Comoara - Partea 01

Comoara - Partea 01

de Ioan Slavici


1.

Sănătatea! Binecuvântata de sănătate! Sănătos să fii, și ți-e destul un pumn de mălai, ca nici pe un împărat să nu te dai!

Se scula Duțu cu noaptea-n cap și pleca-n cântarul cocoșilor, căci era lung drumul până la linie și ținea să se puie la lucru mai nainte de a se fi luminat de ziuă. Căra pământul cu metrul cubic, și cu cât mai de dimineață-ncepea să-l care și cu cât mai pe noapte înceta cu căratul, cu atât mai mulți erau metrii la sfârșitul săptămânii.

Bun gând a avut cine a pus la cale ridicarea forturilor: cari toată săptămâna pământul cu roaba și iai sâmbăta polul, ba chiar un pol și jumătate, dacă ești om harnic și nu pierzi vremea stând de vorbă, umblând de ici până colo, ori făcându-ți țigările.

Iară Duțu, om și altfel harnic, mai era și deprins cu treaba aceasta din timpul cât a stat în oștire, la compania de geniu.

Bun lucru și oștirea: pierzi, ce-i drept, trei ani de zile, dar vezi lume și te mai alegi cu ceva.

Plecând cu noaptea-n cap, lucrând toată ziua întins și întorcându-se pe-ntunerec, n-avea Duțu timp nici să mănânce, nici să doarmă, dar era om care ține la tăvăleală, și cu atât mai bine îi tigneau duminecile și zilele de sărbători, când Stanca se gătea ca o porumbiță, lua pe cel mic în brațe și pe cel măricel în coadă și mergeau cu toții la horă, nu ca să joace, ci ca să nu stea singuri acasă. Iar dacă erau odată la han, nu puteau să macine-n sec: tot pe timpul cât stătuse-n oștire a luat Duțu și deprinderea de a nu-și trage, când n-are nevoie, nimic de la gură. De ce adecă muncea el toată săptămâna?! Casa îi era plină; nevasta și el erau bine îmbrăcați; copiilor nu le lipsea nimic; în ladă se adunau încetul cu încetul polii pentru perechea de boi; e om bogat cine-i sănătos și știe să rabde și să muncească.

Un singur păcat avea Duțu: băiat deștept, gureș și curățel, el a mai învățat la oștire și vreo trei buchii, și acum se credea și mai țanțoș de l-ai fi socotit în rândul oamenilor cu două juguri de câte patru boi. I s-ar fi trecut, poate, și asta, dar mai era și rău de gură și nu suferea ca cineva să-l atingă la sărăcia lui. Așa, într-una din zile, trecând prin fața casei lui Ghiță al Popii, care avea două juguri cu câte patru boi și se fălea mereu cu ele, nu s-a putut stăpâni să n-o întrebe pe Ana, nevasta lui Ghiță.

- Bună ziua, Ano, ce mai fac boii?

-Mulțumim de-ntrebare, sunt bine! răspunse Ana, care nu era nici ea mai deșteaptă decât bărbatul ei.

- Dar Ghiță ce face? Întrebă iar Duțu, zâmbind pe sub mustață.

- E bine și el! răspunse Ana, care nu înțelegea nici acum batjocura.

Au înțeles-o însă vecinii, și peste puțin, așa-i răutatea omenească, sătenii nu-i mai ziceau lui Ghiță, ca mai nainte, Ghiță al Popii, ci Ghiță al Boilor.

Și multe de aceste făcea Duțu când alții nu-l lăsau în pace.

Chiar și asta mai ales de dorul Stanchii, care ținea ca nimeni să nu-i treacă bărbatului ei înainte.

Și adecă de ce să-i treacă?!

Averea n-ai decât să vrei, și ți-o faci; pe om însă nu poți să ți-l faci, și mai rar pe omul ca Duțu al ei. Asta toți trebuiau s-o știe!

