Vecinii - Paraschiv Ciulic - Slabiciunile batranetelor
de Ioan Slavici
Era un fel de dulceață nemaisâmțită în inima d-lui Ciulic; mergeau, parcă, toate pe placul lui și nu mai putea nimic să-l supere.
El era, cu toate aceste, neliniștit.
Nu-i vorba, a fost pentru el o plăcere să meargă cu copilul în piață, să vadă fețele oamenilor ce se uitau după dânsul, o plăcere a fost să cumpere jucărele: dar tocmai acestea-l nelinișteau.
Îi era din când în când parcă i-e foarte greu să se lipsească de asemenea plăceri, parcă nu se sâmte și acum destul de tare să nu le caute când atât de ușor și le poate câștiga; parcă nu mai era, ca pân-acum, deplin stăpân pe sine însuși.
Era om bătrân, trecut acum de șaptezeci de ani, dar nu sâmțise niciodată altfel decât ca totdeauna: acum parcă slăbise deodată una din corzile ce sunaseră necontenit în sufletul lui.
Da! omul e pornit spre om, și firea a pus, ca să te adimenească, multă dulceață în fapta săvârșită de dragul altora: trebuie să fii învrăjbit cu tine însuți, ori se te îndârjească oamenii, ca să ai în tine destulă tărie spre a pune frâu pornirii prin care firea te leagă de alții.
El nu mai avea tăria aceasta.
Îi plăcea să vadă fețe voioase, și parcă-l înțepa ceva când cineva se uita posomorât la dânsul.
Era de necrezut.
Nu-i mai venea să se ducă prin piață, ca să facă încasările pentru care a plecat de acasă. Îi era oarecum greu să-și strice buna dispozițiune dând față cu oamenii de la care avea să ia.
Nu-i venea să se ducă, dar s-a dus.
Era de necrezut.
Datornicii lui îl așteptau cu banii numărați și erau voioși ca și când le-ar fi părut bine că pot să-i plătească.
Ba încă chiar și Andrei, pescarul, care nu putea să-i plătească, i-a ieșit - strâmtorat, ce-i drept, dar nu supărat - În cale.
Pe când el umbla prin piață, Bencescu îl căutase pe acasă, pentru ca să-i spună că lucrurile au fost puse la cale spre mulțumirea lui... Fiindcă nu l-a găsit acasă și ținea să-i dea cât mai curând știrea cea bună, s-a luat pe urma lui și l-a găsit tocmai pe când îl lua de scurt pe Andrei, ca să-i spună cum se face de el nu poate plăti la timp, când știa prea bine că trebuie să plătească.
- Hm! Care va să zică, n-a mințit? grăi Ciulic uitându-se lung în fața lui Bencescu.
- Cine? Întrebă acesta, care nu înțelegea întrebarea.
- Bietul ăla de bolnav, zise Ciulic. E adevărat că el nu mai avea nici o leafă?
- El să fie sănătos! răspunse Bencescu vesel. Dacă nu mă duceam eu pe la minister, putea s-aștepte!
Ciulic ar fi voit să-i poată trage cuiva o palmă. El, chiar el, a bănuit pe omul acela: nu era destul că s-a dus să-l execute, dar l-a mai și bănuit.
- Bine, domnule, - strigă el aprins - dar asta e o mișelie nemaipomenită! Auzi d-ta!
Bencescu-l luă de braț, ca să-l ducă mai departe, fiindcă lumea începuse a se aduna.
Și atât era Ciulic de îndârjit, încât uită și pe Andrei și se duse mai departe.
- Da! N-a mințit! Era un om foarte cumsecade.
Seara, întorcându-se acasă, Ciulic era din nou trist, atât de trist, încât îi era oarecum dragă baba lui, care, văzându-l pe el trist, se întristase și ea.
Plimbându-se prin curte și prin grădină, el nu mai vedea nici frunzele scuturate de vântul tomnatec, nici rămășițele de zmei prin crengile copacilor, nici pisicile ce alergau pe dinaintea lui.
Îi părea bine că lucrurile au venit cum le-a scos Bencescu la capăt, dar el la asta nu se gândise, și-i era greu că nu s-a gândit și că ei vor crede că el le-a pus toate la cale.
