Vecinii - Paraschiv Ciulic - Napastea

Vecinii - Paraschiv Ciulic - Napastea

de Ioan Slavici



"Ai ce să le iei, ai ce să le faci! " De la aceasta d-l Ciulic nu s-a abătut niciodată în viața lui: cum ar fi putut să se abată acum, când mai erau la mijloc și slăbiciunile omenești ale unui comisar de poliție?!

Ajunsă sentența definitivă, el a cerut fără de întârziere execuțiunea, și pe când d-l Călin îi vorbea nevestei sale despre mulțumirile acestei vieți, d-l Ciulic a venit însoțit de comisar și de un portărel ca să pună sechestru. Pe ce? Asta era treaba lui!

Era pe la sfârșitul lunei septembrie, o zi posomorâtă și cam friguroasă. Bălăriile de pe maidan, uscate acum, călcate de copiii ce alergaseră prin ele și pline de gunoiul aruncat de vecini în mijlocul lor, erau parcă o mare grămadă de gunoi, din care se ridică pe ici, pe colo câte un pom plin cu cuiburi de omidă, câte un copac pe jumătate uscat și, cam la mijloc, casa ruinată, în ale căreia ziduri se vedea pe ici, pe colo paianta.

Deși nu crescuse-n perini de puf, nici își petrecuse viața plimbându-se pe covoare de Persia, d-l Ciulic, ca toți oamenii deprinși cu lumina, se supăra când trebuia să calce pe gunoi.

Îi era silă să meargă înainte și la primul pas se ivi în mintea lui gândul: "Ce oameni trebuie să fie aceia care pot să stea aici?! "

- Poftim! grăi el apoi arătând spre salcâm. Așa-și lasă oamenii copiii, și să te miri apoi dacă sparg ferestrele vecinilor?!

În vreme ce Ermil, mândru și fericit că el e singurul urcat în copac, făcea fel de fel de producțiuni gimnastice, dinspre vecinul de dincolo zbură ceva spre salcâm. E o cutie de sardele, goală ca toate cutiile aruncate la vecini.

Cecilia cea sprintenă sări iute și-o ridică, apoi începu să sară într-un picior și să strige: "Ce am eu! Ce am eu! "

Bocu sări și el s-o ieie de la dânsa, și, fiindcă Cecilia nu voia să i-o deie, ei începură a striga, a-și da brânci și a se zgâria.

Nu mai rămânea decât ca Ermil, cel mai mare, să grăbească și el, ca să le facă dreptate. Iute dar, ca o pisică, cu mânile zdrelite și cu pantalonii mai rupți decât fuseseră, el se dete jos și se răpezi răcnind la dânșii.

De aici țipetele ca din gură de șarpe.

Când Agata se ivi cu copilul în brațe, Cecilia și Bocu alergau strigând deznădăjduiți după Ermil, care fugise cu cutia, iar Ciulic, comisarul și portărelul stăteau în fața casei privind la copil - comisarul și portărelul râzând, iar Ciulic, îndârjit și cu bățul ridicat, gata să sară și să lovească pe Ermil.

Înțelegând dintr-o singură privire că copiii se ceartă, ca de obicei, pentru ceva, Agata se întoarse ca să-i spună soțului său că nu e nimic, apoi ieși iar, cu inima încleștată, în fața casei, ca să primească pe cei veniți.

D-l Ciulic se opri mirat în fața ei.

Nu era deloc cum și-o închipuise el.

O femeie mititică și slabă, tânără, de vreo treizeci de ani, și foarte cumsecade, nu frumoasă, dar cu gropițe-n obrajii curați, cu un zâmbet prietenos pe buze și cu un copil voios în brațe. Parc-o mai văzuse undeva, parc-o cunoștea de mult!

Ceilalți copii nu se mai certau, nu mai zbierau nici ei.

