Moara cu noroc - Capitolul 04
de Ioan Slavici
4.
— Oamenii sunt multi si de multe feluri, grai carciumarul in ziua urmatoare, privind cand la nevasta, cand la soacra-sa. iti inchipuieste ca unul se duce sa cumpere ceva, bunaoara ca Lica Samadaul, care se ducea sa vada padurile. Asta e treaba lui, si cine stie daca nu l-as supara, daca nu l-as pagubi, poate, spunandu-le altora c-a trecut pe aici. El se duce sa targuiasca, si daca vine in urma lui altul, care din intamplare voieste sa cumpere tot acele paduri, si eu spun ca Lica a trecut pe aici, acest al doilea cumparator grabeste, soseste la vreme si poate sa-i strice targul. Voi intelegeti?
— Asa e, raspunse batrana.
— Ori poate sa vie unul care are si el paduri de dat si umbla dupa Lica pentru ca sa se inteleaga cu el: daca-i spun ca Lica a trecut pe aici, il folosesc poate pe el si pe Lica, dar il pagubesc pe acela la care Lica plecase, iara eu n-am sa folosesc, nici sa pagubesc pe nimeni.
— Asa e, zise iar batrana. Ai toata dreptatea, noi nu suntem pusi aici pentru ca sa le dam drumetilor stire despre cei ce vin si cei ce trec.
— Noi nu stim nimic si ne cautam de treaba noastra! adause Ghita scurt si hotarat.
De aici inainte, carciumarul, carciumarita si soacra carciumarului nu-si mai aduceau aminte de oamenii ce treceau pe drum, iar altfel lucrurile se petreceau tot ca mai nainte.
Dar inca in acea zi Ghita se duse cu treaba la Arad, cumpara doua pistoale si isi lua o a doua sluga, pe Marti, un ungur inalt ca un brad. Peste cateva zile se duse apoi la Fundureni si se intoarse cu doi catei flocosi. Mai avea el un caine la casa, dar acesta era lenes, se deprinsese cu oamenii si nu latra pe nimeni. El puse dar cateii de mici in lant si nu le dadea drumul decat atunci cand nu erau oameni la carciuma, apoi slobozea si porcii si asmutea cateii asupra lor. ii radea inima cand vedea cum cateii prind si cum scot sange din urechile grasunilor, si voind sa-si deprinda cainii la asmutat, se deprinsese si el atat de mult, incat astepta cu oarecare nerabdare zilele in care nu erau oameni la carciuma, si atunci petrecea ceasuri intregi cu cainii sai.
Ana nu-i putea suferi pe acesti caini si se supara cu atat mai mult cand batrana zicea ca e bun cainele la casa, fiindca omul poate sa doarma mai linistit cand se stie pazit de niste caini buni. Asa era; insa Ana simtea ca de catva timp barbatul ei s-a schimbat si ii parea ca, de cand are caini, tine mai putin la nevasta si la copii.
Ca om harnic si sarguitor, Ghita era mereu asezat si pus pe ganduri, dar el se bucura cand o vedea pe dansa vesela: acum el se facuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orisice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai nainte, ci radea cu hohot, incat iti venea sa te sperii de el, iar cand se mai harjonea cateodata cu dansa, isi pierdea lesne cumpatul si-i lasa urme vinete pe brate. Adeseori Ana ar fi voit sa-l intrebe: "Ghita! ce-i cu tine?", insa ea nu mai indraznea sa-i vorbeasca dezghetat ca mai nainte, caci se temea ca nu cumva el sa se manie si pe dansa, ceea ce nu facuse inca pana atunci.
Asa sosira zilele de toamna.
intr-o zi de joi, cand locul de dinaintea carciumii era plin de oameni, sosi o turma de grasuni mari si frumosi, tot unu ca unu.
Unul dintre boitari, un baietan ca de saptesprezece ani, intra in carciuma si cauta pe Ghita.