Dar îi părea bine.
Intrat după înserare în casă, el se plimba mai departe, în vreme ce baba stătea la ușă, așteptând ca el să-i spună dacă are ori nu să pună masa, fiindcă azi se întorsese acasă mai curând decât de obicei.
Deodată se opri și se uită împregiurul său.
N-avea, parcă, destulă lumină.
Scoase dar cheia de la salon și i-o dete babei, ca să-i aducă lampa cea mare.
De ce să stea stânsă dac-o are?!
Baba luă cheia și se uită la ea oarecum fricoasă ca la un fel de dihanie. Cheia de la salon în mânile ei? Ea să intre singură în salon? Asta nu s-a mai pomenit!
- Am zis să te duci în salon și să aduci lampa cea mare, îi zise el încă o dată.
- Să mergem, răspunse ea cu jumătate de gură.
- Am zis să te duci tu.
- Nu pot, grăi baba strâmtorată. Sunt în salon atâtea lucruri și ar putea să lipsească ceva: e mai bine să vii și d-ta ca să vezi!
El se uită câtva timp la ea, apoi, dezmeticindu-se, luă lumânarea și plecă cu ea înainte. Da! baba lui avea dreptate; erau o mulțime de lucruri în salon, și mai bine e mai bine.
Abia mai târziu, în timpul mesei, stând așa singur cu sine, el își dete seamă câtă lipsă de încredere era în purtarea babei și-l cuprinse un fel de spaimă când își dete seamă că nu e, în adevăr, nimeni în lume, care are încredere într-însul.
Fața lui iar se-nveseli.
Tot era cineva.
El vedea în fața lui pe Ermil, care îi spunea ce a zis mama lui, îl ruga să-l ducă-n piață, ba-i cerea un briceag, o păpușă, o tobă. Câtă inimă deschisă! cât adevăr! ce neprefăcută tragere de inimă!
Venind ca să strângă masa, baba se uită pe furiș la el și iar îi venea și ei să râdă.
- Cocoana de alături, de pe maidan, a fost azi pe aici, zise ea, și m-a întrebat când poate să te găsească acasă. Vrea, pare-mi-se, să vie mâne să-ți spună ceva.
- Mie?! răspunse el apăsând vorba.
- Așa se vede!
Bătrânului îi trecu parcă o săgeată prin inimă.
Nu putea să-și dea seamă de ce, dar tocmai acum, în starea sufletească în care se afla, se temea de femeia aceea, de copiii ei, de bărbatul ei cel bolnav, de toată casa de pe maidan.
- Năpaste, am zis eu, năpaste pe capul meu! grăi dânsul plimbându-se prin casă. Vedea mereu gropițele din obrajii curați. Unde, Doamne, le-a mai văzut! Le are și băiatul, ba parcă și fetița. Le-a mai văzut undeva, cândva, demult. Unde le-a mai văzut? Apoi glasul acela, așa despicat oarecum în doauă, ca o coardă mai subțire și alta mai groasă, care se potrivesc de minune, un glas care râde plângând. Unde l-a mai auzit el! ? "Ai fost și tu copil; ai avut și tu mamă" - el nu voia s-o vadă.
Le-a făcut proces; s-a dus să-i execute; i-a dat afară din casă; l-a bănuit; iară ea venea acum să-i mulțumească: era hotărât să plece cu noaptea-n cap de-acasă.
Era hotărât, dar nu grăbea.
- Babă, să mături curtea! zise el când voi să plece, apoi mai rămase, stând ca pe spini, ca să vadă cum aduna baba frunzele și să-i arate unde are să le ducă.
Nu! Tot trebuia să rămâie acasă, dacă dânsa a venit oarecum să-l vestească despre dorința ei de a-i vorbi.
El se-ntoarse în casă și începu să mute scaunele, fieștecare la locul lui.
Nu! Ieși iar în curte și se duse la scări, ca să descuie intrarea, apoi trecu în salon. Era plin de praf; mai ales pe masă praful se vedea cât de colo. El scoase batista din buzunar și o scutură, apoi o băgă iar, cuprins de un fel de spaimă, în buzunar și trecu în odaia de alături, unde era dulapul cu albituri. Întorcându-se apoi cu o cârpă, începu să șteargă praful încet și cu băgare de seamă, ca nu cumva să se ridice colbul.
