Moara cu noroc - Capitolul 10

Moara cu noroc - Capitolul 10

de Ioan Slavici


10.


Pintea nu se facuse degeaba jandarm: de cate ori era vorba sa se puna pe urma facatorilor de rele, el isi schimba toata firea si-l vedeai ca se face neastamparat ca si copoiul cand simte mirosul ierbii de foc; cu atata mai nerabdator era asta data, cand cele petrecute il priveau foarte de aproape. ii era ca si cand ar fi pus prin intuneric mana pe facatorii de rele si s-ar fi temand ca-i scapa mai nainte de a se face lumina, ca sa-i poata vedea.

Mai ales departarea cu totul grabnica a lui Ghita il scoase cu desavarsire din sarite. Dac-ar fi gasit la Moara cu noroc, fie chiar in lada lui Ghita, ceva din lucrurile furate de la arandasul, el tot n-ar mai fi stat la indoiala si ar fi zis ca Ghita poate sa fie napastuit; acum insa, cand il vazu departandu-se, inima i se umplu de manie, si mania il orbeste pe om. Nici acum insa mania lui nu era pornita asupra lui Ghita, ci asupra lui Lica, deoarece numai Lica era de vina pentru cele petrecute.

Orbit, precum era, de manie, Pintea nu putea sa vada copilul omorat fara ca sa-si zica: "Am sa dovedesc ca tu l-ai omorat, chiar si daca n-ar fi adevarat". El nu-si mai pierdu dar timpul, ci, lasand pe Laie la trasura din drum, isi dete seama daca pusca ii este bine incarcata si pleca singur cu vinele incordate spre padure.

Norii se rarisera si luna plina, iesind pe ici, pe colo in campul senin al cerului, arunca umbrele impleticite ale copacilor desfrunziti, ca o mreaja nesfarsita, peste fata pamantului; ba chiar si atunci luna se ascundea in dosul norilor, noaptea era destul de luminata pentru ca un om ca Pintea sa poata vedea la departare de vreo suta de pasi imprejurul sau. ii era cu toate aceste greu sa afle urma, deoarece pamantul era acoperit cu frunzele cazute in curand, care fosneau in linistea noptii sub picioarele lui. Timp indelungat el umbla dar mereu dupa baltile ce-i scaparau de departe sub razele lunii, dupa licurirea putregaiului pe la locurile mai umbroase si aruncand din cand in cand, dupa obiceiul sau, cate o injuratura. Afland apoi urma unuia dintre cai, el incorda cocosul pustii, intra mai adanc in padure, urca pana la culme si incepu sa coboare spre valea cealalta.

Era inspre miezul noptii cand el dete peste trupul intepenit al unei femei tinere, imbracate in negru. Ea nu era injunghiata, nu gatuita, nu impuscata: se inabusise cu carpa pe care i-o legasera peste fata, ca sa-i astupe gura.

Pintea era om otarat; e insa ceva tainic in trupul mort, si in clipa cand se lasa in genunchi pentru ca sa-l priveasca mai de aproape, il trecu un simtamant de induiosare. Mult nu putea sa-l tina acest simtamant; trebuia sa se piarda in fata parerii de bine pe care o simte tot omul cand, dupa multa cautatura, afla, in sfarsit, ceva. El pipai dar trupul si cauta cu tot dinadinsul ca sa vada daca nu cumva ucigasii au uitat ceva la fata locului; apoi isi potrivi chivara in cap, lua pusca, de curea, peste umar si ridica iute trupul de la pamant, ca si cand ar trebui sa se teama, ca nu cumva sa-l piarda daca va mai zabovi.

Dar, voind sa faca un pas inainte, el se simti oprit in loc, se mai opinti o data, in vreme ce simti ca-l furnica de-a lungul spinarii si ca perii i se ridica in cap, apoi puterile il parasira, scapa trupul din brate si cazu cat era de lung peste el.

Calcase pe capatul biciului cu care hotii legasera mainile femeii la spate si pe care-l uitasera in zapaceala lor.

