Vecinii - Paraschiv Ciulic - Gura mahalalei
de Ioan Slavici
D-l Costică Falangiu, comisarul din Dealul Spirii a avut un mare succes: asta trebuia s-o știe toată lumea!
Om deștept, neobosit și vrednic, așa zicea prefectul, de toată încrederea, el a fost trimis în Dealul Spirii tocmai pentru că aici se zicea că sunt cei mai cârcotași dintre toți bucureștenii.
Și era, în adevăr, ca făcut pentru Dealul Spirii.
Născut în lume ca să se bucure de viață, el cheltuise o avere frumoasă oarecum fără de veste, iar acum, când nu mai avea nimic, era socialist, adecă chilipirgiu din convingere, totdeauna voios și cu inima deschisă, totdeauna gata de a chefui, totdeauna cu punga pe masă, fie a lui, fie a altuia.
După câteva săptămâni, toată lumea cunoștea pe omul înalt și frumos, deși cam gros și cu părul pe jumătate cărunt, care aleargă toată ziua, și noaptea toată era totdeauna și pretutindenea la îndemână, și făcea gură pentru zece, dar dacă-l luai cu binele, era moale ca ceara și bun de puteai să-i furi batista din buzunar și să-i iai inelele de pe degete. Era ca și când aici și-ar fi cheltuit averea, și d-l Costică era pentru toți, Nene erau toți pentru dânsul.
De ce a trebuit să se pună în pizmă cu Ciulic?!
Lasă că cei de la primărie erau foarte supărați și ziceau că n-are Falangiu să se amestece în treburi care nu-l privesc, dar Ciulic mai era și om zăcaș, care vrea să ții la oamenii la care ține și el și îți poartă sâmbetele dacă vede că nu te superi când să supără el și erau atât sus în deal, cât și jos în piață foarte mulți oameni cărora nu le dădea mâna să se strice cu dânsul.
Ferbea dar mahalaua și piața când Ciulic umbla, uitându-se din când în când înapoi, de la prefectură până la primărie și de acolo la judecătorie. Nu-i vorba, lumea îi dedea dreptate comisarului, zicea însă că rău a făcut de s-a prins în coarne cu Ciulic.
Falangiu râdea.
Așa cum l-a făcut Dumnezeu, el nu putea să-și stăpânească firea și trebuia să zâmbească de câte ori se întâmpla să-l vadă pe Ciulic îndârjit. Nu-l prindea deloc!
E om veninos, e cămătar zgârcit, așa zicea lumea.
- Slavă Domnului! zicea Falangiu, mai bine decât mine nu știe nimeni ce va să zică un cămătar, un zgârcit, și mai bine decât mine nu poate nimeni să-l cunoască pe Ciulic: nu, mutră de cămătar n-are omul acesta!
Un fel de zaraf, care dă bani de azi până mâne, pe opt zile, pe o lună, mai ales la oameni care de aiurea nu se pot împrumuta fiindcă n-au nimic și vai de capul lor, că se ține gaiță după dânșii, stă ziua toată în piață, ca să vadă cum datornicii lui adună banii, iar duminecile și zilele de sărbători aleargă prin birturi și pe la grădini, ca să se certe cu dânșii dacă-i prinde chefuind.
Un nebun care nu știe ce să facă cu averea lui și-și face necazuri când ar putea să fie scutit de ele!
Din asta nu putea nimeni să-l scoată pe Falangiu.
Iar acum dreptatea lui era dovedită: ziua următoare toată mahalaua și toată piața știa că Ciulic s-a dat învins și a iertat cei 54 de lei. O aflase de la comisarul, care a fost de față dimpreună cu portărelul.
Oamenii clătinau din cap. Lucrul le părea peste putință, fiindcă nu s-a mai pomenit ca Ciulic să dea ori să ierte cuiva ceva. Omul însă are ceva foarte sucit în firea lui: caută cu însetare ceea ce-i pare peste putință, tocmai fiindcă e ceva cu totul nou, nemaipomenit, de necrezut.
Încă în aceeași zi dar, cocoana Marița, vecina de dincolo, unde se deșertase cutia cu sardele, și-a spălat mânile, și-a pus un bareș curat și a trecut la vecinele de pe maidan, ca să vadă ce mai fac.
Mare mirare!
Era supărată și vecina aceasta tot pe urma lui Ermil, care avea și urâtul obicei de a se hârjoni cu cânele vecinei pe la gard și de a lua la goană găinile dacă treceau pe maidan ca să caute știutul mărgăritar. D-l Călin se mira, dar, cum de vecina și-a uitat, așa, din senin, supărarea și a venit să-l vadă.