— Sanatate si voie buna de la Lica Samadaul! zise el indraznet. ti-a lasat vorba sa ne dai sa mancam si sa bem; au sa vie si celelalte turme in urma si ne-a spus ca sa-ti lasam cinci grasuni din turma si sa ti-i alegi dupa plac.
— Bine plateste Lica! zise unul din drumeti.
— Are de unde! adause altul.
— Mai stii!? intampina al treilea. Are turme multe, si porcarii beau si mananca mult.
Ghita-si increti fruntea. Vorbele boitarului si apoi vorbele drumetilor erau parca sa-l scoata din sarite. El simtea ca, daca nu primeste, se trage in degete cu Lica; dar aici, fata cu oamenii, nu putea sa primeasca.
— Bine, zise el, calcandu-si pe inima. Lasati, ca ma inteleg eu cu Lica. Mancati numai si beti; grija mea de plata.
Baietanul iesi, iar Ghita se intoarse spre oameni si mai adause:
— Ce stiu eu cat vor fi mancand oamenii lui? Eu vreau sa am socoteala curata.
— Asa-i! zisera oamenii.
— Bine, Ghita, de ce n-ai primit grasunii? intreba in urma batrana.
— Ce sa fac eu cu grasunii lui? raspunse el cam necajit.
— Sa-i tai, sa-i vinzi, sa-i ingrasi. Ghita, ia grasunii, ca ramai fara bani. Dac-ar avea omul bani gata, n-ar plati in grasuni. Trebuie sa primesti ce-ti dau oamenii, fiindca nimeni nu-ti poate da ceea ce nu are. Omul e cinstit si te plateste cinstit: de ce sa-l superi fara nici un folos? Acum iti da, acum ia, caci nu stii ce are sa fie maine.
— Lasa, ca mai vin si alte turme... grai Ghita cam cu jumatate de gura. Sa ma mai gandesc, sa mai vad ce cheltuiala fac oamenii.
— Gand bun sa-ti dea Dumnezeu!
Nici Ghita n-ar fi cerut decat un gand bun de la Dumnezeu, dar ii era greu sa se opreasca asupra unui gand, fie el bun, fie rau.
Turmele treceau una cate una pe dinaintea carciumii; cand una se vedea din departare, cealalta pornea mai departe, si locul se deserta, dar peste putin iar se umplea. si cum turmele plecau una cate una, Ghita intreba mereu cate mai sunt, si pe cat numarul turmelor ramase in urma scadea, pe atat el prindea pofta de a-si opri cei cinci grasuni.
— A zis Lica sa-mi opresc cinci grasuni, ii zise in cele din urma unuia dintre porcari.
— Noi nu stim nimic, raspunse acesta.
— Apoi, adause altul cam in gluma, noi platim inainte, ori nu platim deloc.
Peste putin sosi si Lica, ceru un pahar de vin, isi intreba de turme, apoi zise "noroc bun!" si pleca mai departe fara sa fi descalecat macar.
Ghita ramase cuprins de gandurile omului pagubas. El era om cu minte si intelegea cele ce se petrec. Aci, la Moara cu noroc, nu putea sa stea nimeni fara voia lui Lica: afara de arandas si afara de stapanire mai era si dansul care stapanea drumurile, si in zadar te intelegi cu arandasul, in zadar te pui bine cu stapanirea, caci, pentru ca sa poti sta la Moara cu noroc, mai trebuie sa te faci si om al lui Lica.
Iar Ghita voia cu tot dinadinsul sa ramaie la Moara cu noroc, pentru ca-i mergea bine.
"Trei ani, numai trei ani sa pot sta aici, isi zicea el, sa ma pun in picioare, incat sa pot sa lucrez cu zece calfe si sa le dau altora de carpit."
Dar acesti trei ani atarnau de Lica. Daca se punea bine cu dansul, putea sa-i mearga de minune, caci oamenii ca Lica sunt darnici. E numai vorba ce va fi cerand Lica pentru ceea ce da.