Ermil, văzând c-a venit cineva, aruncă cutia și alerga spre casă. Cecilia alerga și ea după Ermil; Bocu rămăsese dar singur stăpân pe cutie și venea încet în urma lor, ca să întrebe pe mama lui: "Ce e aia? "

Ciulic privi la copiii care nu erau, ce-i drept, nici curați, nici bine îmbrăcați, dar rumeni și voioși, își întoarse ochii peste Agata la comisarul bănuit de slăbiciuni omenești, apoi se uită lung și îndârjit la Ermil, care se apropiase și stătea înaintea lui desculț, cu capul gol, cu pantalonii rupți, cu dreapta zgâriată în șold și cu stânga lăsată în jos.

- Tu ești, măi, acela care a spart fereastra? Îl întrebă el răstit.

Ermil se uită drept și hotărât în fața lui, dar nu grăi nimic, ci făcu numai din cap de doauă ori semnul că da!

- De ce?!

- Pentru că - răspunse Ermil răspicat - Cecilia a zis că eu nu pot!

- Da! și eu am zis că nu poate! adăugă Cecilia, foarte mândră și foarte fericită că are și ea parte în această afacere atât de importantă, pentru care au venit trei domni, nu mai puțin.

- Știi tu — grăi comisarul — că avem acum să-l ducem la poliție și să-l punem la arest?

- Nu-i adevărat! Îi răspunse Ermil scurt. Tata a zis că eu sunt copil și nu puteți să-mi faceți nimic.

- Da! adăugă Cecilia, și tata a zis!

- Ești un obraznic! strigă d-l Ciulic.

- Da! Îi răspunse Ermil cu convingere, căci așa zicea și muma lui!

Agata se sâmțea foarte nenorocită, iar comisarul ar fi voit să-l sărute pe băiat, pentru că atât de bine a știut să-l necăjească pe bătrânul posac.

D-l Ciulic se-ntoarse supărat spre Agata.

"Cucoană, dacă ai, din păcate, copii, poartă grijă de dânșii și nu-i lăsa sălbatici" - așa voia să-i zică. Văzând însă strâmtorarea ei, vorbele i se făcură cocoloașă-n gât.

- Mare canon! grăi el, grea pedeapsă! Dar noi am venit să punem sechestru!

- Vă rog, grăi dânsa poftindu-i să intre. Știa și mai nainte că pentru aceasta au venit; cu toate aceste, parcă-i înfipsese un fer roșu în inimă și-i era ca și când pământul s-ar clătina sub picioarele ei. Nu-i intra în minte gândul că e în lumea aceasta vreun om care poate să sechestreze ceva în casa ei; îi venea însă să intre în pământ, fiindcă n-avea nimic pentru ca să scape de rușinea ce i se făcea.

În casa de pe maidan erau doauă odăi, și la mijloc, între ele, un fel de tindă, în care era și o vatră.

Agata, trecând prin tinda goală, deschise ușa de la dreapta, pentru ca cei veniți să vadă dacă e ori nu ceva de sechestrat în odaie.

Comisarul se opri râzând pe sub mustață la intrarea tindei; portărelul însă, care mai făcuse multe sechestrări cu d-l Ciulic și știa că el totdeauna știe să găsească ceva, intră în urma d-lui Ciulic, care se oprise în pragul odăii de curând văruite, în care erau doauă paturi sărăcăcioase, o masă hodorogită, trei scaune de lemn, o mașină de fiert și câteva zdrențe într-un cuier.

El se întoarse spre cealaltă ușă.

- Aici zace soțul meu, care e bolnav, îi zise Agata tremurând.

- Tocmai! Îi răspunse d-l Ciulic. Voiesc să vorbesc cu el. Cu d-ta nu am nimic. El e stăpânul, și el are să-mi plătească.

El deschise apoi și intră. Avea dreptul s-o facă și nu putea nimeni să-l oprească; comisarul ar fi voit cu toate aceste să-l apuce de guler, iar portărelul se opri în tindă și se uita dând din umăr la comisar.

Intrând în odaia în care zăcea vecinul său, d-l Ciulic se făcu roșu ca racul.

Odaia era plină de fum de tutun.

Tutun?!