Mai mirată era însă cucoana Marița când l-a văzut pe vecinul ei singur, țiind în brațe pe Dorin, care acum nu era deloc voios. Agata plecase cu ceilalți trei copii în piață, ca să le cumpere încălțăminte, fiindcă nu-i mai putea lăsa desculți și sălbăticiți.
"Aha! zise cucoana Marița în gândul ei. Care va să zică, în adevăr, ba le-a mai și dat bani să cumpere încălțăminte pentru copii. ”
Așa-i trebuia cocoanei Mariței! De ce venea atât de rar pe la vecinii ei? Dac-ar fi venit mai des, ar fi înțeles numaidecât de ce anume acum sub perinile de la căpătâiul vecinului nu mai era un palton de iarnă, ci un geamantănaș, care mai nainte era aruncat sub pat.
- Vai de mine! grăi dânsa. De ce n-a trimis cucoana Agata la mine dacă trebuia și trebuia să meargă în târg! ? Auzi d-ta! să rămâi singur cu copilul! Haid’ la mama, puiule! adăugă ea întinzând brațele ca să ia copilul.
Domnul Călin era cu atât mai mulțumit de această bunăvoință cu cât copilul, trecut în brațele vecinei, își conteni
Dorin nu era însă dintre oamenii deprinși a fi purtați de orișicine în brațe. El tăcu, ce-i drept, dar numai pentru ca să examineze cu cuvenita luare-aminte fața vecinei și, după ce se încredință că are a face cu o persoană care nu-i era cunoscută, se strâmbă o dată și începu să plângă cu un parapon care o punea chiar și pe cocoana Marița pe gânduri. Ea ținea însă cu orice preț să-l molcomească și-l încredința mereu pe d-l Călin că la dânsa nu plâng copiii niciodată, un lucru contra căruia Dorin protesta cu hotărâre din ce în ce mai mare.
D-l Călin se simțea foarte strâmtorat, și cu toate aceste abia își mai putea stăpâni râsul când vedea strâmtorarea vecinei, o femeie scurtă și de cuvenită rotunjime, care alerga de ici până colo cu copilul răzvrătit.
Câtă fericire în casa de pe maidan când Agata se ivi în prag!
Agata era fericită c-a sosit la timp și că soțul ei n-a stat singur. Dorin era fericit că se sâmte iar în brațele mumei sale. D-l Călin era fericit că copilul nu mai plânge și vecina nu se mai plimbă cu el. Fericirea cea mare era însă în ochii copiilor, care-și auzeau încălțămintea tropăind pe scânduri. Ermil, care rupsese multe ghete în viața lui, ținea, ce-i drept, să arate că puțin îi pasă de surprinderea ce i s-a făcut; Cecilia însă ar fi voit să-și poată lua picioarele în brațe, ca să nu se "muidăiască" ghetele cele noauă și umbla ca o porumbiță, iar Bocu, om nedeprins, își ținea trupul țeapăn și călca cu mare băgare de seamă, pentru ca nu cumva să se împedece în propriile lui picioare.
Văzând atâta fericire, cocoana Marița se sâmțea foarte nenorocită că n-a făcut și ea ceva ca să mai sporească bucuriile casei. Era dar foarte veselă când află că bolnavul poate să mănânce orișice, deoarece soțul ei era pescar și primise niște cegă de toată frumusețea.
- Vai de mine, n-am știut! zise ea, și parcă-l vedea cum se bucură când vor vedea cegă pe masa lor.
Nu mai putea să rămâie; trebuia să plece fără întârziere, ca să le facă cât mai curând bucuria aceasta.
Vecinii au slăbiciunile omenești.
Cocoana Tinea, vecina din față, zărise din întâmplare pe vecina ei când aceasta mergea la casa de pe maidan, și era foarte doritoare de a ști ce-a văzut și ce-a aflat. Acum dar, când cocoana Marița se întorcea, era adunat soborul la portița ei. Cine oare n-ar fi dorit să știe: Cum oare s-ar fi putut ca cocoana Marița să nu să sâmtă mândră că dânsa e cea dintâi care știe bine și poate să spună?
Era însă un lucru pe care ea n-ar fi trebuit să-l spună: vorba despre cega cea frumoasă.
Asta nu se poate! Doamne ferește! " grăi cocoana Tinea în gândul ei.
