Comoara - Partea 06

Comoara - Partea 06

de Ioan Slavici


6.

E ușor să iei hotărâri, dar cu cât mai ușor le iei, cu atât mai greu ți-e să stărui în ele.

Mai nainte de a pleca din București, Duțu trebuia să-și cumpere cămașă, guler scrobit și legătoare, să se urce-n odaia lui și să se schimbe, apoi să se ducă la Cotroceni, ca să-și dezgroape odoarele. Toate aceste sunt lucruri care nu se pot face așa deodată, cât ai bate în palme, și multe se puteau schimba în gândul lui în vreme ce le săvârșea.

Om cu capul limpezit, el se uită, după ce ieși de la domnișoara Lina, la numărul de pe cheie. Era 36. Trecând apoi pe la portar, îl întrebă pe acesta cum se cheamă d-l ce șade la no. 36.

- D-l Gheorghe Râmniceanu - Îi răspunse portarul - antreprenor din Dobrogea.

- No. 36, Gheorghe Râmniceanu, antreprenor din Dobrogea, repetă Duțu, ca să și le întipărească toate bine.

Câte însă și iar câte trebuia el să mai facă mai nainte de a pleca de la București, și bine trebuia să bage de seamă ca să nu se mai încurce.

Bine trebuia să bage de seamă!

Cămașă, guler și legătoare la gât.

N-avea să meargă departe ca să și le cumpere.

Câte încurcături însă și aici! ?

- Ce număr ai, domnule? Îl întrebă fata care grăbi să-l servească.

- Numărul 36, răspunse Duțu, care-și însemnase bine numărul.

Fata se uită cam mirată la el. Nu-i semăna deloc a om ce poartă cămăși și gulere numărul 36. Dar, în sfârșit, asta pe dânsa n-o privea; avea să-i deie ceea ce cere; poate că nu le cumpăra pentru sine.

Ea îi dete trei cămăși.

- Gulerele - Întrebă apoi - le voiți drepte ori îndoite?

Duțu era foarte strâmtorat.

Ce va să zică "drept" și ce "îndoit"?

Nu putea să răspundă și totuși se dedea de gol dacă nu-i răspundea fără întârziere.

- Dă-mi - zise el - și drepte, și îndoite.

Fata îi dete jumătate de duzină gulere drepte și altă jumătate îndoite, toate numărul 36, cum le ceruse.

- Legătoare? Întrebă apoi.

- Doriți plastron ori fundă?

- Dă-mi fundă, răspunse Duțu, ștergându-și sudorile.

- Cu, ori fără mașină?

- Cu mașină! răspunse el.

- Ce culoare?

Duțu ar fi voit să poată face ca la ovreul din Focșani.

- Cum vrei d-ta, răspunse el foarte grăbit.

Fata îi dete una de culoare vișinie.

- Manșete nu doriți? Îl întrebă apoi.

- Nu mai vreau nimic! răspunse el. Fă-mi socoteala, ca să plătesc!

A plătit apoi ca tot omul ce are din ce să plătească și s-a întors la hotel, ca să se închidă în odaia lui și să se schimbe.

Îi părea lucru foarte curios că aici la București toate se potrivesc cu numărul odăii în care stai.

Și lucrul acesta era în adevăr foarte ciudat.

Știa că stă în odaia numărul 36, avea chiar cămeși și gulere numărul 36 și cu toate aceste îi era frică să vâre cheia în broasca ușii numărul 36. O pățise o dată și ținea mult să nu se mai dea de gol: el bătu la ușă o dată, de două ori, de trei ori și numai apoi se încumetă să vâre cheia în broască, să descuie și să intre.

Ah! ce bine era aici! mai ales după ce se-ncuie, se sâmțea ca departe-n pădurea de lângă forturi, unde ochii nimănuia nu se mai îndreptau asupra lui.

Și totuși...

Nu era nimic mai firesc decât ca femeia cu carne fragedă să meargă la poliție și să spună că se află aici, la numărul 36, un om care a găsit o comoară.

El trebuia să grăbească, să scape cât mai curând de aici. La Galați, acolo era cu totul altăceva. Avea acum cămașă și gulere, știa rostul numărului de pe cheie, trecuse prin multe: acum nu-l mai încurca nimeni!

Da! Însă cămășile erau prea mici și gulerele prea scurte, numărul 36: foarte mici cămășile și foarte scurte gulerele.

