Norocul - Partea 08

Norocul - Partea 08

de Ioan Slavici



8.


Ziua următoare, moș Mărian găsi pe fiică-sa dormind un somn adânc și copilăresc. Încet, pe vârful degetelor, se apropia de pat, dar nu putu să o sărute, cum ar fi voit, ci-i netezi numai părul de pe frunte.

- Iorgule! ah, cât sunt de fericită! șopti ea prin somn.

Bătrânul privi câtăva vreme la fața palidă și liniștită, apoi ieși cu un suspin greu din casă și se așeză la scări.

Soarele era sus când Sevasta s-a ivit la ușă. Văzând pe tatăl său, ea grăbi la dânsul veselă, aproape zburdalnică.

- Te-ai supărat? Îi zise ea, apucându-l de mână și ducându-l în odaie.

- Nu m-am supărat, fata mea, îi răspunse bătrânul; îmi pare bine că ai putut dormi.

Mai mult el nu putu grăi.

- Da! am dormit bine și mă sâmt veselă, zise ea turburată. Dar tu vei fi flămând.

- Nu, am mâncat, zise el așezându-se.

Ochii lor se întâlniră și el nu mai putu vorbi. Ea începu să așeze prin casă, iar el rămase neliniștit pe scaunul său.

- Nu ieși? Îl întrebă ea mai târziu.

- Nu! răspunse el cam silit; nu sunt tocmai bine și cârlanul șchioapătă de un picior.

- Cât e de bine, strigă ea apropiindu-se de dânsul și puindu-i mâna pe umăr. Atunci poți veni cu mine.

- Eu?! cu tine?! Întrebă moș Mărian ridicându-se uimit și îmbucurat. Dar unde?

- La Casandra și la Anica, apoi să ducem florile și porumbelul.

- Bine, fata mea, prea bine! grăi, privind-o cu ochi înveseliți.

După amiazăzi, moș Mărian ieși cu fiică-sa în oraș.

Niciodată nu s-a sâmțit mai fericit decât în vremea ce străbăteau ulițele unul lângă altul.

El a fost îmbrăcat cămașă curată, pieptarul strâmt, a fost încins șerparul împodobit cu flori de fir, iară ea, de sus până jos, era în negru, numai broboada ce avea era albă. Haina ei și scurteica de pe trup erau croite cu îngrjiire și alipicios, încât la orișice mișcare ochiul parcă vedea străbătând la vedere viața învăluită în ele. Era peste putință ca cineva să treacă pe lângă această pereche de oameni fără ca să-și oprească privirea asupra lor. El - un bătrân cărunt, cu ochii veseli și cu obrajii rumeni, ea - o femeie tânără cu părul negru, cu privirea îngreunată și cu fața albă ca marmura poleită.

Sevasta apucă brațul bătrânului său părinte, se rezemă de dânsul, și astfel, braț de braț, ei își urmară calea până la Casandra, de la ea la Anica și de la Anica la prăvălia unde vindea lucrul mânilor sale. Pretutindenea bătrânul se sâmțea bine văzut și se bucura de buna primire a oamenilor.

În toată vremea, atât Sevasta, cât și moș Mărian erau veseli și vorbăreți.

Îndată însă ce se apropiară de casă, ei începură să fie tăcuți. Pe când sosiră acasă, în odaie era întunerec. Sevasta căzu obosită pe un scaun, iară bătrânul o privi câtăva vreme, apoi se apropiă de dânsa și îi cuprinse grumajii cu brațul.

- Nevinovatul meu copil! zise el cu glas înăbușit.

Sevasta privi înspăimântată în fața lui.

- Mărită-te, Sevastă! grăi el, mărită-te!

Ea se ridică repede și rămase cu privirea ațintită în ochii lui.

- Mărită-te după Costan! zise el fricos aproape înspăimântat de cuvintele ce a rostit.

Sevasta se aruncă cu un țipăt în grumajii lui și își ascunse fața.

- Iartă-mă, tată! șopti ea. Iartă rușinea ce ți-am făcut.

- Rușine?! rușine?! strigă el înăbușit în sâmțire... Tu mi-ai făcut rușine?!... Și el îi acoperi fața cu sărutări... Nu-mi pasă, urmă el aprins, acum să mor, căci mă tem că nu voi mai ajunge în viață o zi ca aceasta, ori să trăiesc deopotrivă cu lumea, că ziua de astăzi îmi va fi destulă mângâiere pentru întreaga viață... Dar mă tem, Sevastă! mereu sunt îngrijat.

După aceste făcu trei pași până la fereastră, apucă garafa cu rachiu și cu ea în mână se apropiă de fiică-sa.

- Ia! Sevastă! o rugă el, bea! te rog, bea și-mi dă liniștea pe care o aveam.

Sevasta privi câtăva vreme îngrozită la garafă, apoi o luă din mânile tătâne-său și o izbi de pământ, încât ea se sfărâmă în mii de bucăți.

- Acum lasă-mă singură - zise ea ca ieșită din fire - lasă-mă, te rog!

Moș Mărian însă astă dată nu se mai putea gândi să nu supere pe fiică-sa; el rămase ca un stâlp de piatră în mijlocul odăii.

Ea își încleștă mânile în brațele lui.

- Imbrățișează-mă, tată! șopti ea alipindu-se de dânsul... ține-mă ca să nu cad.

El o cuprinse în brațe și o ținu multă vreme stăpânit de durere, iară ea rămase tremurând ca frunza de mesteacăn în brațele lui.

- Mi-am tras seamă cu mine - grăi ea într-un târziu, obosită

- De mult e de când mi-am tras seamă. Bietul Iorgu! nici el nu e mai norocit decât mine... nici el nu-și găsește soț în lumea aceasta. Dar aș voi să-l văd, tată - urmă ea pătimașă - numai să-l văd. A trecut un an de când nu l-am văzut.

- Uită-l, fata mea! Îi zise bătrânul în luptă cu sine.

- Tată! tată! strigă ea încleștându-se cu brațele în grumajii lui, voiesc să-l văd!

- Stăpânește-te, fata mea! șopti bătrânul, depărtând-o încet și cam rece de la sine. Bea, cum ai băut până acum, pentru ca iar să nu mai dorești a-l vedea. Nu vezi tu că ți s-a turburat sângele și ți-ai ieșit din fire!

Ea își ridică capul și privi la tatăl ei cu îndărătnicie.

- Nu mai voiesc! strigă ea. Tu însuți zici că una singură dată trăiește omul în lume, și nimic nu mă va mai face să mă lipsesc de această una viață.

-Te voi face eu! strigă bătrânul mânios, încât casa începu să răsune! Mai bine te ucid cu mâna mea decât să te văd mai nenorocită decât ești.

Ea căzu în genunchi și îi cuprinse picioarele.

- Tată! aibi îndurare de mine!

- Lasă-mă! lasă-mă! grăi bătrânul, și, desfăcându-se de ea, ieși repede din odaie.




Norocul - Partea 01
Norocul - Partea 02
Norocul - Partea 03
Norocul - Partea 04
Norocul - Partea 05
Norocul - Partea 06
Norocul - Partea 07
Norocul - Partea 08
Norocul - Partea 09
Norocul - Partea 10
Norocul - Partea 11
Norocul - Partea 12
Norocul - Partea 13


Aceasta pagina a fost accesata de 488 ori.
{literal} {/literal}