Cum, Marița să le trimită oamenilor de pe maidan ceva mai nainte decât dânsa? Așa ceva nu s-a mai pomenit! Auzi, un pescar! ? când soțul ei vindea în piață frumusețe de costițe afumate. Nu! costițe nu! un mușchi din cele mai proaspete! Și un borcan de dulceață. Da, neapărat!
Ea grăbi dar acasă, pentru ca nu cumva să întârzie. Ce-ar zice Ciulic dac-ar afla că nu ea a fost cea dintâi?!
Și, cum sunt vecinele, când plecă Tinea, plecară și celelalte, ca nu cumva să întârzie.
D-l Călin și Agata stăteau mirați și se întrebau unul pe altul ce va fi aflat cucoana Marița de-i intrase așa, deodată, atâta dragoste în suflet.
Toc-toc!
- Intră!
Naie, băiatul de peste drum, aduce o tavă acoperită cu o servietă curată.
- Mama - zice el cu glasul înăbușit de emoțiune - vă trimite multe complimente și vă roagă să primiți mușchiul ăsta de porc afumat cu dulceața.
D-lui Călin îi vine iar să râdă, dar se stăpânește și de astă dată și se uită la Agata, care se uită și ea la el. Ce-i asta? Cocoana Tinea? mușchi afumat? dulceață? Cum? de ce?
Ermil, Cecilia și Bocu se uită și ei unul la altul. Porc afumat! dulceață! ba încă și ghete noauă!
Dar refuzul ar fi o grea insultă: Agata ia mușchiul și borcanul cu dulceață, împătură servieta cea curată și o pune pe tavă, apoi mulțumește frumos și-i trimite și ea vecinei de peste drum multe complimente, ba îl însoțește pe băiat până în pragul tindei.
Ce-i asta?
Altă tavă acoperită cu o servietă curată.
E servitoarea cocoanei Sevastiței, vecinei de alături.
O bucată de cașcaval, doauă sticle de vin negru și o pungă plină de pesmeți pentru copii, căci vecinul de alături e băcan la "Pisica cu clopoțel".
Iar mulțumiri și multe complimente, în vreme ce cocoana Marița se căznește că tot n-a sosit Spiridon cu cega cea frumoasă.
— Bine, soro! - grăi d-l Călin după ce sosi și cega — dar asta e o manifestațiune în toată regula!
El le înțelegea acum toate.
Ciulic era un om pe care nimeni nu-l putea suferi; era dar lucru adevărat că vecinele, văzând execuțiunea din ziua trecută, au luat între dânsele înțelegerea ca să-l dea de ocară pe Ciulic.
Altfel nici nu s-ar fi putut!
Tocmai de aceea însă mai ales Agata se simțea jignită de aceste dovezi de bunăvoință.
În gândul ei Ciulic era cel mai bun dintre toți oamenii cu care a avut a face de când soțul ei a căzut bolnav. Ea s-ar fi simțit foarte umilită dacă el ar fi pus sechestru pe puținele lucruri ce le mai rămăseseră, dar încă mai umilită dacă el, văzând că n-are ce să ia, ar fi declarat că renunță la suma de 54 lei, ceea pentru el ar fi fost un lucru de nimic. Polița - ei - nu i-ar fi trecut niciodată prin minte!
Era dar un lucru hotărât că mâne Agata se va duce să mulțumească pentru binevoitoarea atențiune și le va spune vecinelor cu câtă bunăvoință, cu câtă cruțare s-a purtat d-l Ciulic.
Și era, în adevăr, și acum trebuință de această confirmare.
Costică Falangiu a fost de față și a văzut cu ochii lui; cocoana Marița de asemenea a fost de față și a văzut și ea cu ochii ei; copiii alergau încălțați prin bălăriile de pe maidan: tot mai erau și acum mulți oameni care clătinau din cap și nu puteau să creadă.
Dar un mai nou și mai neașteptat lucru!
Ziua următoare, când Agata avea de gând să se ducă pe la vecine, o cupea elegantă intra în stradă.
O cupea?
Se poate oare ca o cupea să treacă de-a lungul uliței, iar vecinele să nu alerge la fereastră, ca să vadă unde se oprește cupeaua și cine iese din ea?!
Vizitiul opri în fața maidanului, iar din cupea ieși doctorul Ferescu, chiar Ferescu, nu mai puțin!
- Bravo, Ciulic! strigară vecinele.
Asta era mult, dar îi ședea bine, avea de unde.
Agata și soțul ei se uitară, se înțelege, și de astă dată unul la altul, iară Ermil, Cecilia și Bocu, simțind că un mare lucru se petrece, steteau țepeni și oprindu-și răsuflarea.