"Ei, păcatele mele!" zise el deznădăjduit.

Orișicum o sucea și o învârtea, nu era chip să pună așa cămașă și așa guler. Trebuia să le ducă înapoi și să ceară altele mai mari.

Ferit-a Sfântul! Să mai deie el ochii cu fata aceea? niciodată!

El aruncă cămăși și gulere cât colo și se duse să cumpere altele, din altă prăvălie.

"Puțin îmi pasă de numărul odăii - Își zise el - numai să-mi fie destul de mari, potrivite cu grosimea gâtului meu."

Atât de prost ca să nu știe cumpăra cămăși și gulere tot nu era el.

Hotărât că nu era; dar nu e destul să ai cămășile și gulerele potrivite cu grosimea gâtului tău, ci trebuie să mai și știi a ți le pune.

Abia acum, după ce, întors din nou la numărul 36, se-ncredință că-i sunt bune cămășile și gulerele, el își dete seamă că ele nu sunt nici ca cele țărănești, nici ca cele militărești.

Tot găuri și iar găuri fără bumbi și fără chiotori; cum, păcate, se-ncheie cămașa și cum se pune gulerul la ea?!

El se lăsă istovit, frânt pe un scaun.

Peste putință să mai meargă înainte!

Degeaba! o singură mântuire mai era pentru dânsul; să se deie legat acelei femei, care știuse să afle taina lui. De ce adecă să-l deie de gol? Prea ar trebui să fie proastă pentru ca să o facă aceasta, când știe că, făcând-o, perde câștigul ce poate să aibă de la dânsul. Fie chiar în jumătate, tot e mai bine atâta decât nimic!

"Mă duc - zise el ridicându-se - la ea, ca să-mi arate cum am să-mi pun cămașa și gulerul, și să-mi spună ce am să fac mai departe."

Alta fără îndoială nu-i rămânea.

El însă nu știa cine e femeia aceea, cum o cheamă, nu-și notase numărul odăii și nici tăiat nu mai era în stare să-și dea seama încotro ar trebui să apuce ca să deie de odaia ei.

Să mai umble acum pe dibuite, de la ușă la ușă, ca să o caute, asta nu mai era cu putință.

De mult încă și de multe ori se ivise în inima lui sâmțământul că el nu mai e stăpân pe sine, nu mai știa ce vrea și ce nu vrea, nu mai poate să voiască. Stăpânit acum cu desăvârșire de simțământul acesta, el se întinse ca mort în pat și rămase așa până ce somnul nu lua-n stăpânire trupul lui obosit de atâtea frământări și de atâte zile petrecute în zadarnică alergătură.

Iară domnișoara Lina se zbătea în tot timpul acesta și nu putea nici ea să se hotărască într-un fel.

Erau la mijloc bani, poate chiar mulți bani, pe care putea să-i câștige ușor, fără nici o primejdie și fără ca să-i facă vreo nedreptate cuiva în lumea aceasta.

Foarte mulți, foarte ușor! și acest "foarte", care-n graiul omenesc rămâne același, creștea-n închipuirea ei femeiască, mereu se umfla, încât ea se vedea în cele din urmă scăpată prin o norocoasă întâmplare de toate nevoile cu care se lupta, bogată nu, dar putând să dispună ea însăși de sine, ba poate chiar și bogată. De ce nu?!

Iară ea l-a lăsat să se ducă așa, el singur, prost cum e, expus în fiecare clipă să se dea de gol și să scape din mână norocul lui și pe al ei.

Ar fi voit să alerge, dar nu știa unde: așa deșteaptă cum era, tot a uitat să-i afle numele și numărul odăii. Își perduse capul și ea.

Cum s-alerge și să caute, dacă nu știa unde și pe cine?! Se dedea de gol.

Vreun făcător-de-rele, care a mințit-o. Nu! ea nu se putea înșela. Îl vedea în strâmtorarea lui, și o cuprindea sâmțământul de milă, pe care-l avuse atunci: așa nu pot să fie făcătorii-de-rele.

Dar nebun? Nu! nici nebun. Un biet de om zăpăcit, care nu mai știa încotro să apuce și ce să facă.

Trebuia să alerge... Unde?

Un singur lucru îi rămânea: să meargă deseară, pe la zece, ea singură...

Peste putință!

Altfel însă nu mai putea să facă.