Ghita intaia oara in viata lui ar fi voit sa n-aiba nevasta si copii, pentru ca sa poata zice: "Prea putin imi pasa!" Se gandea la castigul pe care l-ar putea face in tovarasie cu Lica, vedea banii gramada inaintea sa si i se impaienjeneau parca ochii: de dragul acestui castig ar fi fost gata sa-si puna pe un an, doi capul in primejdie. Avea insa nevasta si copii si nu putea sa faca ce-i placea.
"Sa vedem! isi zise el in cele din urma, voind sa-si alunge gandurile rele. Deocamdata, e mai bine ca el sa-mi fie dator mie."
Asa zicea el, insa de cu seara, cand isi stranse banii ca sa-i puna in lada, el simti ca nu are dreptate.
Ghita nu era omul care se stie bucuros dator, dar cu atat mai putin omul care da bucuros de la sine, si asa ii venea parca sa zica: "Am sa ma pun frumos pe langa dansul, ca sa-mi plateasca".
Era legat, si omul cand se simte legat e suparacios. Chiar atunci seara Ghita isi batu sluga, pe ungurul, fara a-si da seama pentru ce, iar cand Ana il mustra, fara de voie, pentru aceasta, el ii arunca vorbele:
— Ei! frate, da-mi pace! Parca nu tot pentru voi imi mistuiesc viata!? Ana tacu, dar ochii i se umplura de lacrimi, fiindca vorbele ii pareau grele.
— Ei! si tu te mahnesti numaidecat, zise el amarat. Ar fi voit sa mearga la ea, sa-i ceara iertare, si sa o impace, dar nu putea; era in el ceva ce nu-l lasa, si asa iesi afara, ca sa fie singur cu gandurile sale.
si daca ar fi stiut Ana ce gandea si ce simtea el, cand statea asa singur si posomorat, ea s-ar fi dus la el si l-ar fi mangaiat, dar el tacea, si asa ea nu indraznea sa-l supere, ci se intreba mereu ce o fi avand sotul ei.
Duminica, dupa ce batrana plecase la biserica, Ghita-si rasufla veninul asupra lui Laie, apoi se facuse mai vesel decat de obicei. El petrecea cu Ana si cu copiii in umbra arinilor, luase de zgarda pe Cula, cainele cel mare si lenes, isi pusese baiatul pe el si-l invata sa calareasca, si-l invata mereu, cu toate ca Ana se necajea, temandu-se ca nu cumva copilul sa cada ori cainele sa-l muste.
Deodata, ceilalti caini, care erau slobozi, incepura sa latre, iar Cula, auzind latratul lor, se repezi si el latrand in partea despre deal, incotro ii auzea pe dansii latrand.
Ana tipa inspaimantata, deoarece copilul era sa cada; insa Ghita nici nu tinu seama de dansa, ci, strangand zgarda, se indrepta si privi ingrijat in toate partile.
Nu zari nimic.
— Se vede c-au dat de catelul-pamantului, ori au simtit vreo vulpe prin imprejur, zise el, lasandu-i sa latre mai departe.
— Ghita! grai Ana jeluindu-se. Eu nu stiu cum te-ai facut tu de la o bucata de vreme: vezi ca-mi vine rau cand vad copilul pe caine, si parca in ciuda mea il tii mereu.
— Saracul de mine! raspunse el cam rastit. Cand e vorba sa-mi fac si eu o pofta, proasta, buna, cum ar fi, top! ca mi se supara nevasta! Haid'! adause apoi, luand copilul in brate si dand cu piciorul in caine.
— Nu, Ghita! Nu vreau! striga Ana speriata, apoi fugi dupa caine, il lua de zgarda, il aduse la locul unde fusese si incepu sa-l roage pe Ghita cu staruinta ca sa-si puna iar baiatul calare pe el.
— Uite, era o prostie! grai Ghita muiat si se lasa pe iarba. Ana lua ea insasi copilul, il puse calare pe Cula si-l purta fricoasa la dreapta si la stanga, privind mereu la sotul sau, ca sa vada daca el nu zambeste.