Singur in miez de noapte si aruncat ca din senin peste un trup mort, Pintea nu putu sa creada decat ca e Necuratul la mijloc si nimic nu era mai aproape de mintea lui decat gandul sa se ridice si sa o ia fuga incotro il duc picioarele. Dar ridicandu-se pe jumatate si privind ingrozit imprejurul sau, el simti ca nu poate sa lase trupul aici, il cuprinse iar in brate si se departa cu pasi grabnici, ca si cand s-ar sti urmarit de cineva. si in adevar, el era urmarit.

Laie, pe care-l lasase singur, nu era omul pe care-l poti pune sa stea peste noapte de straja la un mort. Putin dupa plecarea lui Pintea, il apucase uratul. O trasura parasita la marginea drumului, balti de sange, un copil mort cu totul aproape, aceste nu erau lucruri cu care oameni ca Laie se pot tine de urat. Acum ii vedea parca pe oamenii cu fetele acoperite ivindu-se pe la marginea padurii, iar peste putin copilul parca incepea sa se miste. si cu cat noaptea inainta, cu atat mai furioasa ii parea fata copilului, pe care, ce-i drept, nu o vedea, dar, dupa loc si imprejurari, si-o inchipuia cu atat mai viu. in cele din urma, el pleca spre Moara cu noroc, iutindu-si din ce in ce pasul. La departare de cateva sute de pasi, el incepu sa fuga. Vedea oarecum in dosul sau cum copilul se ridica, se lungeste, isi intinde bratele ca sa-l apuce si porneste cu pasi mari dupa el; si cu cat fugea mai tare copilul, fara de a-si schimba pasul, cu atat mai mult se apropia.

Cand sosi fara de rasuflare la carciuma, afla pe cei doi jandarmi stand la chibzuiri daca e sa-i mearga lui Pintea intr-ajutor ori trebuie sa ramana la carciuma.



Ce-i? Ce s-a intamplat? intreba unul dintre dansii, cand il vazu pe Laie venind in fuga mare.

Ghita, care statea rezemat de unul din stalpii cerdacului, se intoarse spre Laie.

Nu-i bine! raspunse acesta, lasandu-se ametit pe laita. Caprarul s-a dus in padure ca sa caute urma si m-a lasat pe mine singur, singur cu mortul.

si de ce n-ai stat acolo? intreba Ghita. Laie simti ca are sa manance bataie daca va spune adevarul.
Ba bine ca voi sta, raspunse el cam tulburat, sa ma omoare oamenii cu fetele acoperite! Au venit, adause cu indrazneala, amandoi au voit sa ma omoare.

Jandarmii nu mai aveau timp sa se gandeasca daca Laie spune ori nu adevarul; era destul ca trasura cu copilul mort a ramas singura in drum, pentru ca ei sa se hotarasca a pleca. Lua deci fiecare cate un cal de la Ghita si plecara in saltate, lasandu-l pe Ghita rezemat de stalpul cerdacului, cum il gasise Laie.

Pe cand Pintea inainta cu urma gasita mai adanc in padure, ei se aflau la trasura, iara pe cand el atinsese culmea, unul dintre dansii, Hantl, un neamt cat un munte, il cauta pe la marginea padurii.

in acelasi timp din valea cealalta urcau la deal alti doi oameni, care isi duceau caii inseuati de capastru, inaintand cu bagare de seama si fara de zgomot pe o urma ce le parea cunoscuta.

Cand Pintea isi descarca in cadere pusca, atat cei doi oameni, cat si jandarmii ramasera pe o clipa nemiscati, apoi oamenii se aruncara in sei, isi trasera cate o carpa vanata peste fata si pornira cu hotarare la deal; jandarmul ramas la trasura pleca spre padure, iar Hantl o lua la fuga spre partea padurii la care se descarcase pusca.

Pintea trecuse culmea si se afla la vreo mie de pasi de la locul unde gasise trupul femeii, cand deodata auzi mai intai doua impuscaturi, apoi o a treia si peste putin, despre drum, o a patra, descarcata de catre jandarmul ramas la trasura si plecat acum la deal.

Unde sunteti, mai Pinteo, mai! striga el acum tare, incat rasuna toata padurea.

Hoa-hop! Atineti-va-ncoaa! raspunse Pintea si, lasand trupul mort la pamant, pleca spre partea la care se descarcasera cele trei focuri, in vreme ce el isi incarca pusca si striga mereu ca iesit din fire: "Hoa-hop! hoa-hop! dupa mine, mai!"