Da, un lucru tot ar mai fi putut s-o ajute.

Șvarț, samsarul, era om cinstit. S-a ajutat de multe ori cu el, și niciodată el n-a înșelat-o, niciodată el n-a dat-o de gol. Șvarț se pricepe la multe și știe să tacă ca mormântul.

"Dacă mă duc la Șvarț - Își zise ea - și-i spun să vie cu mine și să mă urmărească din depărtare, el nu mai stăruie să-i spun de ce să vie și să mă urmărească, ci-și face gândurile lui, de care mie puțin îmi pasă, și vine și tace. Trebuie să mă duc; alta nu-mi rămâne!"

Tot așa zicea și Duțu după ce s-a deșteptat și a sărit speriat în picioare.

Era întunerec și-n casă, și afară, nu putea să-și dea seamă dacă abia de curând ori de mult acum s-a întunecat, nu mâncase astăzi, dar trebuia să se ducă, s-o mai încerce și asta. Alta și așa nu-i rămânea!

Domnișoara Lina, care nu dormise și venise-n nerăbdarea ei cu un ceas bun mai nainte, își perduse de mult și răbdarea și nădejdea, dar stătea și aștepta plimbându-se în sus și în jos și aruncând ochii când spre Băneasa, când spre Șvarț al ei, care stetea mai spre Șosele, răzămat de un tei gros, liniștit, răbdător, cu nepăsare, ca omul care-și face meseria și nu vrea mai mult decât atât.

Duțu trecu pe lângă el fără ca să-l bage în seamă, apoi peste puțin el se opri pe o clipă și dup-aceea își rări pasul.

Era pe la ora unsprezece, o noapte fără de lună, dar cu cer senin cam acoperit de ceață, prin care stelele licăreau numai. Lina, care stetea de vreo două ceasuri în întunerec, îl văzuse cu mult mai nainte de a o fi zărit el pe ea și tresări când el se opri și începu să-și rărească pașii. Nu putea să-i vadă fața, dar îi era destul să vadă cum se apropie din ce în ce mai încet, pentru ca să sâmtă că el și-a schimbat hotărârea și stă-n chibzuri ca să ieie alta.

Era ceva pânditor și mișelesc în mersul lui din ce în ce mai anevoios, și ea plecă spre dânsul, ca să fie mai aproape de Șvarț.

Duțu iar se opri.

Unul era gândul cu care venise și altul era acum în capul lui.

Începuse a-și perde nădejdea că o va mai găsi și-și urma drumul cu inima din ce în ce mai încleștată; tocmai de aceea însă, când o văzu, le zise-n gândul lui: "Tot a venit!"

Ce-a făcut-o să vie, să steie, să aștepte, să înfrunte urâtul nopții?! Setea de bani, de banii lui!

El nu mai vedea-n fața lui pe femeia după care alerga, fiindcă putea să-i fie de mare ajutor, ci pe șerpoaica vicleană, care a prins taina lui, putea să-l deie de gol, umbla să-i ieie banii.

Ce căuta el aici? De ce a făcut-o să vie la Băneasa?

Ca să scape de ea!

E greu lucrul acesta!

Ușor îți trece prin gând, dar cu anevoință te hotărăști!

Îi venea lui Duțu să fugă când văzu că dânsa vine spre el și nu-i lasă timp să se hotărască într-un fel.

- Începusem a crede că n-o să mai vii, grăi dânsa cu glasul înăbușit de o emoțiune vie.

El se opri și se uită mirat la ea.

Nu era, parcă, tot femeia pe care o știa el. Semăna, ce-i drept, cu ea, dar era mai înaltă, mai voinică, mai țeapănă; fără ca să-și deie seama despre ceea ce face, el puse mâna ca să-i pipăie umerii și. brațele și să vadă dacă e tot fragedă și moale carnea.

Domnișoara Lina se dete speriată la o parte.

Nu doară că-i era greu, nu! De trei ani, de când era actriță, ba poate chiar și mai nainte, se obicinuise cu asemenea lucruri. Era însă în degetele lui ceva aspru și în felul lor de a pipăi ceva atât de neobicinuit, încât ea își perdu sărita.

Îl adusese pe Șvarț cu dânsa, pentru că îi era urât să vie singură, dar nici Șvarț n-avea să știe ce caută ea aici, nici Duțu n-avea să afle că ea n-a venit singură. Duțu avea însă dreptate: femeia tot femeie!