Toate putea d-l Ciulic să le ierte, fiindcă toate aveau un înțeles oarecare: fumatul însă? fumatul! ? Auzi d-ta! omul acesta, care n-avea cu ce să-și îmbrace nevasta și copiii, omul acesta bolnav, prăpădit, umbra aceasta de om mai fuma, lua pânea de la gura copiilor săi, ca să-și poată umplea odaia și trupul de cea mai drăcească otravă! ? Grozav păcat! grozavă slăbiciune!

Atât era d-l Ciulic de turburat, încât nici că-și mai putea da seamă despre cele ce se petrec într-însul.

Vedea în fața sa pe acei copii desculți și pe femeia cu copilul în brațe, vedea cele doauă odăi deșerte și pe omul bolnav, dar le vedea toate înecate oarecum în fumul de tutun și, cuprins de un simțământ lui până acum necunoscut, se întoarse spre Agata.

- Cucoană, - Îi zise cu un fel de înduioșare — nu-l mai lăsa să fumeze!

Agata-i zâmbi cu dulceață. Parcă nu mai era omul de mai nainte. Era atâta bunătate în vorbele lui și-n asprimea cu care le rostise!

- Ai auzit tu? grăi dânsa adresându-se la soțul ei. Îi zic și eu - urmă apoi întorcându-se spre d-l Ciulic - Îl rog, dar în zadar.

D-lui Călin îi părea plin de haz omul care intră astfel în casa lui. Așa, numai și numai așa putea să fie, așa trebuia să fie bogatul vecin, care venea să-l execute pentru geamul spart de un copil: un om care vrea cu orice preț să aibă cuvinte de a se necăji.

El se ridică puțin și-și scutură capul.

- Am onoare cu d-l Ciulic? zise el zâmbind.

- Da, eu sunt! Îi răspunse vecinul scurt.

- D-le Ciulic, - urmă bolnavul - ceea ce mă pune pe mine pe gânduri nu e filmul de tutun, ci că nu-mi mai vine să fumez ca mai nainte!

Răspunsul acesta avea fără îndoială înțelesul lui foarte adânc; dar d-l Călin se înșela crezând că vecinul său e dintre oamenii cu care se poate vorbi așa.

- Ce boală ai d-ta? Întrebă acesta ca și când n-ar fi fost niciodată vorba de tutun.

- Mi s-a umflat - răspunse d-l Călin mai serios - așa, din senin, încheietura de la genunche.

- Nu poți călca?

- Doamne ferește!

- Te doare?

- Grozav! mai ales când se schimbă timpul.

- De când?

- Mai bine de un an.

- Și ce zic doctorii?

Bolnavului, orișicare ar fi el, nu poți să-i faci mângâiere mai mare decât întrebându-l despre boala lui. Căci pentru el boala e un fel de titlu de glorie, suferințele sunt fapte eroice.

D-l Călin ridică dar pătura, ca să-și dezvelească piciorul, care era așezat într-un fel de scoc făcut din scânduri subțiri.

Iar se-nșelă, căci d-l Ciulic, care nu știa ce va să zică boală, se apropie și trase iar pătura peste picior. De ce adecă să se uite el acolo? de ce să vadă? ce-i pasă lui?

- Uite! grăi d-l Călin, așa cum l-ai văzut, așa stă de nu-mi aduc aminte de când. E un fel de apă în încheietură. Am pus gheață; m-am uns cu fel de fel de alifii: degeaba! Doctorii zic că poate să dea înapoi, și nu-mi rămâne decât să rabd și să aștept.

- Ce leafă ai d-ta? Întrebă vecinul ca și când n-ar fi fost niciodată vorba de umflătura din încheietură.

- Nici una.

- În sentență se zice că ești funcționar.

- Am fost.

- Și de ce nu mai ești?

- Am avut concediu și, după ce concediul mi-a expirat în două rânduri, am fost înlocuit cu altul.

- De când?

- De vreo cinci luni, de când m-am mutat aici.

- Atunci stai foarte rău! grăi d-l Ciulic dând din cap.

- Rău, îi răspunse bolnavul, acum foarte serios.

- De! urmă vecinul rece, eu am cu toate aceste să iau de la d-ta 54 lei.

