Vecinii - Paraschiv Ciulic - Zilele copilariei

Vecinii - Paraschiv Ciulic - Zilele copilariei

de Ioan Slavici



Soarele apune și soarele răsare, dar lumina vieții numai din suflet izvorăște.

Plecând cu trăsura plină de copii la Șosea, Ciulic era voios, abia însă sosit la Capul Podului el știa cât de voios a fost în clipa plecării sale de acasă.

Bocu, pe care-l luase în dreapta lui, muiat de aer și de mișcare, încă de la Piața Teatrului adormise; iar mai încolo, pe la Visterie, adormi și Cecilia, pe care o luase la stânga. Ermil a rămas pe capră, ca să vadă cum merg caii; se domolise și el, nu mai era copilul plin de viață.

Era dusă bucuria - și a copiilor, și a lui!

Trecând de-a lungul Șoselei spre Băneasa, printre teii cu frunzele îngălbenite, dar încă nescuturate, se simțea și el muiat, îi venea să-și închidă ochii, ca să nu mai vadă în posomorâta zi de toamnă lucruri lipsite de orice farmec.

Birjarul avea legea lui și se ținea de ea: el mână înainte până la rondul al doilea, apoi se opri, ca să mai răsufle caii și să ia boierii aer.

- Întoarcem? Întrebă el, uitându-se înapoi, când așteptarea i se păru prea lungă.

Ciulic tresări și își deschise ochii, apoi se uită foarte mirat împregiur.

Nu trecuseră decât vreo douăzeci de minute de când adormise; om, însă, care nu știa ce va să zică somnul de zi, el se sâmțea ca și când ar fi trecut la mijloc o lungă noapte de iarnă, și somnul îi fusese atât de dulce, încât nu se putea dezmetici cum a ajuns el aici, în mijlocul câmpului.

El scoase ceasornicul, și mare îi fu mirarea când se încredința că era abia oara când el pleca de obicei la piață.

Ermil se mai înviorase, dar ceilalți doi copii tot dormeau, și-i era parcă-l durea să-i deștepte puind trăsura în mișcare.

Da! Însă era tocmai timpul când pleca la piață, apoi și caii steteau degeaba.

- Mână așa, mai încet! Îi zise el birjarului.

Cecilia se deșteptă râzând, iar Bocu, om de o fire mai îndărătnică, începu să se mârâie.

"Da! Își zise Ciulic, un adevărat băiat numai așa se poate deștepta din somn. ”

Era posomorâtă ziua, dar era plăcută, liniștită și caldă.

Sosind trăsura iar la Capul Podului, ochii lui Ciulic se furișară de-a lungul șoselei Bonaparte, spre Obor, spre Mahalaua Lipovenilor, și un fior rece trecu prin inima lui.

Oarecum prin ascuns, ca un copil care fuge de acasă, el îi făcu birjarului semn să apuce la stânga.

Ce era adecă dacă astăzi el nu mai mergea prin piață! ? Voia să treacă, așa, cu copiii, prin mahalaua în care a copilărit, și pe la Obor, și apoi să se întoarcă pe Podul Târgului de Afară.

"Un mișel!" își zise el, peste puțin, necăjit.

Da! era un mișel Conțu din Dealul Spirii.

Îi plătea cu doi lei și treizeci de bani ceasul, și tot îi trimisese niște cai proști, care mergeau ca boii.

- Dă-le bici! Îi strigă el birjarului.

Sus în Dealul Spirii, cocoana Marița și cocoana Tinea și cocoana Sevastița și toate celelalte cocoane, care mai sunt prin partea locului, nu erau cocoane, cărora puțin le păsa de cele ce se petrec în lume. Ferit-a Sfântul! le vedeau și le știau toate, ba chiar și mai mult decât toate câte erau de știut. Ele știau dar foarte bine că Ciulic și-a cumpărat cai și a ieșit cu copiii Agatei la plimbare. Ba, din vorbă în vorbă, ele au aflat și de ce.

De ce?!