Iesind iar la culme, el auzi copitele cailor batandu-se de radacini si scaparand pe pietre, insa departe-n vale, pana unde nu putea sa-i bata pusca, incat de urmarire nici nu mai putea sa fie vorba, deoarece, ajungand paraul, calaretii dadeau prin apa si li se pierdea urma.

Peste putin el gasi pe Hantl intins la pamant si plin de sange, insa nu mort. Plumbul intrase in preajma umarului drept; afara de aceasta, ii era infipt un cutit prin gat, inspre inima.

Pintea avea slabiciune de tovarasii sai; insa cea dintai pornire a lui fu sa puie mana pe cutitul pe care hotii, fie dinadins, fie din zapaceala, il lasasera, si isi sfasia camasa, ca sa stearga si sa lege ranile lui.

Ranitul, slabit de dureri si de pierdere de sange, nu putu rosti decat cuvintele: "Cautati biciul, l-au uitat aici", apoi isi ridica mana in care tinea carpa vanata pe care o smucise de pe fata celui ce-l injunghiase, si-si pierdu simtirile.

Toate aceste se petrecura atat de iute si intr-un sir atat de neingaduit, incat lui Pintea nici nu-i ramanea timp sa se mai gandeasca la cele ce facea, si cand se vazu, tarziu dupa miezul noptii, iar in drum, ii era parca s-ar trezi din somn si nici nu mai cauta sa-si dea bine seama de starea lucrurilor. Simtea numai ca l-a prins, in cele din urma, l-a prins si-l tine strans pe Lica. Biciul, un bici cu codiristea de os impodobita cu verigi de argint si cu ghintulete de aur, era al lui, il vazuse chiar el in mai multe randuri la dansul... Apoi cutitul, apoi Hantl nu era mort si putea sa spuie pe cine a vazut cand a rupt carpa.

Dar, sosind inspre amurgul zilei la Ineu, Pintea incepu a se dezmetici. Hantl era mort si nu mai putea sa spuie nimic, iara jandarmii ce umblasera sa-i prinda pe Saila si pe Buza-Rupta nu i-au gasit pe acestia nicaieri, dar au aflat la casa lui Buza-Rupta o parte din argintaria arandasului, ascunsa sub streasina, ba unii din cei de fata erau gata sa jure c-au vazut un cutit ca cel de la Pintea in mainile lui Saila. Nimeni nu se mai indoia dar ca oamenii care l-au ranit pe Hantl nu erau decat oamenii cu fetele acoperite care il calcasera pe arandasul, adica Buza-Rupta si Saila, ca unii ce plecasera atunci seara la Ineu. Iara cat pentru bici, mai ales comisarul era de parere ca Lica nu e dintre oamenii care isi uita biciul, si un bici ca al lui poate sa aiba si altii.

Pintea-si puse mainile in cap. Era de felul lui om care nu suferea nici un fel de impotrivire, si mai ales acum, dupa zoala prin care trecuse, ii venea sa ridice patul pustii si sa dea orbis in toate partile, ca sa nu mai ramaie viu nimeni dintre cei ce-l aparau pe Lica.

Carciumarul de la Moara cu noroc a fugit, ii zise el comisarului; acu degeaba ne-am mai duce sa facem cercetare la casa lui.

Comisarul puse numaidecat doi jandarmi pe drum, ca sa-l aduca pe Ghita legat la Ineu, si numai apoi asculta pe caprarul mai departe.

Pe cand acesta ii spunea cum a scos lucrurile la capat, sosira si jandarmii, care umblasera sa-l prinda pe Lica, si adusera stirea ca el trebuie sa fie chiar in Ineu, unde venise, precum se zicea, inca marti dimineata, ca sa astepte pe o doamna de la Arad, careia avea sa-i dea pretul unei turme vandute la targul de la Zarand, unde-i intalnise pe Saila si pe Buza-Rupta.

Obosit si infierbantat, cum era, de-abia se mai tinea pe picioare. Pintea-si lua iar pusca si pleca sa-l caute si sa nu-i mai lase timp de rasuflare; si, in adevar, peste vreun ceas dete de el tocmai la marginea Ineului, la casa prietenului sau Acrisor, il lua din pat, unde zacea prins de friguri, si se intoarse cu el la cazarma.

