Norocul - Partea 04

Norocul - Partea 04

de Ioan Slavici


4.

Costan a fost rămas rezâmat de ușchiorul ușii, stând perdut în privirea ferestrii de la casă și așteptând să vadă cel puțin umbra Sevastei. Singur nu știa de ce, dar l-a fost apucat o înduioșare nențeleasă, încât i se ura de singurătatea în care era. Parcă mereu străbătea până la dânsul urletul vântului, de care vorbise bătrânul.

Când văzu pe bătrânul coborând scările și luându-și calea spre grajd, el tresări. Ca și când acest bătrân nu ar mai fi fost un om viețuitor, ci un fel de nălucă, de care nu se poate scăpa.

- Bine că te găsesc, Costane, bine că nu te-ai culcat încă, grăi bătrânul apropiindu-se de dânsul. Am să te rog un lucru, dar să mi-l faci întocmai.

- Da! numaidecât! zise Costan puindu-se gata de plecare.

- Să te duci să-mi cumperi rachiu, urmă bătrânul, dându-i o garafă mare și câțiva bani. Dar uite, să-mi cumperi de unde a cumpărat fiica mea astăzi, ori ieri, ori alaltăieri. Te du și întreabă prin apropiere, și nu cumpăra decât de acolo de unde a cumpărat ea, căci e bun rachiul… Apoi să spui, - auzi! să nu uiți! - să spui că e pentru mine, și să spui că eu nu pot dormi dacă nu beau în toată sara rachiu bun, tocmai din acela pe care mi-l aduce fiică-mea, o jumătate de oca, o litră… Așa! să spui întocmai. Dar asta să o spui, căci altfel poate că-ți vor da ceva amestecătură.

- Da! Moș Mariane! o să spun! grăi Costan, uimit de stăruința bătrânului, apoi se duse unde era trimis.

Bătrânul se întoarse încet în casă.

Sevasta s-a fost dus să facă mămăligă.

Intrând, moș Mărian se opri în mijlocul odăii și rămase câtăva vreme stând cu mânile puse în șolduri și cu privirea ațintită la pământ, apoi, fără a mișca capul, el își ridică ochii și privi împregiurul său. Picioarele parcă-i tremurau, buza i se mișca încet și în față i se oglindea o durere adâncă și lină.

Peste câtăva vreme el suspină clătinând din cap și merse la patul din dreapta, începând să pipăiască pernile.

Nu era nimic.

El îngenuchiă și căută la picioarele patului, apoi se ridică țiind în mână o garafă rotundă, în care mai era ca de trei degete rachiu gălbiu.

În vreme ce el ținea garafa în mână, rămânând cu privirea asupra ei, durerea oglindită în fața lui din clipă în clipă mai mult înceta a fi lină.

În fine, el așeză garafa pe meșcioară, o privi puțină vreme îngrozit, apoi bătu încet în palme și rămase încremenit. Ochii lui se umeziră și în fiecare geană căruntă se ivi câte un strop limpede.

Dar câte un singur strop. În acesta unul s-a vărsat puterea durerii. Liniștit ca și mai nainte, bătrânul apucă garafa, sfiicios și smerit, ca pe un lucru sfânt, și o puse de unde a fost luat-o.

"În sfârșit, și ea trebuie să trăiască! grăi el mângâiat. E chip și chip de a viețui: e unul și acesta. "




Norocul - Partea 01
Norocul - Partea 02
Norocul - Partea 03
Norocul - Partea 04
Norocul - Partea 05
Norocul - Partea 06
Norocul - Partea 07
Norocul - Partea 08
Norocul - Partea 09
Norocul - Partea 10
Norocul - Partea 11
Norocul - Partea 12
Norocul - Partea 13


Aceasta pagina a fost accesata de 614 ori.
{literal} {/literal}