D-l Călin avea nevastă și patru copii, nu știa, cu toate acestea, ce vor să zică nevoile vieții de toate zilele. Chiar dac-ar fi știut-o aceasta vreodată, ar fi uitat-o acum de când era bolnav, pus sub purtarea de grijă a Agatei. El dete dar din umeri. Nu mai era vorba de mâne, de poimâne, ci de clipa aceasta, și nu știa ce să facă, ce să zică.

Pentru d-l Ciulic lucrul nu era nou, nici neobicinuit: el știa de ce-a venit și ce are să facă.

- Uite - grăi dânsul - am să-ți fac o lesnire: să-mi dai o poliță.

Asta era o amânare.

Fața d-lui Călin se înveseli, iar Agata ar fi voit să sărute mâna zgârcitului, despre care toată lumea vorbea rău.

- Un girant poți să-mi dai? adăugă acesta.

Fața d-lui Călin iar se-ntunecă.

- Cum, Doamne! să-l găsesc - grăi dânsul întristat - când pe la mine nu mai vine nimeni, iar noi nu putem să ieșim din casă?

Ei, lasă, că-ți găsesc eu girant - grăi d-l Ciulic băgând mâna în buzunar, să scoată blancheta pe poliță - pentru 60, adecă șaizeci l. n. pe șase luni de zile.

Girant?! Găsea el între datornicii lui destui oameni care puneau bucuros iscălitura și pe polița aceasta, când vorba era să le-o reînnoiască pe a lor. Nu! pierduți nu erau banii aceștia!

- Unde ai fost d-ta funcționar? Întrebă el puind polița subscrisă în buzunar.

- La Căile Ferate, în secțiunea mișcării.

- Hm! Și te-au înlocuit cu altul?

- Da! M-au considerat ca demisionat.

- Hm! Cum așa?! Nu au pus un suplinitor în locul d-tale?

- Nu.

- Hm! zise iar d-l Ciulic, pus pe gânduri.

"Omul ăsta mă minte! Omul ăsta umblă să mă înșele! " își zise el. Îi părea peste putință ca un funcționar să fie destituit numai și numai pentru că e bolnav, ba tocmai când e bolnav.

Dar, la urma urmelor, puțin îl privea: polița o avea în buzunar, iar de celelalte, grija lui!

Își luă dar, ca prieten, ziua bună de la vecinul său, care se sâmțea foarte fericit că de asta a scăpat pe timp de șase luni. Câte se mai puteau întâmpla până atunci!

Agata, acum, în clipa aceasta, chiar mai fericită decât soțul ei, îl însoți cu fața voioasă pe marele binefăcător.

- Putem să plecăm, îi zise el portărelului; totul e în regulă; suma a fost achitată.

Portărelul, care-l cunoștea bine pe d-l Ciulic, își puse mâna la pălărie și plecă convins că nici nu poate să fie altfel; comisarul însă, care cunoștea bine pe oamenii din casa de pe maidan, era convins că d-l Ciulic a spus un mare neadevăr și nu-și putea stăpâni obicinuitul zâmbet de satisfacțiune.

D-l Ciulic se cutremură în tot trupul. Ar fi voit să scoată polița și să i-o trântească-n nas, ca să vadă că n-a umblat degeaba, c-a avut ce să ia, ce să le facă. Asta însă, aici, acum nu putea s-o facă.

Ochii lui se opriră asupra copiilor, care râdeau ca toți copiii când văd pe alții zâmbind.

- Cucoană! zise el întorcându-se spre Agata, dacă ai, din păcate, copii, poartă grijă de dânșii, nu-i lăsa sălbateci!

Agata tresări înspăimântată de această schimbare, pe care ea nu putea s-o înțeleagă.

- O, Doamne! Domnule Ciulic! Îi răspunse ea cu înduioșare și cu glasul oarecum în doauă coarde, dacă n-ai copii, ai fost copil, ai avut mamă și știi că pe nimeni nu poate să-l doară ca pe mine dacă nu sunt cum i-aș dori; Dumnezeu ni i-a dat însă, ca să ne răsplătească pentru cele făcute de noi părinților noștri și altora. Iartă-i pe ei, ca să ușurezi sarcina noastră!