Lica fusese de multe ori prins si avea obiceiurile sale in asemenea imprejurari: el se dadea prins, fara ca sa mai intrebe pentru ce; insa era stiut ca nu da raspuns la nici un fel de intrebare decat inaintea judecatorului.

Pentru asta data el se abatu de la obiceiul sau. La inceput era galben ca ceara si abia ingana cuvintele; insa pe cand se intorceau la cazarma era ziua, oamenii umblau pe ulita, si fata cu oamenii Lica pana chiar si-n patul de moarte ar fi stat drept si indraznet. in cele din urma, el incepu sa-si roada mustata cu dintii si sa zambeasca in el.

Pintea, care mergea cu pusca pe umar in urma lui, il urma cu privirea si, cu cat il vedea mai nepasator, cu atat mai mult se indarjea.

Am auzit c-ati gasit o trasura si-un copil mort la marginea drumului, grai Lica intr-un tarziu; nu cumva crezi c-o poti pune si asta in socoteala mea?!

Nu stiu! raspunse Pintea stapanindu-se. Departare de vreo cincizeci de pasi inaintea lor stateau trei oameni de vorba la portita. Lica arunca ochii la dansii, apoi grai cam incet:

Cand mi-oi vedea eu ceafa cu ochii, atunci sa stii ca incep a crede in harnicia voastra si a ma teme de voi! Eu sa fiu, mai, in locul tau, te dovedesc si chiar daca n-ai fi vinovat.

Pintea se opri in cale, rasufla o data din greu, privi manios la el, dar nu grai nimic.

stiu eu ce vrei tu, zise apoi dupa ce trecura de oameni, sa ma scoti din rabdare, ca sa ma dau de gol inaintea oamenilor; dar nu sunt eu omul pe care tu sa-l poti purta dupa placul tau.

Apoi, daca vreau, ii raspunse Lica, o si fac, am si facut-o. Sa te vezi tu pe tine insuti, te-ai speria de ceea ce vezi. Parca e sa ma mananci de viu.

Era Lica Samadaul care graia aceste cuvinte, vestitul samadau, care acum trecea urmarit de un jandarm de-a lungul ulitei din Ineu, unde se facuse in noaptea trecuta o calcare si unde lumea era cuprinsa de spaima: Lica stia dar ca e privit din toate partile si orice miscare a lui e vazuta de o multime de ochi.

Adica ce-i!? zise el oprindu-se in cale si tare, ca oamenii ramasi in urma lor sa-l poata auzi. Daca voi fi vinovat, voi merge la spanzuratoare, dar acu ma lasa in pace si nu ma carai; tu vezi ca ma duc fara nici o impotrivire.

Pintea puse oarecum fara de voie mana pe pusca si iar o lua, dar miscarea lui nu scapa oamenilor ce stateau pe la portite, si peste putin ei incepura sa se adune din toate partile spre dansii.

Vezi ca e facuta? grai Lica iar incet: acum rade si tu, cum rad eu. si sa stii ca azi, nu mai departe, am sa ma plimb cu tigara in gura printre oamenii astia si sa rad de prostia voastra.

Mai Lica, baga de seama ca pusca-i incarcata si, daca-mi pierd rabdarea, o pierd de tot! ii zise Pintea.

Cu toata cumpatarea lui Pintea, cativa oameni se luara dupa dansii, iara unde se aduna in asemenea imprejurari doi-trei insi, peste putin lumea se ingramadeste. Pe cand ei sosira la cazarma, tot Ineul stia ca Pintea, caprarul, l-a prins pe Lica Samadaul si ca era sa-l impuste pe drum, in mijlocul ulitei, si vreo cincizeci de oameni doritori de a afla ceva despre cele petrecute veneau in urma lor. Pintea mergea drept inainte si se facea ca nu vede si nici nu aude nimic.

Ce cautati aici? le zise oamenilor unul dintre jandarmii ce stateau la poarta cazarmii. Haid! acasa!

Apoi de! nu te mira, grai Lica, oamenii vor si ei sa vada mania lui Pintea; era sa ma impuste pe drum; zice ca are el sa ma dovedeasca pe mine si chiar daca n-as fi vinovat...

