuie și aleargă și ei, ca să-și găsească locuri prin vagoane. Iar alții, mai potoliți, așteaptă trenul ce va sosi ori pe cel ce va pleca peste câteva minute. Aici nu te mai bagă nimeni în seamă și, mai ales acum, în timp de noapte, singure felinarele cele multe te mai supără, ba chiar nici aceste nu te-ar supăra, dacă ochii tăi n-ar da pretutindeni de gardiști, de jandarmi și de ipistați, tot oameni care perd vremea căscând gura degeaba.

Așa zicea și Duțu, care nu se sâmți ușurat decât din clipa în care se văzu urcat în birjă.

- La "Dacia"! strigă el.

Acolo, la "Dacia", era locul lui.

Fusese odată, când stetea la Cotroceni, ca să caute pe un ofițer care era tras la "Dacia", și se perduse prin gangurile cele multe, încât a umblat mai bine de un ceas căutând ieșirea fără ca cineva să-l întrebe ce caută și în ce fel de treabă umblă. Așa ceva îi trebuia lui.

Apoi nici Piața Sf. Anton nu e pustie, ca să te sfiești a ieși pe poarta otelului: intri și ieși fără ca cineva să te bage-n seamă.

Vorba e numai să fii dezghețat, pentru ca nimeni să nu te sâmță că te temi de ceva, și să bagi bine de seamă ca să nu faci vreo prostie care te dă de gol.

Iar cât pentru asta, mai rar om ca Duțu! El nu se-ncurcă cu una, cu două!

Cine-l vedea cerându-și odaie și urcând scările trebuia să creadă că e vreun pomojnic, dacă nu chiar mai mult, ba când chelnerul îl pofti să intre în odaie, el strâmbă din nas ca și când ar fi voit să zică: "Ei! e bună și asta! Ce să-i faci, dacă nu e alta?!"

Lucrurile se schimbară însă când chelnerul, îi puse o hârtie pe masă și-l rugă să-și scrie pe ea numele, domiciliul și scopul călătoriei.

Acum Duțu nu mai era țanțoș.

Știa, ce-i drept, să scrie, dar la una ca asta nu se gândise și, nepregătit cum era, nu știa ce are să scrie pe afurisita aceea de hârtie. De, e lucru foarte greu să spui cum te cheamă când nu-ți dă mâna să spui cine ești! Luase Duțu, nu-i vorba, deprinderea de a minți, dar una e să minți când ai vreme ca să ticluiești minciuna, și alta să-ți minți chiar numele când ești întrebat așa în pripă. Mare lucru n-ar fi fost să spună că-l cheamă Gheorghe ori Pavel. Cum rămânea însă lucrul dacă mâne sau poimâne întâlnea pe cineva care îi zicea "Duțule"? Ce răspundea el dacă-l întreba: "De ce ai zis că te cheamă Gheorghe când știai prea bine că Duțu te cheamă?!"

La lucrul acesta ar fi trebuit să se gândească mai nainte, și fiindcă nu s-a gândit, acum iar începu să asude.

- Lasă biletul, - grăi dânsul strâmtorat - că am să-l scriu, să mai răsuflu puțin.

Chelnerul însă avea rânduiala lui, din care nu putea să iasă.

- Vă rog să-mi spuneți - zise el - că scriu eu.

Duțu ar fi voit să-l ia de piept și să-l arunce pe fereastră. Auzi obrăznicie! nici măcar timp de răzgândire să nu-i lase! Trebuia cu toate aceste să-i răspundă iute, căci altfel se dedea de gol.

- Gheorghe Râmniceanu, grăi dânsul.

Așa era mai cuminte: nu-l chema, ce-i drept, Gheorghe, dar era de felul lui dintre Focșani și Râmnic.

- Gheorghe Râmniceanu, repetă chelnerul scriind. Profesiunea d-voastre?

- Antreprenor, zise el cam în silă.

Duțu ar fi voit din nou să-l arunce pe fereastră, dar trebuia să-i dea răspuns.

Nu mințea, la urma urmelor, nici de astă dată, fiindcă tot un fel de antreprenor e și cel ce cară cu metrul cubic.

- Antreprenor, repetă chelnerul, scriind mai departe. Locuința d-voastre?

- Din Dobrogea! răspunse Duțu mânios.

Chelnerul o mai scrise și asta, apoi îi mulțumi și se depărtă.

