Comoara - Partea 02

Comoara - Partea 02

de Ioan Slavici


2.

- Scapă-mă, Doamne! Dezleagă-mă, Doamne! Ia-mă, Doamne, ori fă-mă ce-am fost! gemu Duțu tăvălindu-se pe jos.

Așa deodată, ca din senin, numai pentru că i s-a părut că suna a cazan, el, om în toată firea, s-a pomenit muiat ca mărul bătut de nu mai știa ce să-și facă. Nu-l mai tăia, ce-i drept, la inimă și nu-i mai venea să leșine, dar era amețit, sudorile tot i se mai iveau din când în când pe frunte, tremura mereu, un grozav neastâmpăr îl cuprinsese.

Nici că era însă chip să-și vie în fire.

Timpul se oprise parcă în loc. Trecuse o spaimă de vreme de când cu căpitanul, și seara tot nu sosise încă, ziua tot nu se mai sfârșea.

Ca să rămâie singur, el a rugat pe Dumitru să se ducă să-i spună Stanchii că n-are astă-seară să-l aștepte, fiindcă, deși îi este mai bine, se sâmte prea istovit ca să facă lungul drum pân-acasă.

Nu era adevărat și n-o mai mințise în viața lui pe Stanca; dar alta nu-i rămânea de făcut și, la urma urmelor, nu el, ci Dumitru era cel ce o mințea. Rămas singur, Duțu s-a dumirit încetul cu încetul.

Nu se mai îndoia că e fermecată comoara și era hotărât să nu se atingă de ea, cům nu te atingi de omul înciumat. Ce folos de bogăție, dacă ea, chiar din clipa în care o atingi, te face din om neom?!

Era hotărât Duțu, dar hotărârile omului sunt omenești: un gând le aduce și altul le ia. Cum gândurile se înșirau pe gonite în sufletul lui, mereu se ivea și iar se reivea cu ele sâmțământul că nu e cu putință ca el să se lipsească de comoara lui, fie ea chiar blestămată. De ce adecă a găsit-o?! De ce tocmai el?! A stat atâta timp în pământ fără ca vreun altul să fi dat peste ea? De ce tocmai el a trebuit să sape aici, iară nu Dumitru ori vreunul dintre bulgari?! Are fiecare om soarta lui, de care, fie bună, fie rea, nu poate să scape, și-i era câteodată lui Duțu parcă toate stau în strânsă legătură, și forturile au trebuit să fie ridicate tocmai acum și tocmai aici, pentru ca el să lucreze la ele și să găsească neapărat comoara.

Și iar i se lumina capul.

"Nu! - zicea el mai limpezit la minte - eu fac ce vreau, și vreau după cum mi-e firea. E numai din întâmplare c-am găsit-o; ar fi putut s-o găsească și altul, care nu făcea ca mine: ce am să fac eu?! Nu vreau! " strigă apoi, și sări îndărătnicit în picioare.

Îi era parcă Satana-l ispitea și trebuia să-i arate că e mai tare decât ispita și nu i se supune.

"Nu! Își zicea în gândul lui, nu-mi trebuie. Eu cu Stanca mea și cu copiii mei trebuie să rămânem ce suntem; mai bine decât așa pentru noi nu se poate, n-avem să fim scoși din ale noastre! "

Și iar tremura în tot trupul când își dedea seamă de necunoscutul spre care era împins de ispitirile unei mari bogății, el, care nu voia să se dea, ci să rămâie stăpân pe sine și pe ale sale.

Zbătându-se astfel, el adeseori era cuprins de îndoială și se pipăia însuși pe sine, ca să se încredințeze dacă nu cumva visează, dacă el e în adevăr el însuși, tot cel ce fusese mai nainte, tot cum se știa pe sine.

"Ei! Își zise într-un târziu, parcă visând, tot nu eu însumi m-aș pipăi pe mine și m-aș încredința că eu însumi sunt, așa cum în aievea mă știu?! "

Nesuferită ființă viața omenească: ești și nu ți-e cu putință să te încredințezi dacă și-ți pari cum în adevăr ești.

Ar fi vrut Duțu să se desfacă în două și să iasă oarecum însuși din sine, ca să se poată privi însuși pe sine, cum privea lucrurile ce-l încungiurau.