- Mai rar femeie ca nevasră-mea! zicea și Duțu, care ținea și el ca nimeni să nu-i treacă nevestei sale înainte.

Era de nesuferit cum țineau oamenii aceștia unul la altul și la ale lor. Copii ca Stanca, găini ca Stanca, rațe ca Stanca, gâște ca Stanca, purcei ca Duțu, capre ca Duțu nu mai avea nimeni. Își făcuseră și ei o cocioabă de casă. Nu-i vorba, era pusă la un loc bun, largă și luminoasă, totdeauna curată ca-n zi de Paști; o făcuseră din hărnicia lor, dar auzindu-i vorbind de ea, ai fi crezut că-i curte domnească, iară nu colibă de mojic.

Noroc că n-aveau bogății oamenii aceștia, că n-ar fi putut nimeni să le ajungă la nas!

Așa-i firea omenească: stă ascunsă până ce n-a ajuns omul în largul lui, ea se dă apoi de gol.

E câte unul pe care sărăcia-l face sfiicios, dacă nu chiar umilit, blând la fire și totdeauna gata de-a le sări altora într-ajutor, încât ai zice că n-ar întrece nimic bunătatea lui dacă n-ar înăbuși-o sărăcia; când colo, te pomenești că, ajuns bogat, nu mai vrea să-și aducă aminte de nevoile celor săraci și se dă pe față inima lui cea neagră.

Altul e-ndușmănit de sărăcie și n-are milă nici cu cei bogați, nici cu cei săraci ca dânsul, dar, ajuns bogat, se-mpacă cu lumea și se dă pe față ca om cu inima miloasă.

Numai la lărgime iese la iveală firea cea adevărată a omului, și sunt rari oamenii care-și păstrează firea în toate împregiurările.

Așa, plecând cu noaptea-n cap, lucrând ziua toată și întorcându-se pe-ntunecate acasă, puteau să fie Duțu și Stanca oameni răi de gură și buni de inimă: te pomenești însă că, harnici cum sunt, se-mbogățesc și iese cu totul altceva din ei.

Ba poate că nici chiar așa de săraci n-ar fi cum sunt, dacă nu i-ar fi intrat lui Duțu în minte gândul că el are să fie om cu stare. I-o fi venit așa din senin, i-o fi spus-o vreo țigancă, destul că el nu punea nici un preț pe averea altora, fiindcă nu se îndoia că va fi odată și el avut. Avea mâna norocoasă, și pe ce punea el mâna lui nu putea să-i iasă decât bine.

Deprins cu gândul acesta, nu o dată, dând cu cazmaua în pământ, el se-ntreba de ce adecă n-ar fi cu putință ca să găsească vreo comoară-n calea lui. Și-n vremuri de mult, și-n vremuri mai apropiate a fost drum larg pe acolo pe la Focșani. Trecut-au și turcii, și tătarii, și boieri bogați, ba chiar și domni plecați în pribegie, numai bunul Dumnezeu știe câți și ce fel de oameni fugari au trecut: cine știe dacă nu cumva vreunul și-a îngropat comorile tocmai unde Duțu-și încărca metrii cubici de pământ?!

Chiar dacă n-ar fi, nu e nici un păcat să și-o închipuiască: lucrează mai cu poftă, timpul îi trece mai bine.

Când, deodată, Doamne ferește și-n ceas bun să fie! cazmaua se lovește de ceva vârtos, foarte vârtos, ce nu suna nici a lemn, nici a piatră, nici a cărămidă, nici a oală spartă, nici chiar a fier, ci curat ca o căldare de aramă, ca un cazan, mare cazan.

Duțu, om de vreo douăzeci și opt de ani, mai mult slab decât plin la trup, mai mult bălan decât oacheș, cu fața cam prelungă și cu ochii căprui, rămase nemișcat și cu fața galbenă și mai lungă decât de obicei. Îi trecuse un fel de junghi prin inimă, i se oprise sângele-n vine și i se tăiaseră picioarele.

