Vecinii - Paraschiv Ciulic - Suferintele domnului Ciulic

Vecinii - Paraschiv Ciulic - Suferintele domnului Ciulic

de Ioan Slavici



Domnul Paraschiv Ciulic trăia și el cum trăiesc toți oamenii cărora nu le-a venit încă rândul să moară.

Că lumea nu e făcută de dragul oamenilor ce se strecoară printr-însa, aceasta o simte, firește, fieștecare dintre noi, cel puțin câte o dată pe săptămână! D-l Ciulic însă era în toate clipele vieții lui pătruns de gândul că viața omenească e un canon.

Deși trăia dar numai fiindcă n-avea încotro, el nu-și dorea moartea, nici se plângea de suferințele vieții, ci se simțea mângâiat în sufletul lui când își dedea seamă cât a suferit și cât mai are încă să sufere. Astfel, viața lui era un bineîncheiat șir de suferințe și, întocmai precum zgârcitul își numără mereu comorile și face mereu socoteala dobânzilor cu care le va mai spori, d-l Ciulic iubea singurătatea fiindcă, stând așa numai el cu sine, putea să-și reamintească în toată tigna suferințele trecute și să-și închipuiască pe cele viitoare.

Erau mai ales patru lucruri care-i amărâseră și-i amărau și acum viața: pisicile, cânii, slugile și copiii, mai presus de toate copiii.

Odinioară mai era și un al cincilea lucru, femeile; acum însă acele timpuri erau de mult trecute, și Ciulic socotea și femeile în rândul oamenilor canoniți.

De câte ori, gândindu-se la lucrurile din lumea aceasta, el își dă seamă că n-a avut copii, inima i se umple de mândrie și fața i se înseninează. Căci fieștecare copil care se naște e un izvor de suferințe omenești, deci o dovadă că e mare păcat, ce are să fie ispășit; acela dar care nu are copii e mântuit după ce și-a trăit traiul.

Fost-a și el copil, vai de mama lui, biata de văduvă! Cât a canonit-o el pe ea ar fi destul pentru șapte vieți, dar și bătăi a mâncat, și foame, și frig a răbdat, de-l trec fiorii când își aduce aminte de zilele copilăriei lui. Se judecă, om bătrân acum, el însuși pe sine copil și vede apriat că nu putea să fie decât precum era, fiindcă rostul lui în lumea aceasta era să amărască viața mumei sale, pentru ca să mănânce bătăi și să rabde de foame și frig. Răutatea care era în el trebuia să iasă odată la iveală, și e bine c-a ieșit atunci, iar nu mai târziu, când în alte fapte s-ar fi dat pe față, și nu o mamă, ci oamenii nemiloși ar fi răsplătit-o.

Atunci, copilul de unsprezece ani a fugit din școală, a părăsit casa părintească și-a umblat ani de-a rândul fără căpătâi prin lume, ca să scape de mumă-sa: astăzi, om cu viața petrecută, ar vrea să poată plânge când își aduce aminte de sărmana lui mumă, care atât de mult a suferit printr-însul și prin care el atât de mult sufere, și ar da el singur nu știe cât ca s-o poată vedea o dată încă prin vis.

Atât are și el în lumea aceasta: tot ceea ce se ivește mai departe împregiurul lui, om fie, dobitoc fie, fiară fie, nu are pentru el decât rostul răului pe care poate să i-l facă.

Ce-ar mai putea să aibă el în lumea aceasta?!

Ca un vis urât afară din cale, se reivesc în sufletul lui amintirile rămase din anii petrecuți prin cârciumile de la Obor, de la Filaret și de la Capul-Podului.

Vai de stăpânii lui, dar vai și de el!

Intra gonit de foame ori de frig, ca cânele fără de stăpân, stătea câteva săptămâni în ghionturi și în trânteli și ieșea alungat și adeseori plin de sânge, dacă nu fugea la timp, ca să se piardă printr-una din mahalalele mai depărtate.

Tot el însuși este și acum, și i-e greu să se creadă pe sine.

Cum a venit, Dumnezeu știe, dar trebuia să vie în sufletul lui fireasca dușmănie care desparte pe om de om și nu te lasă să uiți că tu ești tu, și tu singur ești tu însuți. A aflat-o aceasta de la ceilalți oameni, care toți îi dădeau sarcina mai grea și-i aruncau bucata mai proastă.