"Dar - zise el - ce-am văzut, dacă privesc cu ochii?! Are lumină plină și soarele, pe care-l visezi; și ale lui raze te ard; și stelele visate lucesc pe cer; și iarba visată e verde; și-n războiul visat curge sânge; și bucuria visată îți umple sufletul de dulceață; și durerea visată te sfâșie: totuna ție dacă te visezi trăind ori trăiești în aievea. "

El se scutură, ca să se deștepte, dacă va fi visând, dar în zadar, căci nălucirea nu se schimba.

În mijlocul acestei buiguieli, un singur lucru era hotărât în gândul lui: că trebuie să se încredințeze dacă e ori nu un cazan cu comoară acolo unde el dăduse cu cazmaua-n ceva ce-i sunase a cazan, că el singur și nevăzut de nimeni are să vadă - și apoi, ce-a fi să fie!

În amurgul serii el se ridică, își luă cazmaua, târnăcopul și lopata și le strânse la un loc, ca să le aibă la îndemână, apoi se uită cu ochi pânditori în toate părțile. Oamenii încetaseră cu lucrul, și unii plecau spre casă, alții se duceau la cantină, iar alții stăteau fără de nici o treabă ori își făceau, ca bulgarii din apropiere, rost de odihnă. Era încă mișcare-n toate părțile, și cu cât mai bine se-nnopta, cu atât mai iuți erau bătăile inimii lui, căci cu atât mai mult se apropia clipa de la care atârna viața lui.

În sfârșit, el nu mai putu să se stăpânească.

O! ce binefăcătoare e întunecimea!

După ce se uită o dată cu ochii scânteietori împregiurul său, el se coborî tiptil în șanț și începu să scurme pământul cu ghearele și să-l dea cu palma la o parte, ridicând mereu capul, ca să se uite împregiur. Și cum scurma cu ghearele, cum dădea cu palma, cum se uita împregiur, inima i se zbătea în piept, sângele îi zvâcnea în tâmple și răsuflarea îi era înecată.

Deodată el sâmți ceva vârtos și neted și începu să scurme iute și tot mai iute, ca ieșit din fire, să scurme cu amândouă mânile și să pipăie cu toate degetele: era cazan și era mare.

El puse mâna ca să-l miște.

Se mișca, și era greu, grozav de greu!

Duțu se-ndreptă și se uită încă o dată lung și liniștit împregiur, apoi își făcu cruce.

"Ia-mă, Doamne, sub paza ta - zise el - și mă ferește de păcat: acum să nu-mi mai iasă nimeni în cale, că eu n-am ce să-i fac, trebuie să-l omor! "

Luă apoi cazmaua și începu să afâneze pământul de dimpregiurul cazanului, dar încet, cu măsură, fără pripire, ca omul căruia nu are să-i pese de nimeni și de nimic.

Era o căldare cu capac de aramă, nu prea mare, dar grea, încât Duțu abia putu s-o ridice ca s-o pună la o parte.

El ridică capacul și începu să pipăie, așa pe-ntunerec, ca să vadă ce e într-însul. Erau bani, unii mai mici, alții mai mari, aur, tot aur greu; mai erau și lanțuri, și brățare, și salbe de mărgăritare, și potir, încă un potir, o cupă cu petre scumpe, înc-o salbă, și inele, și cercei… El le pipăia toate cu mânile lui și nu era vis, ci-n aievea, căci inima îi era încleștată și capul, cu toate aceste, atât de limpede, încât el lăsă comoara și iar începu să afâneze pământul, pentru ca nu cumva cineva, trecând mâne pe acolo, să cunoască locul de unde fusese ridicat cazanul.

Apoi?!

Ce avea să facă mai departe?!

Acasă nu era chip să ducă cazanul; lasă că era prea greu, dar putea să dea peste cineva în drumul lui.

El se uită încă o dată împregiur, aruncă ochii spre pădurea ce se afla pe coaste, la depărtare de vreo cinci sute de pași, apoi își scoase cuțitul din brâu și-l luă în dinți, apucă cazmaua subțioară, ridică cazanul cu amândouă mânile și plecă spre pădure, tiptil, cu băgare de seamă, ca nimeni să nu se poată ivi nevăzut de dânsul la depărtare de o sută de pași.

