Vecinii - Paraschiv Ciulic - Multumirile domnului Calin

Vecinii - Paraschiv Ciulic - Multumirile domnului Calin

de Ioan Slavici



Jos, în casa de pe maidanul cel mare, d-l Călin își fuma țigara tot ca-n timpul când, student la Universitate, se deștepta pe la zece și zicea că nu-i încă timpul să se scoale, că mai poate încă să stea în culcușul cald.

Ca să și-o poată fuma în toată tigna, el vârâse sub cele două perini de la căpătâi și paltonul de iarnă, adunat cocoloașă, ca să fie vârtos.

Unul dintre picioarele lui, cel de la stânga, înțepenit în urma unei inflamațiuni stagnante în încheietura de la genunche, era întins și acoperit cu pătura de lână ce-i servea drept plapomă, iar cellalt, sănătos, era adunat spre trup ca un fel de răzemătoare pentru cartea cea mare, din care bolnavul citea cu glas tare. Erau Viețile Sfinților pe care, în lipsă de altă lectură, le împrumutase de la preotul bisericii din vale și le găsea acum foarte frumoase.

De obicei citea din cartea aceasta Agata, care era fată de preot, din Bucovina; acum însă ședea cu copilul la sân pe un scăunaș de la picioarele patului și asculta.

Ermil sfarmă-geamuri asculta și el, îngenuncheat la căpătâiul patului, drept pedeapsă pentru că-i dăduse brânci Ceciliei, care era culcată pe o vechitură de divan, cu capul înfășurat în o cârpă udă, cum li se cuvine copiilor trecuți prin vreo nenorocire.

Ea a plâns foarte amarnic, apoi a gemut foarte dureros, iar acum se află în faza suspinelor din ce în ce mai rare.

Era una din clipele de liniște atât de rare în casa de pe maidan, și d-l Călin citea cu multă râvnă Viața sfântului Dionisie, episcopul de Alexandria.

Agata se uita din când în când la cititor, dar din fața ei se vedea că puțin îi pasă de toată sfințenia părintelui Dionisie.

Era mâhnită. Lasă că nu-i trecuse încă supărarea, pe care i-o făcuseră copiii, dar o mai supăra și bărbatul ei, care n-avea răbdare să aștepte până ce adormea Dorin, copilul de la sân, ci se încăpățâna să citească el.

Asta-i făcea mult rău, fiindcă-l obosea și cititul cu glas tare, și ținutul cărții celei mari.

Apoi Agata era unul dintre oamenii care, tăindu-se la deget, se plâng că nu mai pot lega rănile altora. Nu era pentru ea trebuință mai neastâmpărată decât să sară, să le facă altora vreo plăcere, să ferească pe alții de dureri, și el, citind însuși, o lipsea de mulțumirea de a-i citi ea.

Îi venea să sară, să ia cartea și s-o arunce cât colo: tocmai fiindcă lui îi plăceau cele citite, ea ar fi voit să le audă din rostul ei.

Iar omul, când are vreo supărare, și le aduce aminte încetul cu încetul pe toate, și pe cele trecute, și pe cele viitoare. Pe când dar el citea parcă n-ar fi în lumea aceasta decât necazurile și durerile celor întru fericire pomeniți, ea vedea în gândul ei mizeria grea în care trăiau de când el și-a pierdut postul. Vânduseră unul câte unul lucrurile pe care și le-a adunat în timpul căsniciei lor de noauă ani, iar acum venea iarna, și copiii erau desculți și dezbrăcați, ea nu mai avea decât haina de pe trupul ei, lemne cumpărau cu brațul și nimeni nu mai venea pe la dânșii, nici unul din prietenii lui nu-și mai aducea aminte de dânsul. Iar acum bărbatul ei mai și fusese condamnat în lipsă, ca să plătească 54 lei despăgubire și cheltuieli de judecată, ba primise somațiune ca în timp de 30 zile să deșerteze casa de pe maidan, pe care arhitectul primăriei o declarase drept ruină.