Dacă pisica răsturna cratița cu lapte, el mânca trânteală; dacă vreun câne fugea cu o bucată de carne ori spărgea vreo oală, spinarea lui răbda: el și pisicile, el și cânii erau dușmani firești, și soarta lui era cea mai grea, căci el nu putea să fugă, nici să se ascundă fie sub coteț, fie în pod, ci trebuia să rabde nedreptatea ce i se făcea și să simtă în fieștecare zi că nu e nimeni ca să-l apere, când el însuși nu se poate apăra. Vai era însă și de pisica, și de cânele care cădea în mânile lui!

Vai și de copiii care se ațineau după el, zicându-i mereu: "Hingherule! "

Dară vai, după toate, de pielea lui!

Tras, împins, mânat de ghionturi, s-a pomenit în lume; și viermele se zvârcolește și el când îl calci. Dacă nu putea să dea cu pumnul în fața celui ce-l lovea, scrâșnea din dinți, se punea la pândă și lovea din dos. Minciuna și obrăznicia sunt și ele arme omenești, și multe poate să facă omul când nimeni nu-l vede. Era dreptatea pe care și-o făcea el însuși, dacă fura ori strica, unde altul cade în bănuială; și tot numai dreptatea și-o făcea dacă vărsa ciorba pe care n-o putea mânca, ori rupea în bucăți haina pe care n-o putea purta.

A avut și el dacă nu mulțumiri, cel puțin satisfacțiuni în tinerețele lui.

C-a fost luat adeseori pe sus, c-a petrecut nopți la poliție, că trupul îi era mereu plin de vânătăi, că stetea mereu în pragul Văcăreștilor - aceste erau lucruri fără de care viața lui n-ar fi avut nici o noimă.

Așa trebuia să fie pentru ca el să se facă din zi în zi mai vânjos, mai sprinten și mai născocitor.

Că n-o să mai găsească stăpân, de aceasta el nu se temea niciodată: nu se obosea, nu adormea nici dac-ar fi trebuit să stea trei nopți de-a rândul în picioare, iar fleicile fripte de dânsul puteai să le pui pe masa lui vodă.

Și încă un lucru, mare lucru: nu era cheltuitor.

Stând în ușa birtului, la grătar, și bătând din clește, ca să tragă luarea-aminte a trecătorilor asupra mirosului de fleică și de mititei, el privea mereu înainte, stăpânit de-un singur gând: s-ajungă cât mai curând om cu grătarul lui, ca să facă pentru sine ceea ce acum face pentru alții și să le facă altora ceea ce i se făcea lui. De aceea mulțumirea lui era să pună para lângă para — el știa cum - și răbda cum atât a răbdat mai bucuros decât ca să dea pentru sine din al lui.

N-ar fi avut nevoie s-o facă.

S-a străcurat cum a știut ca să nu tragă la sorți, apoi, om de doauăzeci și unu de ani, și-a făcut acte falșe, ca să poată lua în căsătorie pe stăpână-sa, care ar fi putut să-i fie și mamă, vai de capul lui, dar și de al ei!

Câțiva ani, până ce nu s-au desfăcut, el numai și dânsa știau ce au fost unul pentru altul; apoi și-a luat alta mai tânără, care voia să-l toace ea pe dânsul, și a fugit cu un epistat când a văzut că nu-l poate.

Tot visul cel urât afară din cale sunt și acești ani de căsnicie: zile și nopți petrecute în luptă cu cânii și pisicile vecinilor, care, simțind mirosul de fleică, se vârau pe sub poartă ori săreau gardurile, zile și nopți petrecute în ceartă cu nevasta, care se cotea cu mușteriii și născocea fel de fel de chipuri, ca să scadă socotelile, zile și nopți petrecute în încăierări cu slugile, care-l necăjau, îl mințeau, îl furau ori îi făceau pagubă, iar prin fund se mai ivesc și copii de mahala, care dau târcoale, se uită pe sub căciulă și zic încet: "Hingherule! "

Un singur gând luminos avea: că odată, în curând și din zi în zi mai curând, va ajunge să fi strâns destul pentru ca să scape de toate și să trăiască tignit din dobânzile plătite de alții. Punea dar înainte para lângă para, răbda cum a răbdat de când s-a pomenit în lume și se mângâia cu tigna vieții viitoare.