- Dăduși de cazan?! grăi Dumitru al Ciungului, care săpa la o depărtare de vreo zece pași.

Duțu se cutremură în tot trupul și se uită speriat împregiurul său.

Vorbise Dumitru-n glumă, dar grăise un adevăr atât de grozav, încât Duțu abia se mai putea stăpâni să nu-l lovească cu cazmaua-n cap, ca să-l lase mort pe loc.

Mai erau însă și alții prin apropiere.

- Da, am dat, răspunse el cu glasul înecat. "Dar, taci, c-o să-l ridicăm la noapte și să-l împărțim”, voi el să urmeze, dar aceste vorbe i se opriră-n gât.

Era peste putință ca el să împartă cu cineva: mai bine moarte de om!

Urmă deci a săpa înainte, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat; răsuflarea i se îneca însă, mânile și picioarele îi tremurau, ochii i se furișau pânditori spre Dumitru.

Un singur sâmțământ îl stăpânea: frica de o mare primejdie necunoscută.

El nu știa și nu putea să se încredințeze dacă e ori nu cazan în pământ și dacă e ori nu ceva în cazan; era însă amețit de gândul că trebuie să fie, și-n amețeala aceasta era ca ieșit din fire.

- O să te faci boier mare, Duțule; fă-mă și pe mine vreun vătaf la curtea ta, grăi Dumitru, urmându-și gluma.

Duțu iar se cutremură.

- O să te fac - răspunse el - mai mare peste cei mici.

- Numai să nu fie vreo comoară pusă cu blestem... urmă Dumitru. Zice că sunt și comori care sunt fermecate, ca să aducă nenorociri celor ce pun mâna pe ele.

Duțu se mai liniști.

Văzând că Dumitru nu trage cu ochiul și că le ia toate în glumă, o dete și el pe glumă.

- Comoară să fie - Îi răspunse el -, căci de noroc, grija mea!

- Și adecă de ce n-ar putea să fie! grăi Dumitru mai așezat. Multe s-au petrecut în țara noastră și nu e loc deschis în care n-ai putea să găsești comori.

Acum Duțu era încredințat că nu bănuiește Dumitru nimic; sângele, cu toate aceste, nu i se potoli. Săpa înainte și băga bine de seamă, ca să nu mai ajungă cazmaua pe unde sunase cazanul, dar îl treceau fiorii când vedea că roaba se umple și trebuie să plece cu ea la fonul depărtat, vreo patru sute de pași.

Era peste purință ca el să plece, să se depărteze, să părăsească comoara lui - acolo, în apropierea lui Dumitru.

El răsuflă ușurat când Dumitru plecă cu roaba plină.

Mai erau și niște bulgari pe șanț, dar aceștia lucrau departe, la vreo sută de pași: acum era timpul să pună încă o dată cazmaua, ca să se încredințeze mai bine.

Nu! Până la noapte el nu mai putea să facă nimic. Era peste putință ca să nu fie cazanul acolo, cazanul plin: mai bine mort!

Roaba îi era plină și Dumitru se-ntorcea cu roaba lui goală. Abia acum dete cu socoteală c-ar fi trebuit să plece și să se întoarcă deodată cu el: nu-i rămânea decât să aștepte până ce nu-și va fi umplut Dumitru din nou roaba. Ca să-și facă de lucru și să piardă vremea până atunci, el se așeză pe marginea șanțului și se desculță, apoi iar își puse opincile, încetinel, cu multă chibzuială, ca omul îngrozit de lungimea timpului. Era abia pe la prânzul mic și el mai avea să sape mult și să ducă multe roabe pline.

Pe când el moșmolea la nojița opincii din stânga, iată și căpitanul de jurnă - n-ar mai fi fost!...