Ajuns în apropierea pădurii, el așeză cazanul pe iarbă și se duse ca să se încredințeze dacă nu cumva e cineva în adăpostul copacilor, apoi iar se întoarse și-și luă comoara, ca s-o îngroape aici, la un loc mai adăpostit și știut numai de el.

Dar ce să facă un mojic ca dânsul cu o comoară împărătească?

O! el nu mai era mojic acum!

Din clipa în care sâmțise aurul, și mărgăritarele, și pietrele scumpe în mânile lui, el era deopotrivă cu orișicine care avea și e gata să-și apere cu viața avutul și să curme viața celui ce vrea să se atingă de el.

Nu prea știa Duțu ce are să facă cu atâta bogăție, dar nu se temea că n-o să știe ce are să facă cu ea. Asta se găsește ușor!

Mai întâi și mai întâi, nimeni în lumea aceasta nu trebuia să sâmtă că, om sărac, așa deodată a ajuns la mari bogății - nici Stanca, nu! nici ea! Bună femeie, dar muiere, minte ușoară, gură slobodă.

Păcat, dar așa trebuia să fie!

Încetul cu încetul, pe nesâmțite, trebuia să-și scoată la iveală bogățiile.

"Am - zicea el în gândul lui - să iau o parte și să mă duc cu ea la București, ca s-o prefac în bani. Apoi m-apuc de negoț și câștig, câștig din ce în ce mai mult, prefăcând încetul cu încetul întreaga comoară în bani. N-o să-i treacă nimănuia prin gând că nu din negoțul meu m-am îmbogățit. "

Așa veneau lucrurile prin chiar firea lor.

Ce adecă l-ar fi putut împinge să se dea de gol?

El și Stanca și copiii lor se mulțumeau cu puțin și se sâmțeau fericiți în sărăcia lor; chiar fiind bogați, nimic nu-i făcea să se bucure, așa deodată, de bogățiile lor. Pofta-ți vine numai încetul cu încetul.

El săpă o groapă sub rădăcina unui stejar bătrân și o săpă adâncă, mai adâncă, apoi luă cazanul, îl așeză în ea și scoase unul câte unul cincizeci de bucăți, după cum se nimerea, bani și mai mari, și mai mici.

Asta era pentru început.

Când era însă să pună capacul, el mai scoase un pumn, așa pe nenumărate, ba puse mâna și pe un lanț și pe o brățară.

La urma urmelor, de la sine luă și tot era mai bine la dânsul decât aici în pădure.

Dar era destul: el așeză capacul, trase pământul peste cazan și așeză peste el un strat de frunze uscate, iar încet și cu băgare de seamă, ca nimeni să nu bănuiască nimic.

Erau toate bine.

El își făcu din nou cruce.

"Îți mulțumesc Ție, Doamne! " grăi umilit.

"E noroc în lumea aceasta! " urmă peste puțin.

Ce s-ar fi ales de mine dacă de acolo până aici mi-ar fi ieșit cineva în cale?! Îl omoram și nu mai aveam zi bună! "

În adevăr, mare noroc!

El însă nu putea să plece: era parcă legat, ferecat de stejarul acela.

Ce prostie! Cum a putut el să aleagă tocmai stejarul bătrân, care de azi până mâne poate să cadă sub secure?!

Fără ca să mai stea pe gânduri, el luă cazmaua și începu să sape o altă groapă, sub un alt stejar mai tânăr, care se afla la depărtare de vreo treizeci de pași.

Când groapa fu gata, el se duse și dezgropă cazanul, ca să-l treacă în ea.

Și dacă acolo ar fi mai în vedere decât aici?!

Afurisită de comoară!

El răsturnă o parte din ea în groapa cea veche: așa era mai cuminte, și ici și colo; dacă se perde una, rămâne cealaltă. Trecu dar cu cazanul la groapa cea nouă.

Prostie! Tot era mai bine sub stejarul cel bătrân: răsturnă dar aici o parte și iar se întoarse cu cazanul.

Era târziu, după miezul nopții, când se îmbărbătă, în sfârșit, să plece.