Acum era venită și această viață viitoare.

Sus în Dealul Spirii își zidise niște case mari, frumoase și împrejmuite ca o cetate. Curtea e șoselată și acoperită cu un strat de pietriș cernut; grădina are boltă de viță, răzoare așternute cu nisip, straturi de trandafiri și alee de pomi roditori, tot soiuri alese; odăile sunt largi, cu tavanul înalt și mobilate boierește.

Ce folos însă, dacă el nu poate trăi tignit în casa lui!

Mult îi place să stea în grădină, ca să plivească trandafirii și pomii, să lege vița din boltă ori să curățe buruiana din răzoare. Vecinii de dimpregiur au însă o spuză de copii, care aruncă cu cioburi în grădină și se joacă cu zmeii, încât vârfurile pomilor lui sunt mereu pline de sfori, de bucățele de hârtie și de fâșii de zdrențe. Ba vara, când poamele încep a se coace, gămanii se urcă pe uluci și născocesc fel de fel de mijloace ca să-i fure poamele, încât îi rup toate crengile. Iar pisicile din vecini, știind că n-are câne la casă, țin sobor în grădina lui, își fac cotrog prin straturi, ba intră în curte, în bucătărie, se urcă în podul casei, se încuibă în casa lui.

Astfel i s-a făcut cu încetul lehamite de grădină și nu mai intra în ea ca să nu se necăjească.

Unul dintre vecinii lui, cel de la dreapta, are un pierde-vară de băiat, care ține porumbei și a mai sădit și un șir de salcâmi de-a lungul mezuinei: ziua toată porumbeii țopăiesc pe tablele de pe casa lui Ciulic și umplu acoperișul de gunoi, încât nu e chip s-aduni apă de ploaie, iară curtea cea frumoasă, orișicât ai mătura-o, mereu e plină de pene, de flori scuturate ori de frunze căzute de pe salcâmi.

I s-a făcut lehamite și de curte și trece repede prin ea când pleacă undeva ori se întoarce acasă, își dă silința să nu vadă, ca să nu se mai necăjească.

Dincolo, la stânga, e o cocioabă de casă în mijlocul unui maidan plin de bălării. E în dosul casei lui maidanul, dar cât ține ziua el aude mereu țipete, și răcnete, și plânsete și vaiete de copii mărunți, care se joacă și se încaieră, se bat mereu între dânșii și sunt bătuți de alții.

La uliță nu e mai bine. Mai la deal, peste drum, a cincea casă, e școala primară, și pereții casei lui sunt plini de mutre pocite și de fel de fel de inscripțiuni. A ținut să-i vopsească în ulei fiindcă așa e mai trainic, și i-a plăcut fața gușei de porumb fiindcă e dulce: atât le-a trebuit copiilor. Cu cât mai des îi alungă, cu atât mai vârtos apasă plumbul și atât mai proaste sunt inscripțiunile cu care îi mâzgălesc casa. Ba, precum se vede, tot fața cea dulce, în care și-a vopsit casele, îi adimenește și pe cânii din mahala, căci ziua întreagă dorm în umbra caselor lui.

Degeaba se ceartă cu vecinii; degeaba i-au fost umbletele pe la directorul școlii și pe la poliție; degeaba s-a pus la toate alegerile bine cu cei de la primărie: fieștecare om are dreptul de a supăra pe ceilalți și, când iese la uliță, cânii fug cu coada între picioare, copiii se uită la el pe sub căciulă, iar vecinii își fac de lucru în altă parte, ca să nu dea față cu el.

În casa lui, în sfârșit, vechea zoală cu slugile.

Și-a ridicat grajd și șopron, fiindcă-i plac caii, singuri caii din toate ființele viețuitoare. Trăsura e noauă-nouță, în șopron, dar grajdul și odaia vizitiului stau deșerte. Caii și i-ar fi cumpărat, dar nu s-a putut hotărî să-și ia vizitiu, când rândaș trebuia neapărat să ție pentru curte și pentru grădină, fără jupâneasă nu putea să rămâie și pe deasupra mai era și bucătăreasa, care-l și spăla. Trei oameni - și el singur: nu putea să intre-n mintea lui gândul ca să mai vie și al patrălea.

- Al patrălea?!