Era cu ochi și cu sprâncene! Se putea oare ca ele să nu înțeleagă că el a prins mare slăbiciune pentru Agata? Și e mare lucru slăbiciunea care vine la bătrânețe!

E însă lucru știut că numai în colț, la "Pisica cu clopoțel", se lămureau lucrurile, iar aici oamenii erau de altă părere.

D-l Costică Falangiu era, precum știm, om înalt, chipeș și totdeauna ca scos din cutie; îl strica însă un lucru, că era prea grăbit și umbla prea iute, n-ajungeai niciodată să-l vezi bine. Acum, de câteva zile, el umbla mai încet și legănându-se oarecum din călcâie. Se sâmțea omul, fiindcă știa că toți se uită după dânsul când trece de-a lungul uliții netezându-și favoritele, desigur cele mai frumoase favorite în Dealul Spirii.

Era deci un lucru firesc dacă îi plăcea să treacă pe la "Pisica", unde toți îi dedeau dreptate.

Iar Falangiu totdeauna a zis că Ciulic e cel mai bun om, deși el abia acum s-a dat de gol.

- N-am zis eu?! strigă și d-l Cesare Bufnea.

- Un adevărat filantrop, care dă, precum zice nenea Ghiță, cu dreapta fără ca să știe stânga!

- Mulți s-au procopsit pe urma lui! grăi Ghiță.

- Așa e! așa e!

Iar acum ieșise cu trăsura plină de copii la plimbare.

D-l Cesare Bufnea sâmți că sprâncenele iar i se ridică în sus și se ridică și el de pe scaun.

- Domnilor, - grăi apoi serios - eu cred că ar fi un lucru potrivit cu caracterul în adevăr neobicinuit al împregiurărilor actuale dacă acum, când el se va întoarce, trecând pe aici de la plimbare, i-am face o mică manifestațiune de simpatii. Nu pentru că ar fi, poate nevoie de ea, ci pentru că este bine, este în interesul celor ce se luptă cu mizeria, ca vârtutea să fie încurajată și să vadă exploatatorii mizerabili cum știe societatea să aprecieze binefacerile.

- Bravo! bravo!

Mai ales d-l Costică Falangiu era încântat de această idee de pacinică manifestațiune, care îi făcea lui mare onoare.

Singur Ghiță, care-l cunoștea mai bine decât ceilalți pe Ciulic, stăruia să nu umble după prostii, că Ciulic nu e omul cu care se pot face asemenea glume. E însă lucru de tot greu să ai țuică veche și în adevăr curată, să li-o dai bucuros celor ce ți-o cer și apoi să te lupți tu singur cu ei după ce viața li s-a îndulcit de ea. Un lucru însă tot a câștigat Ghiță: manifestațiunea n-a ieșit atât de impozantă cum d-l Cesare Bufnea ar fi voit s-o facă.

Când trăsura lui Ciulic se ivi în depărtare, d-l Bufnea, omul cu tărie de convingeri, ieși în capul scării, iar vreo alți zece dintre cei de față se luară după dânsul și se opriră la scară; cei mulți însă au rămas în prăvălie, iar d-l Costică Falangiu se trase într-un colț. Ghiță era cu toate aceste sigur că Ciulic are să oprească birja, ca să le spună, precum îi era obiceiul, că sunt niște bețivi, niște caraghioși.

Mare îi fu dar mirarea când văzu că trece voios înainte, ba se mai uită înapoi, ca să salute pe d-l Bufnea, care striga:

- Să trăiască filantropul Ciulic!

De! Ghiță nu știa că Ciulic a fost pe la Obor și prin Mahalaua Lipovenilor, că el se obicinuise ca toți să râdă când îl întâlnesc și că mult îi plăcea să trăiască.

Da, era frumos, era plăcut, era bine să vezi oamenii mereu voioși.

Abia seara, după ce rămase singur, el se dete încetul cu încetul unei senine întristări.