Atât de adâncit era în purtarea lui de grijă, încât uitase toate ușile deschise și nu băgase de seamă că una din pisicile vecinilor, un cotoi de tot îndrăzneț, a intrat ca o pisică ce era în salon și s-a făcut colac cu coadă în colțul canapelei tocmai la locul pregătit pentru Agata.
Și, dacă e vorba, tot ca pisica ar fi putut să intre și Agata, fără ca el să prindă de veste; din întâmplare, însă, ea nu venea singură, ci cu alai.
Le-a spus copiilor de o sută de ori cum au să se poarte, ce au să facă și ce au să zică, iar pe Bocu, care era cel mai răzleț dintre dânșii, l-a luat de mână și-l ținea bine. Ajunși însă în curte, lucrurile se încurcară.
Baba, care stetea mai în fund, îi făcu Agatei semn că bătrânul e singur în salon și că trebuie să urce scările. Agata însă nu se așteptase la onoarea de-a fi primită până chiar și cu copiii în salon; ea rămase dar strâmtorată în fața scărilor.
- Oho! strigă Ermil pornind spre scări. Mamă, Cecilio! pe aici trebuie să mergem!
Fericit că el știe mai bine decât toți și îndrăzneț ca un pisoi, el și începu să salte din treaptă-n treaptă.
Cecilia însă nu era băiat, ci fată, deci mai cuminte, mai cuviincioasă, mai ascultătoare, avea și haină noauă, ceea ce pe fete le face totdeauna foarte înțepate, ba mai aducea într-o hârtie roză, prinsă cu ace, și semnul de iubire.
- Ermil - zise ea înspăimântată de îndrăzneala fratelui său - nu știi ce-a zis mama, ca să mă ții de mână?
Ermil se opri, dar și se uită la mumă-sa, care era foarte nenorocită. Ermil era, în adevăr, un băiat sălbatec.
Această ieșire din program a lui Ermil era, cu toate aceste, un lucru cuminte, fiindcă Ciulic, auzind glasul lui Ermil, conteni cu purtarea de grijă, aruncă în odaia de alături cârpa cea curată, apoi ieși ca să-și primească oaspeții.
Tocmai dar când voia să meargă la baba, ca s-o trimită la el, Agata îl văzu ieșit în fața lor.
D-l Ciulic era om bătrân și foarte chibzuit; e însă un lucru pe care nu l-a învățat încă, să-și arate bunăvoința, fiindcă binevoitor n-a fost el niciodată în viața lui. Le va fi făcut, ce-i drept, altora mult bine, dar l-a făcut cu îndârjire, oarecum certându-se: acum dar, când nu-i venea deloc să se certe, el nu știa ce să facă și ce să zică, ci râdea numai, încât cei doi dinți ieșiți din linie se vedeau ca odinioară, când se uita-napoi.
Dar era destul și atât, fiindcă râdea și Agata, urcând ca o porumbiță, în vârf de degete, scările acoperite cu un preș lat; Ermil, care mergea înainte, ducând pe soră-sa de mână, râdea și el. Bocu era încă de mult deprins a râde când vedea pe alții râzând și a se strâmba când alții plâng.
Singură Cecilia era tot înțepată, călca mărunt, tot câte doi pași pentru unul dintr-ai lui Ermil și se uita drept în fața lui Ciulic, mai ales la dinții lui ieșiți din linie, care îi păreau ceva cu totul deosebit.
Ea și Ermil sărutară, precum a zis mama lor, mâna lui Ciulic, foarte frumos, foarte cuminte, încât era o mare mulțumire să-i vezi.
E însă în viața omenească totdeauna câte o crâmpiță.
Pe când ochii lui Ermil se opriră la tablourile de pe peretele din față, iar ai Ceciliei se plimbau pe mobila căptușită cu mătasă, Bocu, om purtat spre cele viețuitoare, zări, înainte de toate, cotoiul de pe canapea și rămase ca înfipt în pământ și cu ochii mari țintă la canapea.
- Aia! aia! strigă el când mamă-sa îi dete drumul, ca să sărute mâna, apoi trecu pe lângă Ciulic spre canapea.