Jupâneasa fără de așa-zisul bărbat poți s-o cauți, dar n-o găsești, iar bucătăreasa era și ea femeie. Curtea lui era plină, încât adeseori îl cuprindea simțământul că el nu e acasă la dânsul, ci stă în gazdă, o gazdă rea, de care trebuie să te ferești bine, zăvorând ușile mai nainte de a te culca.

I se făcuse lehamite și de casa lui.

Pleca diminețile în piață și se plimba prin hală, pe la pescari și printre zarzavaturi. N-avea nimic să vândă, nici să cumpere, dar îi plăcea să știe cum stau prețurile, să vadă cum oamenii se înșeală unii pe alții și să se certe cu datornicii lui, dacă se lăsau să fie scoși din ale lor.

Pe la ameazăzi intra în vreunul din birturile de pe piață și, dacă nu era zi de post, lua o țuică, o mâncare cu carne și, rar de tot, câte o fleică, bea un cinzec de vin, apoi se ducea la cazin, unde petrecea la o cafea până seara, uitându-se cum alții se bat între dânșii fie la biliard, fie la table, fie la domino, fie mai ales în joc de cărți și râzând cu necaz de cei ce rămâneau în pierdere.

Serile, când se întorcea acasă, nu mai auzea zbierătele copiilor din mahala, nu mai vedea nici mâzgăliturile din fața casei, nici gunoiul din curte, nici firimiturile de zmei prin crengile pomilor din grădină și - mare lucru! - nu mai avea nevoie de slugi.

Rămăsese răzemat într-o singură babă, care-i făcea dimineața cafeaua, îl spăla și-l aștepta serile cu masa așternută pentru fasole, varză, mămăligă cu brânză ori, la zile mari, pentru un pui fript la frigare.

Tot baba îi ținea și rânduiala casei.

Cam la doauă săptămâni o dată el rămânea acasă, deschidea odăile să se aerisească și o punea pe baba să măture și să scuture praful; apoi iar încuia și se mărginea la o singură odaie, cea din fund, unde dormea, mânca și-și petrecea ziua când se întâmpla să rămâie acasă.

Singură această odaie era în adevăr casa lui.

Dar era și făcută anume pentru dânsul.

Pusă în planul arhitectului drept sufragerie, ea era cea din urmă în rândul încăperilor rezervate pentru stăpân și avea doauă intrări, una despre celelalte încăperi, iar alta despre curte, unde se afla bucătăria, în altă casă mai mică. Deși era încăpătoare, proprietarul a ținut să-i dea o singură fereastră mare, cam ca cele de pe la hanurile prin care el își petrecuse viața. Ca să aibă vedere liberă spre grădină și lumina deplină, cu care era deprins din timpul când bătea cleștele la grătar, el pusese în fereastra aceasta numai doauă geamuri mari, groase și curate ca apa de izvor. Drept mobilă avea acum în odaia aceasta numai o masă de stejar, un bufet mare, tot de stejar, în peretele despre maidan, un pat turcesc în colțul despre curte, patru scaune de trestie și o masă de scris așezată pe o casă de fier, în care ținea polițe și mărunțiș, deoarece hârtiile de valoare îi erau date la casa de depuneri, iar banii îi avea parte la datornici, parte la bancher.

Viață săracă, dar liniștită, pe cât liniștea e cu putință în mijlocul acestei lumi pline de pisici, de câni, de slugi și de copii.

Cât pentru oameni, ei nu-l prea supărau.

Cămătar nemilos și zgârcit, cum îl știa lumea, el adunase mare bogăție, care se sporea mereu, fiindcă el nu cheltuia într-un an ceea ce câștiga adeseori într-o zi. Iar bogăția îi face pe cei ce o au să-și ție capul sus și pe cei ce n-o au să stea umiliți. Mai ales în timp de alegeri săptămâni de zile de-a rândul caretele elegante nu lipseau din fața casei lui, căci se știa că are multe polițe prin mahala și mai ales în piață și poate, dacă vrea, să dispună de multe voturi. Puteau dar vecinii să se facă că nu-l văd, dar când se aflau în fața lui, steteau cuprinși de temere și de respect, fiindcă știau că multe poate.

Ce vor fi gândind în capul lor și ce vor fi zicând în dosul lui, aceasta o știa el; tocmai de aceea era necruțător și, trecând prin lume, se uita des înapoi.