Atât de mult trăise în ziua acum trecută, încât abia își mai aducea aminte când a fost că el ștergea praful de pe mobila din salon cu cârpa cea curată: Doamne! câte sâmțiri s-au strecurat repede una după alta prin sufletul lui!

Iar acum era grozav de singur în casa lui cea mare și deșartă.

El se culcă la ora obicinuită și stânse, ca totdeauna lumânarea; dar nu mai putea să doarmă ca altădată...

Ațipi, ce-i drept, însă peste puțin tresări și iar se deșteptă; apoi iar îl fură somnul și se deșteptă iarăși... și iarăși, și iarăși. Dormea iepurește. Își pierduse somnul dormind peste zi.

Așa prin întunerec se desfășura, fără de șir și fără de legătură firească, un nesfârșit totdeauna în fața lui. Erau, parcă, toate deodată și la un loc, numai că el nu putea să le treacă decât rând pe rând prin mintea lui. O vedea pe Agata urcând ca o porumbiță scările și se vedea tot atunci și el însuși pe sine în șopronul lui Ivan Baratov, sus pe capră, mânând, ca Ermil caii. Vedea casa de pe maidan, și deodată cu ea, departe, în Mahalaua Lipovenilor, floarea albă a socului bătrân, de care mumă-sa lega frânghia, și rufele întinse pe frânghie, și pe sine însuși se vedea atârnându-se de frânghie. Apoi iar vedea copiii urcați în trăsura lui, pe Serghie Papușchin, vecinul de peste drum, spân, cu buza crăpată și gros ca un butoi, vedea Oborul, balta de la Tei, bâlciul de la Pantelimon, lumea risipită pe câmpul de la Filaret și pe sine se vedea, pretutindeni, bătând cleștele la grătar.

Le vedea toate, dar nu ca alte dăți, aducându-și-Ie numai aminte, ci ca-n aievea, în plină lumină, ca să le pipăi cu mâna. Era ca un vis, care se urmează și după ce te-ai deșteptat și apoi își schimbă mersul după ce ațipești din nou. Multe nu mai erau cum au fost, și inima lui sângera că s-au schimbat atâtea din frumoase ce erau în mai fără de farmec. Nespus de multă era lumina în acea lume trecută, nespus de senin cerul, de albă zăpada și de blândă adierea vântului de primăvară.

Deodată, târziu după miezul nopții, el se ridică în pat și, treaz ca și când n-ar fi dormit toată noaptea, întinse mâna să caute chibritul și să aprindă lumânarea.

Voia să se încredințeze văzând cu ochii lui că se află, cum știa el, în adevăr, în casa lui.

Mama lui, înaltă și subțirică, cu gropițe-n obrajii curați, cu glasul oarecum în doauă corzi, un glas care râde plângând, cu aerul dulce duios, mama lui cea amărâtă și aspră, el a văzut-o în vis și era voioasă.

"Doamne! Doamne! " strigă el, și-l năpădi plânsul. Nu știa unde a murit mama lui; nu știa unde să-i pună crucea, nu în ce fel să însemneze trecerea ei prin lumea aceasta; îi venea să se scoale și să plece, să se ducă, să caute, mereu să caute, și să nu se mai oprească până ce nu va fi găsit mormântul ei.

Dar unde? unde?!

El stânse repede lumânarea și se așeză iar în culcușul lui, și-și vârî capul în perini, ca să adoarmă din nou și s-o mai vadă.

Era peste putință să nu i se mai arate când sufletul lui era atât de plin de dânsa.

A mai și văzut-o, poate, dar dimineața, deșteptându-se, el nu-și mai aducea aminte de cele văzute prin vis, și vedea numai gropițele din obrajii curați ai Agatei, care atât de mult semăna cu mama lui și era și ea mamă.





Vecinii - Baciu
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Suferintele domnului Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Multumirile domnului Calin
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Napastea
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Gura mahalalei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile d-lui Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile Agatei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Slabiciunile batranetelor
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Zilele copilariei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - O zi de toamna
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Riza


Aceasta pagina a fost accesata de 726 ori.
{literal} {/literal}