Ce-i păsa ei de viața sfântului Dionisie?!

Dar nici clipa de liniște de care se bucura d-l Călin nu era decât o clipă, adecă ceva ce fu când zici că este. Bocu, fratele mai mic al lui Ermil, rămăsese singur afară, și fiindcă n-avea ce face și trebuia neapărat să facă ceva ca să nu i se urască în lumea aceasta, a început să zgâțiie donița plină cu apă, căci era frumos, mare minune, cum pleoșcăia apa. Apoi donița s-a răsturnat și apa s-a vărsat asupra neastâmpăratului zgâțăitor.

Un amarnic "a-o-nu! " vesti pe cei din casă că o mare nenorocire s-a întâmplat și că lumea trebuie să alerge s-aducă ajutor.

Cecilia, o persoană foarte zeloasă, se ridică iute ca o veveriță speriată.

- Mamă, mamă! strigă ea. N-auzi? Bocu plânge! I-a dat cineva brânci.

- Drăguța tatei! grăi d-l Călin înduioșat, ca totdeauna, când zelul Ceciliei se dădea pe față. Ce va să zică femeie! Du-te, Agată dragă!

Agata, deși femeie și ea, rămase nemișcată, fiindcă adormise abia acum copilul. Cecilia însă, cuprinsă de simțământul datoriilor sale de soră mai mare, trecută acum de patru ani, uita propriile ei dureri și alergă să-i vie frățiorului într-ajutor.

Când ea deschise ușa, Bocu stătea în prag, cu mânile lăsate în jos, cu gura căscată și udat ca o curcă plouată, icoană vie a celei mai groaznice nenorociri.

D-l Călin, deși supărat că i-a întrerupt lectura prin acest nou accident, nu-și putu stăpâni râsul. Agatei însă nu-i venea deloc să râdă, fiindcă trebuia să-l premenească și nu prea știa cu ce.

În vreme ce ea așeza copilul pe divanul unde zăcuse Cecilia, Ermil, dând cu socoteală că el e acum de prisos la căpătâiul patului, se ridică, se retrase tiptil peste prag, sări într-un picior și p-aci-i fu drumul. Singură Cecilia, care toate le vedea, a prins de veste că el a plecat. Pe când dar Agata regula situațiunea lui

Bocu, scăpă și Cecilia peste prag, pentru ca nu cumva fratele ei mai mare să facă ceva fără de dânsa.

Când Bocu, îmbrăcat cu una din cele trei rochițe ale surorii lui mai mari, ieși după dânșii, Ermil era cocoțat în vârful unui salcâm din fața casei, iară Cecilia se uita uimită și cu jind la el.

De! ce să-i faci, dacă era băiat, și atât de mare!

- Adă-mi cartea! grăi Agata ușurată, și se așeză iar pe scăunaș.

Nu-i vorbă, era supărată, era cuprinsă de griji, dar de aici înainte nu mai citea el.

- Unde ai rămas? Întrebă ea după ce, luând cartea, mai potrivi pernele la căpătâiul lui.

- La omilia despre ciumă. Aici! zise el, arătând locul în carte.

Agata citi:

- "Molima nu ne-a cruțat; pentru creștini însă aceasta, întocmai ca alte nenorociri, e prilej de încercare și de binefacere.

- Mulți dintre ai noștri, uitându-se în aceste împrejurări pe sine, au perit purtând grijă pentru bolnavi și nevoind a-i părăsi, căci iubirea către Isus Hristos îi ținea lângă dânșii. Luat-a asupră-și boala fraților săi și s-au încărcat ei înșiși cu durerile lor (Isaia, LIII, 4) . Au făcut pe câțiva iar sănătoși, pierzându-și viața pentru dânșii. "

Agata se opri, își ridică ochii și-i îndreptă spre soțul ei.

- Astăzi - zise ea zâmbind - ar mai face oare creștinii tot așa?