Cotoiul, care știa ce va să zică a fi înșfăcat de oameni ca Bocu, sări iute peste masă și răsturnă vasul cu bilete de vizită, apoi își căută scăparea în odaia de alături.
Bocu se luă plângând amarnic după el, iară Ermil îi sări fratelui său într-ajutor.
Ciulic era ca și căzut din cer. O pisică? aici în salon? chiar acum? Asta era Diavolul în chip de pisică!
- Cum, păcatele mele, a intrat aici?! zise el întorcându-se spre Agata, apoi tresări.
Agata era roșie ca floarea de mac: îi venea să intre în pământ de rușine.
- Lasă, cocoană, - zise el turburat - căci i-o prind eu! Apoi trecu în odaia de alături, în vreme ce Agata se plecă să adune biletele risipite de cotoi.
Era lucru frumos, mare minune, să-l vezi cum știa să se apropie tiptil-tiptil de pisică, cu câtă dulceață îi zicea "pisi-pisi", ca s-o molcomească, și cum îi netezea apoi părul, ca nu cumva să se învrăjbească.
- Iată-l! Îi zise dup-aceea lui Bocu. Așa! Bine să-l ții! Ce credea d-lui? că n-o să-l prindem?!
Agata, înduioșată de atâta bunătate, nu băgă de seamă că buza de din jos a Ceciliei tremura.
Cum adecă?! Ea avea haină noauă, ea sărutase mâna, ea aducea ceva frumos în hârtia cea roză și el nici n-o bagă în seamă?!
Întorcându-se Ciulic cu băieții, Agata se îndreptă și-și adună buzele.
- Domnule Ciulic, - zise ea - noi am venit să vă mulțumim pentru marea d-voastre bunătate și vă întoarcem casa pe dos.
- Lasă, cocoană, lasă, răspunse el; nu e nimic. Tot așa să fie!
Paharul Ceciliei era plin; nu mai era chip să se stăpânească: ea începu să plângă amarnic.
Agata se făcu din nou roșie, iară Ciulic se sperie din nou.
În același timp se sperie însă și cotoiul, și huști! scăpă din brațele lui Bocu drept spre ușa despre scări, și mai departe, în largul curții. Bocu se luă după el țipând, iară Ermil după Bocu, sărind într-un picior.
- Ce e, Cecilio dragă? Întrebă Agata plecându-se spre singura ei fiică.
- De ce plângi, drăguță? o întrebă și Ciulic cu multă gingășie.
Cecilia îi aruncă o căutătură plină de mânie, apoi zise: "Du-te! ", și-i dete brânci.
- Cecilio! strigă Agata deznădăjduită, și voi să ia de la dânsa tava înfășurată-n hârtie.
Atât îi mai trebuia Ceciliei.
- Ah! ah! țipă ea, să rupe itia ooza, să uupe!
Ciulic era acum deznădăjduit și el.
- Drăguță! Uite, îndrăcită aceea de pisică! Lasă, c-o batem noi, zise el de tot muiat, apoi se plecă din nou spre copilă, ca s-o mângâie, s-o împace.
Dac-ar fi ridicat un vas cu agheasmă din apa Iordanului, el n-ar fi fost cuprins de grija sfioasă ce-l cuprinsese când simți atingerea trupului fraged, gingaș și rotund.
El îi netezi părul de pe frunte.
Iar Cecilia se alipi de dânsul, așa cum îi plăcea tatei.
- Cocoană! zise apoi peste puțin, ridicând ochii și îndreptându-i spre Agata. Ești d-ta din București?
- Nu, răspunse ea mirată. De ce?
- Mereu mi se pare că te-am mai văzut undeva și nu știu unde.
- Nu se poate, răspunse ea. Eu sunt bucovineancă și numai de vreo trei ani am venit în București. Mă sămuiți cu cineva? Dar, Cecilio, nu-i dai tu d-lui Ciulic nimic? urmă ea.
- Eu vreau să fiu și eu cu Ermil! răspunse Cecilia, și-i dete lui Ciulic hârtia cea roză, apoi plecă.
Ciulic era foarte strâmtorat. Ținea hârtia prinsă cu ace în doauă degete, departe de trup, și nu știa ce-i în ea, nici ce să facă cu ea.