Doctorul Ferescu, om grăbit ca toți doctorii, îi spuse bolnavului că vine trimis din partea Ministerului de Lucrări Publice, ca să-l vadă și să-i constate boala, apoi îl rugă să-și arate piciorul.
Fața d-lui Călin se-nsenină. Îi era ca și când după o noapte lungă și grea s-ar fi ivit deodată, pe neașteptate, zorile dimineții. Da! Totul era lămurit.
Ciulic a fost foarte mirat când a aflat că el n-a fost suplinit, ci înlocuit: nu mai rămânea îndoială că el a fost pe la ministeriu.
Era atât de neașteptat și de frumos gândul acesta, și atât de multe speranțe se legau de el, încât bietului bolnav îi venea să râdă de bucurie și iar să plângă. Se uita cu drag la copiii lui, cărora li se pregătea în gândul lui o mai bună soartă, și la Agata lui, care atât de mult a răbdat fără ca să simtă greutatea suferințelor ei.
Iar sâmțirea adevărată, fie bucurie, fie durere, nu se poate împărtăși prin vorbe înșirate, și tocmai de aceea străbate din ochi în ochi și cuprinde fără de veste inimile. Agata și copiii înțelegeau, văzând că un mare lucru se petrece, și în fețele lor se reivi marea bucurie a iubitului lor.
Doctorul însă nu era venit ca să examineze sufletele lor, ci să-și dea seama despre starea trupească a bolnavului. El examină genunchele, apoi ascultă plămânii, și inima, și pântecele, și era serios, foarte serios, neîndurat de serios.
- D-ta - zise în cele din urmă - ar fi trebuit să mergi peste vară la băi, mai bine la Mehadia; asta ar fi putut să-ți facă mult bine.
De astă dată, d-l Călin nu-și mai putu stăpâni râsul. Prea era diavolească ironia acestui sfat binevoitor.
- Cum? zise el cu ochii plini de lacrămi, cu copii cu tot ori numai așa singur?
Doctorul, om trăit în lume, înțelegea amărăciunea cuprinsă în această întrebare, dar nu se simțea deloc atins de ea.
- Văd - zise el - și e foarte trist că nu puteai s-o faci; eu îți spun însă ce-ar fi putut să-ți ajute. Ești foarte bolnav, cu mult mai bolnav decât te sâmți, și nu ai alt leac afară de aer, lumină și hrană bună, bună. Ai poftă de mâncare?
- Nu!
- Poți dormi?
- Nu!
- Te apucă din când în când amețelile?
- Da!
- Ce vrei mai departe?! grăi doctorul, d-ta ești om cu destule cunoștințe pentru ca să înțelegi că organismul omenesc nu e făcut ca să zacă-n pat și închis între patru pereți și, stând așa, trebuie să se atrofieze în cele din urmă.
Toate acestea le știa și d-l Călin; era însă grozav lucru să le afle în fața Agatei de la un doctor care e grăbit și n-are vreme să spună lucrurile cu încungiur.
- Doamnă - urmă doctorul întorcându-se spre Agata - trebuie să mai faceți o încercare; poate că tot nu e încă prea târziu: mutați-vă cât mai curând înspre munte și fă-i cât mai des băi căldicele, ca să-i vie somn și pofta de mâncare.
- Dar va putea el să suporte călătoria? Întrebă ea cu inima încleștată.
- Îl va durea - răspunse doctorul gata de plecare - dar poate și călătoria să-i facă mult bine!
Apoi, om grăbit ca toți doctorii, el plecă fără ca să știe dacă va mai veni ori nu și care a fost scopul venirii sale.
Nu era nimic nou, dar era grozav ceea ce zisese doctorul. Agata, cu toate acestea, râdea, încât gropițele se făceau din ce în ce mai adânci în obrajii ei curați. Căci ei nu mai erau acum singuri pe lume: aveau un sprijin!
Ea se duse la Ermil și-l sărută cu drag.
Ce bun a fost, Doamne, ceasul în care el a aruncat piatra în fereastra vecinului!
Iară Ermil era tare fericit, fără ca să știe de ce.
Vecinii - Baciu
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Suferintele domnului Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Multumirile domnului Calin
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Napastea
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Gura mahalalei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile d-lui Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile Agatei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Slabiciunile batranetelor
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Zilele copilariei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - O zi de toamna
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Riza
Aceasta pagina a fost accesata de 2658 ori.