D-l Călin zâmbi și el. Se așteptase la întrebarea aceasta, fiindcă Agata, citind, raporta cele citite totdeauna la sine și la ai săi.

- Tu vezi - zise el - că nici atunci nu toți făceau așa, ci numai aceia în care iubirea către Hristos era mai mare decât iubirea de sine. Nu-i pune tu pe aceștia alăturea cu nemernicii care atunci erau atât de numeroși ca astăzi. Citește mai departe.

Agata era supărată. Ea avea griji și necazuri și trebuia să i le spună cuiva în lumea aceasta ca să se ușureze: iară el îi tăia vorba. Dar ea citi mai departe:

- "A muri astfel e un martiriu care nu e mai prejos de eroismul mărturisirii făcute în fața călăului. Văzutu-i-am sărutând trupurile celor fericiți, închizând gura și ochii lor, purtându-le pe umerii lor, luând asupră-și toate grijile pentru înmormântarea rămășițelor lor, spălându-le cu mânile lor, îmbrăcându-le în cele mai bogate ale lor vestminte, pentru ca în curând după aceea să primească ei înșiși aceleași servicii din partea fraților săi, credincioși următori ai zelului și ai iubirii lor de oameni. Nu tot astfel au făcut și păgânii. Îndată ce vreunul dintre dânșii a fost atins de molimă, l-au alungat, cuprinși de groază, din apropierea lor, au fugit până chiar și de cei mai apropiați ai lor și au lăsat trupurile lor neînmormântate, crezând, dar în deșert, că vor scăpa de moarte. "

- Care va să zică - grăi d-l Călin - aceia care nu iubesc erau și atunci, tot ca astăzi, nu numai răi, ci totodată și proști. Lasă-i, soro, că noi n-o să-i facem nici mai buni, nici mai cu minte, dacă nu sâmt ei din ei că luând parte la durerile altora uită pe ale lor proprii, care sunt mai grele.

- Bine, grăi dânsa nerăbdătoare, fdosofia ta e foarte frumoasă: dar ce facem noi?

- Când?

- După ce vor fi trecut 30 de zile?

Fața lui Călin se întunecă.

- Adecă peste patru săptămâni! zise el, apoi luă foița și pachetul, ca să-și mai facă o țigară.

Agata era mulțumită. Așa făcea el totdeauna când voia să vorbească, și-i plăcea să-l asculte.

Era om frumos, mai mult bălan decât oacheș, cu ochii albaștri și cu fața slabă, și mai ales acum foarte albă, perdută oarecum în barba mare și părul lung, dar bine îngrijit. Ea însă îl vedea frumos numai când el era cuprins, ca acum, de o adâncă mâhnire, ceea ce rar se întâmpla.

El își aprinse țigara și puse lemnușul de chibrit în cenușernița ce sta pe pat, lângă el.

- Împărații - zise el foarte serios - au frumosul obicei de a-și face pentru mai multe luni de zile înainte programul despre cele ce au să facă; ei bine! să facem și noi ca dânșii.

Agata iar se supără: ea avea griji și el o lua în zeflemea!

- Bine, soro, îi zise el serios; eu nu știu ce am să mănânc mâne, și tu vrei să-ți spun ce voi face peste patru săptămâni! Nu știu și sunt destul de cu minte ca să mă împac cu gândul că nici nu pot să știu. Să vedem!

- Care va să zică - Îi răspunse ea - să le lăsăm toate în voia întâmplării.

- Te rog să nu le lași și să faci ce vrei tu, dacă poți, zise el. Eu am să mai aștept. De azi până mâne ori până poimâne pot să se întâmple o mulțime de lucruri ori să-mi vie o mulțime de idei, pe care acum nu le pot prevedea…

- Tocmai asta e ceea ce vreau eu, îl întrerupse ea. Să ne gândim, să ne înțelegem, ca să găsim vreo idee.

- Ideile nu se găsesc: ele vin așa de la ele, când nici nu te gândești.