Asta n-am zis-o, grai Pintea, dar zic acuma ca, daca n-ajungi tu acum in furci, nu mai e dreptate in lume.

Asa o fi! zise Lica, apoi se intoarse spre oamenii ce iar se ingramadisera spre dansii. Mai, adauga apoi, sa mearga cineva dintre voi la domnul Vermesy, la curte, si sa-i spuie ca ieri noapte i-au pierit vreo 70 de porci din turma si ca eu am fost prins si nu pot umbla sa-i caut.

Lica-i cunostea bine pe oameni; nu unul, ci zece plecara deodata, fara ca sa-si dea seama despre ceea ce fac, numai pentru ca sa poata zice ca si ei au facut ceva in niste imprejurari ca aceste.

Uite cum se duc! zise el dar multumit si intra pe poarta. inaintea comisarului, Lica spuse ca a vazut cutitul la Saila Boarul, si cand ii aratara biciul, el zise dezghetat:

E al meu. Se vede ca l-ati gasit la Moara cu noroc, de unde cred ca ati luat si cutitul.

Mai departe el nu voi sa spuie nimic, ci ceru sa i se dea voie sa plece, fiindca are treaba si nu putea sa-si piarda vremea pe nimicuri. si era destul sa insire numele stapanilor sai, pentru ca comisarul sa simta ca nu va putea sa-l tina inchis, caci Lica stia sa-si alege stapanii si putea sa si-i aleaga dupa plac, deoarece nimeni nu stia sa pazeasca o turma si sa o vanda atat de bine ca dansul. Alegea dar tot oameni cu trecere, precum era Vermesy, care, la nevoie, puteau sa-i faca si ei cate o treaba.

Domnul Vermesy Arpad avea trei turme si nu se mai indoia ca in timp de cateva zile le pierde pe toate trei daca se raspandeste stirea ca Lica a fost prins. Nu mai lipsea decat sa afle ca i-au si pierit cei saptezeci de grasuni din turma si sa intre la comisar cu vorbele: "Pe raspunderea mea sa-i dai drumul, ca sa-mi caute porcii!"

Iara raspunderea lui Vermesy mergea foarte departe, caci el era prieten cu judecatorii, din care unul avea si el o turma sub paza lui Lica, si avea mare trecere la dl fispan, care putea sa-l sufle pe comisar, ca sa se trezeasca tocmai cale de trei poste. Daca Lica e vinovat ori nu, de asta nu prea era vorba: la urma urmelor, parca toti ucigasii se pedepsesc!? Mai ales cand oameni prea cumsecade au trebuinta de dansii...

Pe cand dar jandarmii se intorceau cu Ghta la Ineu, Lica iesea cu dl Vermesy pe poarta cazarmii, in fata lumii adunate aici.

Nu-ti face ganduri grele, ii zise el lui Ghita in treacat. Lasa-te numai pe mine.

Ghita nu-i raspunse nimic, ci privi numai la el, ca omul pe care nu-l mai atinge nimic. Plecase de acasa fara de a fi grait vreun cuvant cu Ana ori cu batrana, fara de a-si fi pus gospodaria la cale si fara de a fi aruncat macar o privire la copiii sai; nu-i mai pasa de nimic, dar nimic nu mai voia sa stie.

Iara Pintea era obosit si se duse sa se culce, lasand sa mai caute si altii urma facatorilor de rele.




Moara cu noroc - Capitolul 01
Moara cu noroc - Capitolul 02
Moara cu noroc - Capitolul 03
Moara cu noroc - Capitolul 04
Moara cu noroc - Capitolul 05
Moara cu noroc - Capitolul 06
Moara cu noroc - Capitolul 07
Moara cu noroc - Capitolul 08
Moara cu noroc - Capitolul 09
Moara cu noroc - Capitolul 10
Moara cu noroc - Capitolul 11
Moara cu noroc - Capitolul 12
Moara cu noroc - Capitolul 13
Moara cu noroc - Capitolul 14
Moara cu noroc - Capitolul 15
Moara cu noroc - Capitolul 16
Moara cu noroc - Capitolul 17


Aceasta pagina a fost accesata de 2987 ori.
{literal} {/literal}