- Să știi că n-am venit singură! Îi zise ea, stăpânită numai de gândul că era un apărător în apropiere.

- N-ai venit singură?! Întrebă el turburat.

- Mi-a fost urât - urmă ea - și am luat cu mine pe Șvarț, un samsar, un ovreu. El nu știe însă nimic și nici nu trebuie să-i spunem,

Duțu iar stetea la îndoială dacă nu cumva visează.

Putea dânsa să-i spună cât vrea că nu știe Șvarț nimic; erau acum doi care știau, mâne aveau să fie patru, poimâne opt... Era prins, biet de el, încungiurat din toate părțile și nu-i rămânea decât să se deie legat...

Și totuși... când strâmtorarea era mai mare, Duțu își găsea scăparea în gândul că el e, la urma urmelor, om cu noroc și că numai bine putea să iasă pe ce el punea mâna. N-ar fi găsit el altfel comoara, cum atâta timp n-au găsit-o alții; n-ar fi scăpat cum scăpase din o mulțime de ispitiri prin care trecuse. Chiar acum era să cadă într-un greu păcat, și-ar fi căzut dacă norocul nu i-ar fi scos în cale pe Șvarț.

Degeaba! orișicât de spurcat, ovreul e om de credință, care nu te dă de gol, om cu care poți să faci orișice treabă, iar Șvarț acela era ovreu!

- Unde e Șvarț? Întrebă Duțu.

- Lasă-l, răspunse ea. Să mergem numai înainte, ca să ne căutăm de treabă, că vine el după noi și fără ca să știe unde-l ducem. Își va fi făcând el gândurile lui, dar mie puțin îmi pasă. Mâne vine să-i plătesc și nimeni nimic n-are să afle.

- Nu mai mergem, grăi Duțu. E prea târziu. Să ne-ntoarcem acasă și să alegem banii pentru ziua de mâne.

Domnișoara Lina nu ținea să mai meargă și pe la Băneasa.

- Mergi tu înainte, că viu și eu cu Șvarț, zise ea. Nu vreau să te cunoască.

Voia să le facă toate așa, ca Rigopulo al ei să nu sâmtă nimic. Era bătrân grecul și prepuielnic; nu putea să-i spună adevărul și ținea să nu se strice cu el mai nainte de a se fi asigurat.

Lui Duțu îi era acum mai greu să se despartă de dânsa: nu se mai sâmțea sigur decât fiind singur cu ea. Dar ce putea să facă?!

- Să nu mă lași să aștept, grăi el, și plecă înainte.

Peste jumătate de ceas apoi ei steteau amândoi la masa pe care erau întinși banii, cu ușa încuiată și cu perdelele lăsate, și-și dedeau silința să aleagă la o parte pe cei de 200 și pe cei de 90 lei, fiindcă cu aceștia voia Duțu să înceapă.

Cum rămânea însă cu cei de la Fântâna Brâncovenesei?

Alegerea trebuia să se facă chiar acum și din aceia.

Era pe la miezul nopții, și multe li se puteau întâmpla dacă plecau chiar acum ca să-i ridice. Domnișoara Lina îndeosebi, cum putea dânsa să meargă în cap de noapte, ea singură cu el, în pustietatea aceea? Foarte bine putea! De când văzuse aurul întins pe masă și-l trecuse printre degetele ei, nu mai putea nici ea să se despartă de Duțu; se temea că-l scapă, îl perde.

Se-nțeleseră dar să iasă unul după altul și să se-ntâlnească la colțul despre podul Dâmboviței, apoi să ieie o birjă și să iasă până la biserica Sf. Elefterie.

Așa și făcură.

La Sf. Elefterie ei se deteră din birjă și o luară pe jos, spuind birjarului să-i aștepte.

Cum să treacă însă înainte?

- În strada Carol Davila se stârniră niște câni și începură să se ație după dânșii, iar sergentul de la casele generalului Davila, văzând cele două mogâldețe prin întunerec, sună de câteva ori și plecă spre dânșii.

Drept înainte, spre fântână, ei nu mai puteau să meargă, fiindcă ar fi trebuit să treacă prin grădinile de zarzavat și-i urmărea și sergentul; la dreapta dedeau în sergentul, care putea să-i oprească și să-i întrebe ce caută pe timpul acesta aici; o luară la stânga, spre bereria "Opler", și-și urmară drumul, așa, la un noroc, printre câni, cu inima încleștată, uitându-se mereu înapoi, să vadă dacă sergentul îi urmărește ori nu.