- Care va să zică, eu să nu mă gândesc la ziua de mâne?

- Ba să te gândești, dar în toată liniștea, ca și când vorba n-ar fi de tine însăți. Tu însă îți faci inimă rea pentru supărări pe care le-ai avut ori pe care nu le ai încă și poate că nici nu le vei avea, parcă nu îți sunt destule supărările pe care le ai acum, în adevăr le ai, nu numai pe închipuite.

- Doamne! ușor vorbești tu, grăi dânsa așezată. Pe tine te doare piciorul, numai piciorul: pe mine mă doare inima! Cu totul altfel ai vorbi dac-ai fi sănătos și-ar trebui să mă vezi pe mine chinuită de durerile care acum te chinuiesc pe tine, perind cum eu te văd perind pe tine.

- Nimicuri, - zise el - toate sunt nimicuri. Durere adevărată, durere în aievea nu e decât una singură, aceasta pe care o am eu aici în genunchele meu. Asta te sfâșie și-ți trece prin măduvă și prin creieri, asta e, când este, orișice ai face tu. Celelalte sunt numai supărări stârnite de piedicile ce ni se pun în cale, închipuiri care se pierd în fața altor închipuiri, nimicuri în

- Fața adevăratei dureri. Tu mă vezi, cu toate aceste, că sunt voios.

El se ridică puțin și-și scutură capul, ca să-și dea părul din față.

- Trăiesc - urmă apoi încet și ca într-aiurea - zăcând aici și simt cum încetul cu încetul viața se stinge în mine. Stau, nopțile, eu singur, treaz, pe întunerec, iar inima mea râde văzându-vă dormind pe voi, care nu știți încă ce e dulceața somnului

- Pe care-l aveți. Într-un târziu, mi-e parcă o zare de lumină se ivește prin întunerec și aștept cu neastâmpăr cântatul cocoșilor. Tot mai mult se dezvăluie ziua din noapte; tot mai deslușit se ivesc copacii și casele din vale; păsările încep să zboare și să cânte; se revarsă zorile mântuitoare ale dimineții, și inima mi se umple de veselie gândindu-mă la voi, care nu știți încă ce frumoasă e, după o noapte nedormită, lumina zilei, ce plăcută e adierea dimineții. Când tu te ivești cu o falcă în cer și cu alta în pământ, în pragul ușii, și-ți vine să plângi, fiindcă nu poți să stăpânești patru copii deodată, în mine râde inima că nimicul acesta tot mai poate să te scoată din răbdare. Când tu mă întrebi deznădăjduită ce vom mânca astăzi, pe mine mă înveselește gândul că voi nu știți încă ce va să zică mulțumirea pe care o aveți bând, obosiți, paharul de apă, și plăcerea de care aveți parte mâncând, cuprinși de foame, coaja de pâne. Sunt nimicuri toate, adause el peste puțin, cuprins de adâncă durere; ce-ți pasă de piciorul meu, dacă mă vezi voios?!

- Pentru că tu cauți numai ceea ce e frumos în lume, zise ea.

- Nu, - răspunse el - ei pentru că văd din întunerec o lume plină de lumină.

Ei tresăriră amândoi.

Afară iar se-ntâmpla ceva: Bocu și Cecilia țipau ca din gură de șarpe, iară Ermil răcnea, încât se deșteptă și Dorin.

D-l Călin se sperie, încât se sâmțea nenorocit că nu poate alerga afară.

- Așa ne trebuie - zise Agata cu amărăciune - dacă pierdem timpul cu nimicuri și părăsim copiii în voia întâmplării.

Luând apoi pe Dorin în brațe, ea grăbi afară.





Vecinii - Baciu
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Suferintele domnului Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Multumirile domnului Calin
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Napastea
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Gura mahalalei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile d-lui Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile Agatei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Slabiciunile batranetelor
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Zilele copilariei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - O zi de toamna
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Riza


Aceasta pagina a fost accesata de 589 ori.
{literal} {/literal}