Moara cu noroc - Capitolul 08

Moara cu noroc - Capitolul 08

de Ioan Slavici


8.



Ana ramase cu inima inclestata cand Ghita ii spuse ca trebuie sa plece cu Pintea si cu slugile la Ineu. Desi vedea insa din fata lui ca e ceva neobicinuit la mijloc, ea se mai linisti cand se gandi ca Pintea e omul lui Ghita, ba parca numai acum intelegea pentru ce Ghita si-a dat silinta sa se puna bine cu Pintea, si-i parea bine ca pleaca tocmai cu dansul.

Dar inima, cu toate aceste, ii batea mai tare decat de obicei si temerile ce se desteptasera peste noapte in sufletul ei nu mai slabeau.

Maica! ii zise ea intr-un tarziu batranei. Cum ti se par lucrurile aici la noi la carciuma?

Cum mi se par? raspunse batrana. Le vezi si tu ca mine. Merg bine.

Da, merg bine aici in carciuma, urma nevasta; dar la noi in casa? Nu-l vezi tu pe Ghita ca e mereu pe ganduri, ca nu se mai da in vorba cu noi? nu vezi tu ca de catva timp parca nu mai suntem nevasta si barbat?

Asa sunt vremile, grai batrana. Ghita e om harnic si sarguitor si asa se gandeste mereu ca sa adune ceva pentru casa lui. Are si el, ca tot omul, o slabiciune: ii rade inima cand isi vede sporul. E buna slabiciunea asta si nu trebuie sa te mahnesti pentru ea: rabda, ca de folosul tau rabzi, si nici nu ai prea mult de rabdat.

Bine, maica, zise Ana, dar daca el ar incepe sa caute castig nelegiuit? E vorba si de noi; ar trebui sa ne spuna si noua ce face.

Batrana stete catva timp pe ganduri, apoi grai intristata:
Nu stiu, fata mea, si nici nu caut sa-mi dau seama. E multa nenorocire in lume si oamenii si-o impart intre dansii: daca ti-a cazut o parte mare, si bataie de cap, si sfat, si bogatie, si marirea lumeasca, toate sunt in zadar.

Ana statea dusa in ganduri, cand auzira zuruitul unei trasuri boieresti cu trei cai si cu fecior pe capra.

Ghita nefiind acasa, Ana si batrana iesira sa primeasca pe cei veniti. Afara ploua ca din ciur. Dupa ce feciorul sari de pe capra si deschise usa cu geamuri a trasurii, se ivi o doamna ca de douazeci si opt de ani, inalta, cu obrajii plini, cu ochii mari albastri si cu parul auriu, imbracata de sus pana jos in negru si de mana cu un copil ca de cinci ani, slab si bolnavicios.

Ea ii facu un semn feciorului, trecu iute sub cerdac, apoi privi la Ana, ca si cand ar voi s-o intrebe unde-si poate gasi un adapost mai retras.

Ana o duse in odaia de langa carciuma.
Dar frumoasa e, bat-o s-o bata! grai batrana plecand in urma lor. in clipa cand erau sa intre in odaie, strabatu un fulger printre nori si cazu un tunet puternic, de care se cutremura toata valea.

Vai de mine! striga drumeata oprindu-se speriata in prag, inchideti ferestrele, ca ne trasneste pe toti aici in carciuma.

E minunea lui Dumnezeu, acu toamna, grai batrana facandu-si cruce si grabind sa inchida ferestrele. Dar nu va temeti, domnisoara: Dumnezeu nu-l loveste decat pe acela pe care vrea sa-l pedepseasca.

Da, Dumnezeu, grai drumeata, asa, pentru dansa, totdeauna Dumnezeu si numai el.

Poftiti ceva? o intreba Ana, dupa ce ea se aseza.
Sa stea ploaia, ca sa pot pleca mai departe, ii raspunse asta cam peste umar.

Ana se retrase si inchise usa in urma sa. in vremea aceasta, vizitiul deshamase caii si-i dusese la grajd, iara feciorul se retrasese sub cerdac, unde statea rezemat de un stalp si privind din cand in cand la jandarmii care sedeau in carciuma.

E foarte trista, grai Ana apropiindu-se de dansul. El se indrepta si curati maneca, pe care se rezemase cu mana, apoi raspunse:

Da, e trista.
Unde mergeti? intreba carciumarita.