D-l Ciulic nu știa ce să mai zică. El avea fără îndoială dreptate; era însă în vorbele ei și-n tonul cu care le rostise, în glasul acela, ceva mai tare decât dreptatea, un sâmțământ care-ți zice: "N-ai ce să le faci! așa sunt și nu pot să fie altfel". Apoi avuse și el mamă!

- Prea sunt - grăi el, ca să zică ceva - aici pe maidanul acesta în largul lor; mai ține-i și-n casă.

Cu aceste vorbe el se depărtă, în vreme ce Agata se întoarse cu copiii în casă, mâhnită iar și nefericită.

După ce se despărți de portărel și de comisar, d-l Ciulic se opri și se uită înapoi, spre casa de pe maidan. Era foarte nemulțumit, așa nemulțumit, fără ca să-și dea seamă de ce.

Un singur lucru era lămurit în capul lui: că acum comisarul trebuie neapărat să plece din Dealul Spirii.

Zâmbetul acela nu putea să rămâie nerăsplătit.

El iar se opri, ca să se uite-napoi.

"Nu-i vorba - Își zise - de putut se poate! Omul e, precum se vede, cam slobod la gură, își va fi făcut dușmani, n-o fi având protecțiune, vor fi avut nevoie să căpătuiască pe cineva... de putut se poate! La noi multe se pot... "

Cu toate aceste, sosit acasă, baba simți numaidecât că stăpânul ei iar s-a îndârjit, și umbla în vârful degetelor, în vreme ce el muta scaunele de la un loc la altul, ca totdeauna când își croia vreun plan de acțiune.

Dacă cu putință era una, era și cealaltă. Corb la corb nu scoate ochii! Mintea datornicilor e nesecată în născociri când vorba e să-și înșele creditorii. Da! era cu putință și ca el să fi luat înțelegere cu comisarul și cu funcționarii de la primărie ca să ia, fie de la primar, fie de la vreunul din ajutoarele lui o recomandație către Ministerul Lucrărilor Publice. Neapărat! Fără de poruncă din partea ministerului degeaba se ducea la direcțiunea Căilor Ferate. Iar de celelalte, grija lui!

El iar mută scaunul, acum lângă masă.

Asta ar fi trebuit s-o facă de mult, chiar de la început!

Fieștecare lucru la timpul lui, bine chibzuit, cu socoteală, fără de pripire: ăsta era principiul pe care și-l făcuse încă în timpul când avea cârciumă; și-i era parcă-l strânge cineva de gât când trebuia să-și facă mărturisirea că aleargă și el câteodată degeaba.

Câtă alergătură, câtă bătaie de cap, cât necaz pentru un lucru de nimic!

Se vedea el însuși pe sine mergând la prefectură, și de acolo la primărie, și iar la prefectură, pentru ca apoi să meargă în mai multe rânduri la judecătorie. Pretutindenea perdere de timp, multă vorbă pentru treabă puțină, supărări peste supărări, necazuri peste necazuri. Iar cele mai multe veneau de aici înainte!

El mută alt scaun din loc.

Vedea înaintea sa bălăriile și gunoiul, pomii plini de păiangeniș, casa dărăpănată, copiii desculți și neastâmpărați, femeia cu copilul voios în brațe, odăile curate, dar deșerte și, în mijlocul acestora, perdut în fumul de tutun, pe acel om bolnav, slab, cu părul lung, care voia să-l mintă, să-l înșele. Le vedea și iar le vedea și nu mai putea să nu le vadă. - Păcatele mele! strigă el în cele din urmă. Oamenii aceștia au căzut năpaste pe capul meu! Ce-mi pasă mie de dânșii?! Parcă n-am eu destule necazuri?!





Vecinii - Baciu
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Suferintele domnului Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Multumirile domnului Calin
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Napastea
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Gura mahalalei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile d-lui Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile Agatei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Slabiciunile batranetelor
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Zilele copilariei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - O zi de toamna
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Riza


Aceasta pagina a fost accesata de 770 ori.
{literal} {/literal}