Zăpăcit de atâte frământări sufletești, frânt trupește și stăpânit de frica omului, care umblă noaptea cu bogății ascunse, el abia la jumătate de drum își dete seamă că și-a uitat cuțitul și cazmaua în pădure, la cei doi stejari, nu-și mai aducea aminte la care. Ca gonit de iele, se întoarse înapoi, așa razna prin pădure, dar nu mai era chip să-și găsească copacii. Alerga încoace și încolo ca ieșit din minți; știa unde sunt, și nu-i găsea, trecea pe lângă ei, și nu-i nimerea; se împiedica de cazmaua lui, și n-o vedea.

Afurisită de comoară!

Stanca se sculase de mult și le dăduse purcei or de mâncare, când Duțu sosi, în sfârșit, acasă, pe jumătate leșinat, cu fața galbenă, cu ochii sperioși și intrați în cap, cu mânile zgâriate și cu buza de din jos tăiată de cuțitul ce ținuse în gură și cu pieptul cămășii stropit de sângele scurs peste bărbii.

- Ce e cu tine?! Întrebă ea, cuprinsă de fiori.

- Mi-a fost rău, foarte rău, răspunse el fără să îndrăznească a se uita în ochii ei; dar mi-a trecut; sunt numai prăpădit de abia mă mai țin picioarele.

Rău i-a fost, în adevăr, lui Duțu; dar Stanca lui, care-l cunoștea, îl vedea că nu mai are inima deschisă ca mai nainte și nu-l credea că i-a fost rău așa cum el voia să-l înțeleagă.

"S-a întâmplat o nenorocire, își zise dânsa pe jumătate leșinată; omul ăsta a omorât pe cineva! "

Nu! se putea! Duțu al ei nu era om care putea să facă rău! Și totuși, când se uita la el, fața lui nu mai era ca mai nainte, voioasă, deschisă și pusă pe luare în bătaie de joc, era în ea ceva aspru și nemilos, ceva ce te făcea să sâmți pe omul care putea să și omoare.

"Nu! - zise ea - orișice ar fi, e ceva ce mie n-are să-mi spună, ceva ce eu nu trebuie și nici nu voiesc să știu. "

În adevăr, cam așa ceva și era.

Muierea, însă, tot muiere.

Orișicât a moșmolit Duțu mai nainte de a-și face rând de odihnă, Stanca tot l-a zăpsit că el ascunde ceva la căpătâiul patului în care avea să se culce.

Nu voia muierea să știe ce-a ascuns; asta era treaba lui, dar după ce el a adormit cum știa el să doarmă, ea tot s-a dus tiptil, și cu răsuflarea oprită, a scos cârpa de sub căpătâi.

Ah! săraca de ea! nenorocita de ea!

Bani de aur, mulți bani de aur curat și greu, lanțuri lucrate cu măiestrie! brățări împodobite cu mărgăritare și cu pietre scumpe!

De ce a trebuit să le vadă ea, femeia, care le vede toate cu inima, iar nu cu ochii, și toate de-a-ndoaselea le înțelege! ?

Satana s-a pus la mijloc, ca s-o ispitească și să-i strice viața!

Îngrozită și cu sângele răcit în vine, ea puse iar cârpa la loc, apoi tot tiptil, cu răsuflarea oprită și cu ochii muiați în lacrămi, ea se depărtă și ieși din casă, pentru ca să meargă la copiii ei, care nu știau și nu-nțelegeau nimic, și să-i mângâie plângând, să se mângâie plângându-i.

Într-un târziu, ea se ridică cu fața liniștită și aspră și se întoarse iar în casă, apoi se lăsă în genunchi, își plecă capul pe pat și plânse iar lung și lin.

"Sărac de tine și de mine și de noi toți! suspină în cele din urmă. Ce frumoasă ne-a fost viața și cât de grea ni s-a făcut deodată! În zadar văd cu ochii și tot nu cred, și chiar dac-ar fi, tu tot tu-mi rămâi! Eu nu știu nimic! N-am văzut! Singur sufletul meu să știe! "




Comoara - Partea 01
Comoara - Partea 02
Comoara - Partea 03
Comoara - Partea 04
Comoara - Partea 05
Comoara - Partea 06
Comoara - Partea 07
Comoara - Partea 08
Comoara - Partea 09
Comoara - Partea 10
Comoara - Partea 11
Comoara - Partea 12
Comoara - Partea 13


Aceasta pagina a fost accesata de 1523 ori.
{literal} {/literal}