Nu stiu, grai feciorul privind mai cu dinadins in fata ei, ca sa vada daca-i poate vorbi. La Ineu, pare-mi-se. N-am mai umblat pe aici. Pe aici sunt padurile cu turme de porci?

Da, ii raspunse Ana, in toate partile cat vezi cu ochii. Are turme?
Asa se zice, grai feciorul dand din umeri.
Dar pe cine jeleste?
Pe barbatu-sau. S-a impuscat acu trei saptamani.
S-a impuscat!? striga Ana speriata. Pentru ce?
Nu stiu, raspunse feciorul, dand iar din umeri. D-ta intelegi, adause apoi peste putin departandu-se, ca asta nu e moarte fireasca si ca trebuie sa fie o taina la mijloc.

Sarmana femeie! grai Ana induiosata. Pe cand Ana ii povestea batranei cele ce aflase despre drumeata cea frumoasa, se intoarse si vizitiul de la grajd si se puse pe laita de sub cerdac.

Le dau dracului toate, si cai, si caruta, si stapana, zise el amarat. imi vine s-o las aici in pustietate si sa ma duc pe ici incolo.

Taci, mai, ca te aude! ii zise feciorul tragand cu ochiul si destul de tare pentru ca stapana sa-l poata auzi, cum trebuia sa-l auda si pe vizitiu. Fii cuminte, urma apoi mai incet, si se aseza in fata cu el. Nu stii tu ca de cate ori venim pe la Ineu, ne intoarcem incarcati ca stupul?

Ai vorbit cu carciumarita? intreba vizitiul.
As! ti-ai gasit omul! raspunse feciorul. Asta nu-ti incarca socoteala. Lasa, ca am eu omul meu la Ineu, unde stam cu stapana.

Daca i-ar da Dumnezeu Samadaului un gand bun... grai vizitiul; sa ne mai amane pana duminica cel putin.



Feciorul trase iar cu ochiul, drept semn ca acuma va sti sa o puna si aceasta la cale, apoi ei ramasera tacuti fata-n fata, privind tinta unul la altul, ca si cand fiecare ar avea sa-i spuna celuilalt ceva, dar sta pe ganduri si nu afla vorba potrivita ori nu cuteaza sa se dea fara sovaire pe fata.

La ce te gandesti tu acum? intreba vizitiul intr-un tarziu.

Hm! ii raspunse feciorul zambind pe sub mustata. Pare-mi-se ca tot la ceea la ce te gandesti si tu. Dar ce ne pasa noua!? urma el, peste putin, mai deschis. Nu-i asa?! Ce-ti pasa tie?! Ce-mi pasa mie?! Un lucru stiu: ca de cate ori venim la Ineu, ne intoarcem cu bani, cu bani multi.

Dar eu tot as vrea sa stiu de unde ia stapana noastra banii, ii intampina vizitiul, pentru ca, drept sa-ti spun, eu nu cred sa aiba ea tocmai atatea turme, pentru cate ia banii.

Nici eu nu stiu, grai feciorul, privind cam ingrijat imprejur.
Nici eu nu stiu, adauga apoi mai incet si plecandu-se spre masa, dar de cand cu moartea stapanului parca banuiesc un lucru. Uite! eu numai acum incep sa inteleg. Tu stii ca de Samadaul se vorbesc multe. Bine! De cate ori ne intoarcem de la Ineu, ea pleaca peste cateva zile in sus, in tara Nemteasca. Apoi lantul de aur, pentru care erau sa-l inchida pe stapanul nostru, daca nu se impusca, il tin minte de cand fuseseram in randul trecut la Ineu.

Adica tu crezi ca Samadaul fura si ea vinde, grai vizitiul cu indoiala.

Nu cred; iti spusesei ca parca mi-ar veni sa banuiesc. Sa vedem de aci inainte. Las' pe mine! Zic, las' pe mine, caci dac-ar fi sa fie, ne-a vazut Dumnezeu pe amandoi, si pe mine, si pe tine.

Cum adica?
Las' pe mine! raspunse feciorul sarind in picioare ca sa primeasca poruncile stapanei, care iesise sub cerdac spre a vedea daca ploaia n-a mai slabit, cel putin, caci de vreme buna parca nu mai era nadejde.