- Un lucru de nimic, grăi Agata, un semn de reamintire, făcut de mâna mea, așa, printre picături, când mă lăsau copiii în pace.
Ea luă apoi hârtia, scoase acele cu degetele ei mărunte, întinse tăvița pe masă și așeză vasul cu biletele de vizită pe ea.
- Nu, cocoană! strigă Ciulic, și sări ca să ia vasul și să-l pună iar pe masă. Păcat de așa lucru frumos! Asta e pentru oameni care știu să-l prețuiască.
Agata nu mai putea să stea, fiindcă nu mai știa ce să zică și ce să facă. Apoi copiii ei nu mai erau la dânsa și cine știe de ce se vor mai fi apucat.
Și în adevăr Cecilia nu se-nșelase când își făcuse gândul că mari fericiri trebuie să fie la mijloc, dacă frații ei stau atâta timp împreună fără să li se audă gura.
Alergând după cotoiul care cunoștea foarte bine preajma casei lui Ciulic, Bocu și Ermil au intrat în șopron și-au dat de trăsura cea noauă.
- O trăsură! strigă Ermil cuprins de fiori, o trăsură adevărată!
- Cai! cai! strigă și Bocu, om scurt la vorbă. Aia!
Nu mai era chip să-i iai de acolo: Ermil, cocoțat pe capră, mâna caii cu un bici improvizat de baba, iar Cecilia și Bocu se răsfățau pe perinile din fund.
- O, Doamne! se tângui Agata, pe care o cuprinsese simțământul că copiii ei au să răstoarne în urmă toată casa.
Ciulic privea însă cu ochii plini de lacrămi.
Era născut în Mahalaua Lipovenilor; acolo și-a petrecut anii copilăriei, și inima i se umplu de o nespusă dulceață când văzu bucuria copiilor; era bucuria lui de odinioară bucuria lor de acum; se vedea, parcă, uitându-se la dânșii, el însuși pe sine.
- Cocoană, - zise el stăruitor - lasă-i în grija noastră, că ți-i aduce baba acasă. Nu știi d-ta ce este asta!
Tot stă trăsura de atâta timp degeaba aici!
Era greu pentru Agata, dar mai era la mijloc și Dorin.
"De ce n-am eu acum și cai! " își zise bătrânul după plecarea Agatei.
Adecă, parcă nu sunt destui cai la București? Chiar aci, în strada cealaltă, e Conțu, birjarul, care se plânge că prea îi sunt mulți caii.
- Babă, - strigă el - du-te la Conțu și spune-i să trimită un birjar cu doi cai înhămați, ca să-i punem la trăsura mea. Nu-i așa? le zise el copiilor. Punem caii și mergem la Șosele.
- Cai adevărați! ? strigă Ermil îngrozit.
- Cai vii! strigă Cecilia uimită.
Bocu nu strigă nimic, dar râdea de i se întinsese gura până la urechi și i se vedeau toți dinții: era un lucru mare la mijloc, desigur foarte mare.
Dar... mai era încă un "dar".
- Ia stăi puțin! strigă Ciulic când văzu că baba e să iasă din curte. Spune-i lui Conțu că-i plătesc cu doi lei ceasul, deși trăsura e a mea!
- Bine! grăi baba, care-și cunoștea stăpânul, și iar plecă.
- Stăi! strigă el din nou. Îi dau și doi și jumătate, dar, tu înțelegi, târguiește-te cu el.
- Da, da! Îi răspunse baba, și ieși.
Agata și Călin auzeau din casa de pe maidan o nemaipomenită gălăgie în curtea vecinului; . erau însă țipete de bucurie și se bucurau fără ca să știe de ce.
- De! slăbiciunile bătrânețelor! grăi Ciulic dându-se învins bucuriei ce-l cuprinsese și pe el.
Adecă de ce să nu mi-o fac eu mie asta!?
Vecinii - Baciu
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Suferintele domnului Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Multumirile domnului Calin
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Napastea
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Gura mahalalei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile d-lui Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile Agatei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Slabiciunile batranetelor
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Zilele copilariei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - O zi de toamna
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Riza
Aceasta pagina a fost accesata de 1659 ori.