Abia departe, la grădina Societății de dare la semn, ei se opriră și se uitară împregiurul lor. Era pustiu și liniște: numai despre oraș se mai auzea zuruitul trăsurilor.

Mai înainte de-a apuca spre Fântâna Brâncovenesei, care rămăsese departe înapoi, ei trebuiau să treacă peste un șanț plin de apă și printr-un gard viu destul de des, iar aceasta aveau s-o facă iute, fiindcă în toată clipa putea să se abată cineva pe acolo.

Duțu o luă deci pe Lina ca pe un copil în brațe și o trecu peste șanț, apoi îi făcu loc prin desiș și-și urmară drumul cu pas din ce în ce mai grăbit.

Doamne! câte li se puteau întâmpla, și câte li s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost la mijloc norocul cel orb al lui Duțu, care, mergând spre deal, zicea mereu "Ajută, Doamne! Doamne, ajută!"

Lina se ținea după el și se uita mereu când la dreapta, când la stânga, când înapoi, numai înainte nu: ar fi fost acuma gata să meargă cu el până-n fundul iadului; vorba era numai să scape nebăgați în seamă.

Ajuns la fântână, Duțu se opri, se uită o dată împregiur, apoi tuși și ascultă cu luare-aminte, ca să vadă dacă l-a auzit ori nu cineva, dacă se mișcă ori nu undeva ceva.

Nimeni! Nimic!

Acum era singur cu dânsa, neștiut de nimeni: putea să scape de ea. Altele erau însă gândurile lui.

- Stăi aici, îi zise el, apoi se duse singur la copacul unde-și ascunsese banii.

De ce singur?! Nu-și dedea seamă! Atât de tare se-nfipsese în mintea lui gândul că nimeni nu trebuie să știe unde-și ascunde el banii, încât și acum numai pitiș se putea duce la locul unde-i ascunsese.

Domnișoara Lina, femeie, nu se putu stăpâni. Era întunerec și îndată ce-l perdu din vedere, ea lunecă oarecum ca un șarpe după el, ca să vadă ce face și de unde ia banii, apoi se trase iar înapoi, când văzu că el se ridică și se întoarce.

- Haid’! zise el, și o luă repede înapoi, . dar nu pe drumul pe unde venise, printre câni și prin fața sergentului, ci mai cu ocol, de la grădina Societății de dare la semn peste câmp spre Dâmbovița și de acolo înapoi la birjă.

Domnișoara Lina se ținea și acum după el, dar gândul ei era lăsat în urmă, la Fântâna Brâncovenesei; ar fi fost în stare să se întoarcă și singură, așa pe dibuite, ca să vadă ce-a mai rămas acolo.

Atât era de plină de gândul acesta, încât ea uitase că ține să n-o vadă nimeni cu Duțu și, sosiți la "Dacia", ea intră deodată cu el, urcă scările alăturea cu dânsul și-l însoți la numărul 36.

El încuie ușa, aprinse lumânarea, apoi răsturnă banii pe masă.

Domnișoara Lina se uită cu ochi mari la ei.

- Mai e încă pe atât? Întrebă apoi cam sfiicioasă.

- Asta nu e nici a zecea parte, răspunse el.

Ea începu să tremure.

- Sunt mulți, de tot mulți, grăi dânsa, gândindu-se mai ales la ceilalți. N-o să-i putem vinde pe toți aici; o să fim nevoiți să mergem cu ei mai departe, la Viena, la Paris.

- Să vedem mai nainte ce putem să facem aici, întâmpină el, începând să caute pe cei de 200.

Gândul lui era numai la aceștia, iar al ei numai la ceilalți.

Erau prea mulți, și aceasta îi buiguia capul.

Ea n-a fost fățarnică atunci când a zis că se mulțumește cu ceea ce el va voi să-i deie. Își închipuia că va putea să câștige fără de greutate o mie, poate ehiar două mii de lei, ceea ce era foarte mult pentru dânsa: putea să-și cumpere mobilă, să-nchirieze o casă, să scape de multe nevoi.