Puțin avea să-i pese capitanului de jurnă dacă Duțu face mulți ori puțini metri cubici pe zi; el era însă căpitan, adecă om deprins a ținea rânduiala în toate și a nu lăsa pe nimeni să-și piardă vremea degeaba.

- Dar tu - strigă el cu energie militară - ce paști muștele? Vrei să ne ajungă iarna aici?!

Duțu sări speriat în picioare.

- Mi-a intrat - răspunse el strâmtorat - nisip în opinci!

- De unde, măi, nisip?! Unde ai găsit tu nisip?

Duțu avea multe păcate, dar nu-și aducea aminte ca să se fi făcut vreodată de rușine spuind minciuni. Îi era dar greu, de nu mai cuteza să se uite-n ochii căpitanului.

Nici că ținea însă căpitanul să vadă ochii lui Duțu: el se uita la groapa din fața lui.

Acolo unde sunase cazanul locul rămăsese nesăpat, pământul neridicat deopotrivă cu fundul șanțului, un lucru pe care ochii unui căpitan de geniu nu pot să-l sufără.

- Dar de aici, măi, de ce n-ai ridicat pământul?! Ai servit tu în compania de geniu?! strigă el gata să-l umfle.

Duțu iar începu să tremure în tot trupul.

- Îl scot, domnule căpitan - răspunse el cuprins de deznădăjduite - Îl scot.

- Haid’! - strigă căpitanul - ia cazmaua! Scoate-l în fața mea după regulament, să te văd eu.

Duțu se uită ca turbat la dânsul. Ah! de ce nu erau numai amândoi, căci, chiar general dac-ar fi fost, l-ar fi lăsat mort pe loc. Așa nu-i rămânea decât să puie mâna pe cazma și să ridice pământul.

Vai de capul lui!

Încet, cu băgare de seamă, pipăind cu vârful cazmalei, ca nu cumva să atingă cazanul, el afâna pământul, pentru ca să-l ridice apoi cu lopata și să-l arunce în roaba plină.

Căpitanul își pierdu răbdarea.

- Ce umbli cu cazmaua parcă dai în buba din spinarea mă-tii! ? se răsti el, apoi smunci cazmaua din mâna lui, ca să-i arate cum se lucrează cu ea.

- Uite așa!

- Aoleo! strigă Duțu, și căzu ca o cocoloașă la marginea șanțului, când văzu că căpitanul înfige cu toată puterea în pământ. Aoleo! strigă iar, când se pomeni că nu suna cazanul.

- Ce e! ? Îl întrebă căpitanul mirat.

- Mi-e rău, domnule căpitan, gângăni Duțu. Tare mi-e rău! Mă taie la inimă și-mi vine să leșin; mă trec sudorile și-mi vine să vărs.

Căpitanul vedea că i-e în adevăr rău: fața îi era verde-galbenă, ochii i se împăingeniseră și buzele i se făcuseră vinete.

- Du-te la lazaret să-ți dea picături! Îi porunci el muiat.

- Nu mă duc, răspunse Duțu îndărătnicit și înfigându-se oarecum în pământ. Eu stau aici! nu pot să mă duc. Să meargă Dumitru și să mi le aducă picăturile acelea.

- Haide, grăi căpitanul grăbit, și plecă însoțit de Dumitru.

Rămas el singur, Duțu se uită câtva timp buiguit în vânt.

"N-a sunat, zise apoi într-un târziu. E comoară, dar comoară pusă cu blestem!"




Comoara - Partea 01
Comoara - Partea 02
Comoara - Partea 03
Comoara - Partea 04
Comoara - Partea 05
Comoara - Partea 06
Comoara - Partea 07
Comoara - Partea 08
Comoara - Partea 09
Comoara - Partea 10
Comoara - Partea 11
Comoara - Partea 12
Comoara - Partea 13


Aceasta pagina a fost accesata de 2722 ori.
{literal} {/literal}