Ghita nu zambea. Privind la copilul ce tipa rasfatat si privind la sotia sa, il apuca o induiosare din ce in ce mai adanca: ii era parca n-a vazut-o de mult si parca era sa se desparta de dansa.
— Ano, zise el in cele din urma alene, ia vino, sezi langa mine! Dupa ce ea se aseza langa dansul, el o privi lung si intristat, ii netezi parul de pe frunte, apoi grai incet:
— Ce zici tu! n-ar fi bine sa plecam noi la Sf. Dimitrie de aici?
— Pentru ce? intreba nevasta uimita.
— Nu ti se uraste tie in singuratatea asta?
— Mie? nu!
— Nu ti-e frica?
— De ce?
— De ce? De toate! Tu auzi cum latra cainii; au dat de vreo urma, de vreun gandac, de vreun vierme si latra, fiindca n-au alta treaba: mie insa mi se raceste maduva in oase cand ii aud latrand. E grozava viata asta, Ano, e grozava; stai aici in pustietate, si te sperii de nimic, si-ti mistuiesti viata cu naluciri deserte.
— Ce ai, Ghita? striga nevasta cuprinsa de ingrijare.
— Ce am? raspunse el cu amaraciune. Am o nenorocire; pierd ziua de astazi pentru cea de maine. Eu nu ti-am vorbit niciodata despre lucruri de aceste, dar trebuie sa fii si tu om, Ano, si sa te gandesti la viata, caci nu pot sa-ti vie mereu toate de-a gata. Astazi stau aici si nu ma supara nimic, dar imi fac eu insumi ganduri rele despre ziua de maine, si aceste ganduri nu-mi lasa tihna sa ma bucur de ziua de astazi. si poate ca gandurile mele sunt deserte, poate ca ziua de maine are sa fie tot buna, dar o voi pierde temandu-ma de cea de poimaine. si cat vom sta aici, nu mai scap de nevoia aceasta.
— Atunci sa plecam, Ghita.
— Da, sa plecam, dar intreaba-ma daca ma pot hotari sa plec. Vezi tu, asa cum sunt, imi vine greu sa plec.
— Atunci sa ramanem aici. Tu stii mai bine cum are sa fie bine.
— Poate ca stiu, Ano, dar nu pot, zise el cu amaraciune. Ar trebui sa ma sileasca cineva, sa ma impinga. Mi-e greu sa-i vorbesc maichii, pentru ca ea ne-a zis sa nu venim aici; mi-e rusine; iara tu esti buna, Ano, si blanda, dar esti usoara la minte si nu intelegi nimic: sunt cu tine ca fara de tine; in loc de a-mi alunga gandurile cele rele, ma lasi sa ma mistuiesc cu ele, si cand nu mai stiu ce sa fac, tu te uiti la mine cu mila, si atata tot.
— Ce sa fac, zise ea mahnita, daca asa m-a lasat Dumnezeu!? Ghita se lasa pe coate si ramase asa intins pe pamant si cu privirea pierduta in departare.
intr-un tarziu, Ana isi ridica capul si privi indrazneata la el.
— Fiindca tu le fierbi toate in tine si mie nu-mi spui nimic, zise ea. Apoi tot eu sunt de vina daca nu stiu ce te pune pe ganduri...
Moara cu noroc - Capitolul 01
Moara cu noroc - Capitolul 02
Moara cu noroc - Capitolul 03
Moara cu noroc - Capitolul 04
Moara cu noroc - Capitolul 05
Moara cu noroc - Capitolul 06
Moara cu noroc - Capitolul 07
Moara cu noroc - Capitolul 08
Moara cu noroc - Capitolul 09
Moara cu noroc - Capitolul 10
Moara cu noroc - Capitolul 11
Moara cu noroc - Capitolul 12
Moara cu noroc - Capitolul 13
Moara cu noroc - Capitolul 14
Moara cu noroc - Capitolul 15
Moara cu noroc - Capitolul 16
Moara cu noroc - Capitolul 17
Aceasta pagina a fost accesata de 12183 ori.