Acum însă vedea că poate să câștige și zece, ba poate chiar și douăzeci de mii, ceea ce era puțin... Trebuia să aibă mai mult, ca să-și cumpere o căscioară la mahala și să-i rămâie și de cheltuială.

Grozav se temea ca nu cumva să piardă pe omul acesta, de la care atârna soarta ei...

Și ce putea dânsa, o biată de femeie, să facă pentru ca să-l ție legat?!

Era târziu după miezul nopții, și ea nu putea să se despartă de el.

Își făcuseră și împărțirea și socoteala; luaseră înțelegere cum au s-o pornească mâne; ea-i spusese că are să-și cumpere "butoni" și-i arătase cum să-și pună cămașa și gulerul și legătoarea. Dânsa se sculase pe la unsprezece și era obicinuită să se culce mai mult dimineața decât seara, iar el dormise pe-nserate: steteau fiindcă nu le era somn.

Mai luară dar înțelegere că vor merge împreună pe la giuvaergii, însă fără ca cineva să poată bănui ceva. Ea plecă înainte, iar el venea după dânsa și intră cu vreo altă treabă în prăvălie, ca să fie de față când ea vinde și ia banii. După ce știau apoi prețurile, ea îi dedea și lui Șvarț câte ceva, însă fără ca el să afle de unde are ea banii. Și pentru el, și pentru ea, lucrul de căpetenie era ca ei amândoi să se aibă unul pe altul mereu sub ochi.

Acum însă, acum trebuiau să se despartă, fiindcă nu mai aveau nici ce să facă, nici ce să vorbească, și e greu să stai cu cineva, mai ales noaptea, fără de nici o treabă.

Mai greu însă e să te desparți când ai ceva pe inimă.

"De unde știu eu ce face ea după ce pleacă de la mine! ?" zicea el în gândul lui.

"De unde știu eu ce face el după ce rămâne singur?!" zicea și dânsa în gândul ei.

Cel mai cuminte ar fi fost să steie toată noaptea împreună: asta însă n-o voia dânsa, dar nici el.

Ea se ridică nu ca să plece, ci, numai așa, ca să facă ceva.

- Vrei să pleci? Întrebă el ca speriat.

Domnișoara Lina era foarte mulțumită.

- Ce să mai fac aici?! răspunse ea.

Dacă n-ar fi fost femeie, el i-ar fi zis să se culce și să doarmă; era însă femeie, și în femeie n-ai să-ți pui credința.

- Să mai stai așa, grăi el. Sunt mai liniștit dacă te văd colea înaintea mea.

Domnișoara Lina nu se mai temea c-o să-l peardă.

- Și adecă de ce să nu fii liniștit după ce plec eu? Îl întrebă ea.

- Uite, - zise el - nu-mi iese din minte gândul c-ai putea să te mai întâlnești cu cineva.

Era un mare dispreț în vorbele aceste, și ea se sâmțea umilită; femeia e însă mlădioasă și se încovoaie ca șarpele.

- Ce minunat lucru ar fi - grăi dânsa - dacă am găsi două odăi una lângă alta, c-o ușă la mijloc!

- Bun lucru ar fi, întâmpină el înviorat. Dar acum ce facem?

Ea se uită câtva timp nedumirită la el. Ținea să nu-l supere.

- Dacă vrei, rămân aici - răspunse ea - dar vorba era să nu știe nimeni că ne cunoaștem.

- Nu! - zise el - aici nu poți să rămâi. Trebuie să te duci să te culci și să dormi, ca să te scoli devreme. Ar fi păcat să perdem mâne ziua degeaba. Dar - adăugă peste puțin - să mă lași să te încui în odaie și să iau cheia la mine.

Domnișoara Lina era încântată! Nu! pe omul acesta nu mai putea să-l peardă.

- Prea bine! răspunse ea, apoi ieșiră amândoi și se duseră tiptil la odaia ei, de unde el se întoarse peste puțin singur și cu cheia în mână, uitându-se la numărul de pe ea, ca nu cumva să-l uite.




Comoara - Partea 01
Comoara - Partea 02
Comoara - Partea 03
Comoara - Partea 04
Comoara - Partea 05
Comoara - Partea 06
Comoara - Partea 07
Comoara - Partea 08
Comoara - Partea 09
Comoara - Partea 10
Comoara - Partea 11
Comoara - Partea 12
Comoara - Partea 13


Aceasta pagina a fost accesata de 902 ori.
{literal} {/literal}