Duțu rămase câtva timp nemișcat la locul lui.

"Cine păcatele mele m-a pus pe mine să intru în încurcătura aceasta?!" grăi dânsul. Îl treceau fiorii când se gândea c-ar putea să-ntâlnească pe cineva care-l cunoaște, și iar stetea la îndoială dacă nu cumva toate se petrec numai prin vis. Era însă obosit de abia-l mai țineau picioarele, și nu se poate să visezi când ești obosit și vezi patul așternut în fața ta.

"Fie ce-o fi! acum să-mi odihnesc ciolanele!" grăi dânsul, apoi încuie ușa și lăsă perdelele de la fereastră.

Începând să se dezbrace, el scoase cârpa cu banii.

Orișicât de obosit s-ar fi sâmțit, era peste putință să se culce mai nainte de a-și fi făcut socoteala - acum, în toată tigna.

El se încredință dacă ușa e bine încuiată și dacă perdelele sunt bine lăsate, apoi își vărsă comoara pe masă.

Era o brățară cu pietri scumpe și cu cinci mărgăritare mari, un lanț de aur, trei inele și două perechi de cercei cu pietri strălucitoare, iar bani o mulțime și fel de fel, unii cam ca galbănul, alții ca lira otomană și iar alții cu mult mai mari decât lira.

Din aceștia vânduse la Ploiești trei bucăți, cu câte șasezeci de lei bucata.

El îi alese acum la o parte și-i numără; mai erau însă cincizeci și patru de bucăți, peste trei mii de lei!

Numără pe cei de mărime mijlocie; erau o sută șaptesprezece bucăți, alte vreo trei mii!

Numără pe cele mici: erau șaptezeci și opt de bucăți.

Cum o să poată găsi el cumpărători pentru atâta sumedenie de bani? Ce să facă el cu atâta bănet? Cum să se încredințeze dacă cumpărătorii nu-l înșală?

Dar ceea ce mai era încă în cazan?!

Trecuse miezul nopții, și el, obosit cum era, tot se plimba neastâmpărat prin casă, mergând din timp în timp la ușă ca să se încredințeze dacă e ori nu bine încuiată, și la perdele, ca să vadă dacă sunt bine lăsate. Cel mai mic zgomot îl făcea să tresară și să asculte cu răsuflarea oprită și cu inima încleștată; în fiecare clipă îl ispitea gândul de a se întoarce cu cel mai apropiat tren la Focșani și de acolo în satul lui.

Ah! satul lui! Ce bine era în satul lui! Ce fericit era el în casa lui de om sărac!

În zadar însă, acum numai în zadar s-ar fi întors în satul lui, căci viața lui de mai nainte n-o mai putea găsi nici acolo; trebuia să meargă înainte, fără ca să știe până unde.

Stetea tremurând în fața aurului risipit pe masă și-l cuprindeau fiorii când se gândea că în fiecare clipă poate să se dea de gol, la fiecare pas se poate încurca.

Dar de ce să se teamă, la urma urmelor, când nici n-a furat aurul, nici n-a omorât pe nimeni, ca să se facă stăpân pe el?!

Da, n-a omorât, dar știa că-n atâte rânduri a fost și sâmțea că ar fi și acum gata să omoare pe acela care, din întâmplare, ar vedea cu ochii lui aurul acesta.

Grozavă primejdie era pentru dânsul aurul acesta: îi venea să se repeadă la el, să-l ia cu pumnii plini și să-l arunce pe fereastră.

Îi venea s-o facă, dar nu putea - și nu putea. Un singur lucru îi rămânea: el scoase la o parte o brățară, două inele, o pereche de cercei, cinci bucăți din banii mari și câte zece din ceilalți.

"Aceste rămân la mine, grăi dânsul, iar celelalte le îngrop pe undeva pe la Cotroceni.

În zadar! În pământ, e mai bine decât orișiunde, și cu cât mai puțin ai la tine, cu atât mai mică ți-e grija."




Comoara - Partea 01
Comoara - Partea 02
Comoara - Partea 03
Comoara - Partea 04
Comoara - Partea 05
Comoara - Partea 06
Comoara - Partea 07
Comoara - Partea 08
Comoara - Partea 09
Comoara - Partea 10
Comoara - Partea 11
Comoara - Partea 12
Comoara - Partea 13


Aceasta pagina a fost accesata de 882 ori.
{literal} {/literal}