Om înalt, spătos și cu umerii oarecum ridicați, el părea din dos mult mai tânăr de cum în adevăr era, fiindcă se ținea drept, călca rar și apăsat și n-avea decât pe ici, pe colo câte un păr cărunt. Din când în când însă el se oprea, își sucea trupul și se uita înapoi, ca și când s-ar teme ca nu cumva să fie apucat fără de veste. Atunci bătrânețea se vedea din fața lui uscată și zbârcită și din ochii mărunți și scrutători, care ieșeau la iveală de sub sprâncenele mari și îmbinate. Doi dintre dinții de din jos erau ieșiți din linie și țineau buza oarecum rânjită, încât, văzându-l așa, era peste putință să nu-ți aduci aminte de cânele rătăcit, care aleargă de-a lungul uliților și, gonit de alți câni, se oprește mereu, se întoarce înapoi și-și arată îndârjit colții.

Îndârjit era și d-l Ciulic.

Nu mai avea tignă nici în singura lui odaie.

O piatră zburată despre casa de pe maidan sfărâmase unul din cele doauă geamuri mari, iar comisarul de coloare, chemat și venit fără întârziere la fața locului, încheiase cuvenitul proces-verbal, în care constata că piatra a fost aruncată de Ermil, băiatul de șapte ani al d-lui Anastase Călin, zicea însă că mai departe el nu poate să facă nimic, ba stăruia ca păgubașul să nu mai meargă degeaba nici pe la judecătoria de ocol, deoarece în casa de pe maidan stă un biet funcționar bolnav și ajuns în mare mizerie, un om căruia n-ai ce să-i iei, nici ce să-i faci.

Asta nu era vorbă de comisar.

D-l Ciulic cunoștea pe oamenii în mijlocul cărora trăia și știa că trebuie să fie la mijloc un mare interes pentru ca comisarul de poliție din coloarea lui să-și ia inima în dinți și să-i zică:

-... Lasă-i, nene Chivule! Să mai treacă și de la d-ta... Atâta pagubă!

Îi era destulă căldura cu care stăruia comisarul pentru ca să știe că e vreo slăbiciune omenească la mijloc.

Iar slăbiciunile omenești sunt lucruri pe care el nu poate să le ierte.

Așa cum s-a ivit în lume și cum s-a făcut om, el era nemilos față cu sine și nu putea să fie îngăduitor fața cu alții.

Nu era în gândul lui lucru mai mare decât tăria omului, care stă în loc când ar voi să meargă, se scoală când ar voi să doarmă, tace când ar voi să vorbească și se ridică de la masă când vin la rând bucatele cele bune.

În tinerețele lui râdea de oamenii care, alergând după plăceri, dedeau de fel de fel de supărări; ajuns om mai matur, el mustra pe tinerii ușurateci și le dedea drept pildă înțelepciunea lipovenilor din mahalaua lui, care fug de plăcerile lumești, ca să scape de amarul vieții; acum la bătrânețe, în sfârșit, cea mai mică slăbiciune era în gândul lui un greu păcat.

Nu mai era deci vorba de paguba și de supărarea ce avuse: cobora Dealul Spirii, pe lângă Arsenal, ca să meargă la prefectură și de acolo la primărie, și să-i arate comisarului că ai ce să-i iei și ai ce-i face.

Cine-l vedea mergând în felul lui, pas cu pas și iar oprit în loc, ca să privească înapoi, cum paiangenul înaintează de-a lungul pânzei întinse, trebuia neapărat să se uite după dânsul și să-și zică, dacă nu-l cunoștea: "Acesta trebuie să fie cineva! "
E omul care a muncit, a suferit, a răbdat, s-a zbuciumat o viață întreagă, iar acum, după ce i s-au împlinit toate dorințele, se întreabă mereu: "Și-apoi?! atât e tot?! nu mai urmează nimic mai departe? nimic nu mai poate viața să-mi deie?! "





Vecinii - Baciu
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Suferintele domnului Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Multumirile domnului Calin
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Napastea
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Gura mahalalei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile d-lui Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile Agatei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Slabiciunile batranetelor
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Zilele copilariei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - O zi de toamna
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Riza


Aceasta pagina a fost accesata de 803 ori.
{literal} {/literal}