Nerabdatoare cum era, ea dete porunca sa prinda caii, caci nu voia sa maie peste noapte la carciuma, si sa-i prinda cat mai neintarziat, ca sa n-o apuce noaptea pe drum.

Feciorul si vizitiul incepura sa faca gura ca nu pot pleca pe astfel de vreme, ca omoara caii, ca e greu pentru dansii, ca drumul e rau; insa hotararea ei era nestramutata. in zadar o sfatui si Ana sa ramaie peste noapte la carciuma si sa nu se teama, deoarece in curand are sa soseasca si Ghita, ba sunt chiar si jandarmi la carciuma.

Noi nu stim cat stam aci, grai unul dintre jandarmi; dar tot e bine sa maneti aici; sunt aproape doua ceasuri si, cum e drumul, anevoie mai sositi cu ziua la Ineu, iara locurile sunt rele.

Ce sa va platesc ca sa veniti cu mine? intreba ea.
Nu putem, raspunse jandarmul. Trebuie sa stam aici pana ce nu ne va veni alta porunca.

Puneti caii! striga drumeata indaratnicita. Voi stiti ca nu cer nimic degeaba de la voi, adause apoi peste putin si, aruncand o bucata de hartie pe masa, ceru socoteala.

Ana lua hartia, privi nedumerita la ea, apoi intreba cam sfiita:
Nu s-ar putea sa-mi dati alta? Lipseste un colt, si eu nu prea ma pricep la bani.

Drumeata scoase zambind o punga mare si plina de hartii noi- noute, lua una dintre ele si i-o dete, apoi se gati de plecare.

Ana privi induiosata in urma ei. Vederea acestei nenorocite ii daduse linistea pierduta, dimpreuna cu simtamantul de incredere al omului care se simte mai norocos decat altii. De cand Ghita plecase, ea era cuprinsa de fel de fel de temeri. Nu stia nimic despre cele petrecute la casa arandasului, caci Ghita nu avuse timp sa-i vorbeasca, iar jandarmii nu aveau voie sa se deie pe fata, ca unii care stateau sa pazeasca casa: cu toate aceste, dupa cele petrecute peste noapte la carciuma si dupa plecarea grabnica a lui Ghita, ea nu se mai indoia ca e la mijloc ceva ce poate sa puna capul lui Ghita in primejdie. Din cand in cand iar isi schimba gandurile! ii parea peste putinta ca Ghita sa se amestece in treburi rele. Nu! isi zicea ea, Ghita e om drept si bland la fire, dar e om cu minte si nu voieste nici sa auda, nici sa vada, nici sa stie nimic, nu voieste sa atate mania oamenilor rai. De cand aflase despre soarta drumetei, gandul acesta bun nu o mai parasea si il astepta cu nerabdare pe Ghita, ca sa-l mangaie prin o vorba buna.

Catva timp dupa plecarea trasurii ploaia mai ingadui si incepu sa bata vantul, iar inspre Bihor ceata din cand in cand se mai rarea si cerul parca era sa se mai lumineze.

Da, Doamne, sa se mai insenineze! grai Ana, care statea inaintea carciumii, privind cand in calea sotu-sau, cand inspre norii care treceau repede pe deasupra vaii inspre apus.

Dar timpul trecea si caruta lui Ghita tot nu se mai ivea in culmea dealului, pe drumul pustiu, iara Ana tot mai mult se lasa in voia presimtirilor ei.





Moara cu noroc - Capitolul 01
Moara cu noroc - Capitolul 02
Moara cu noroc - Capitolul 03
Moara cu noroc - Capitolul 04
Moara cu noroc - Capitolul 05
Moara cu noroc - Capitolul 06
Moara cu noroc - Capitolul 07
Moara cu noroc - Capitolul 08
Moara cu noroc - Capitolul 09
Moara cu noroc - Capitolul 10
Moara cu noroc - Capitolul 11
Moara cu noroc - Capitolul 12
Moara cu noroc - Capitolul 13
Moara cu noroc - Capitolul 14
Moara cu noroc - Capitolul 15
Moara cu noroc - Capitolul 16
Moara cu noroc - Capitolul 17


Aceasta pagina a fost accesata de 1836 ori.
{literal} {/literal}