Un om de-ncredere - Partea 04

Un om de-ncredere - Partea 04

de Ioan Slavici


4.

O grea vină-l apăsa pe Vârlan și-l făcea să umble adeseori fără astâmpăr, încât mulți nu-l mai socoteau în toată firea: a primit o sarcină, pe care nu era în stare s-o poarte, s-a răzemat pe un om de nimic și a suferit și acoperit cu numele lui o mulțime de mișelii.

S-a dovedit fapte neîndoioase și cu acte-n toată regula că s-au săvârșit neregularități și că moșia a fost păgubită în timp de aproape trei ani cu cel puțin l30. 000 lei, dar Bughea stetea om cu obrazul curat, căci toate s-au făcut cu subscrierea dată de d-l Alecu Vârlan.

Acesta se socotea dar și singur el vinovat de a fi abuzat de încrederea testatorului și, după lege, dator să deie cuvenita despăgubire și vrednic de pedeapsa croită de lege pentru abuzul de încredere.

Vârlan stetea cu capul plecat și recunoștea și el că a fost păgubit orfanul, că e la mijloc abuz de încredere, că trebuie neapărat să fie pedeapsă, că el însuși e vinovat și că are dreptate lumea care-l socotește mișel și arată cu degetul asupra lui.

"Să vie orișice! își zicea dar. E vrednic fiecare de soarta pe care el însuși și-o face. "

Mințile i se turburau însă și întreaga fire i se răzvrătea când își dedea seamă că n-are voie să se deie biruit, ci trebuie cu orice preț să poarte până-n sfârșit grijă de băiatul lui Raul și de avutul lui.

De zece ori lua-n fiecare zi hotărârea de a se duce la judecător, ca să-i spună adevărul, să-i pună pe masă scrisorile primite de la tânăra femeie și să arate dovada c-a depus l00. 000 lei. Voia, dar nu-l ierta firea s-o facă.

Era peste putință ca el să spună că fetița e mai mică decât băiatul, născută din adulter.

Osândit în prima instanță, el a făcut apel, amăgindu-se cu gândul că va putea să facă în fața mai bătrânilor judecători de la curte ceea ce n-a făcut la tribunal.

El nu mai era însă-n stare să se îmbărbăteze: stetea ceasuri întregi ca tâmpit în jețul lui ori se lungea pe divan și-și închidea ochii cuprins de simțământul că nu e cu putință să mai trăiască un om căruia nu i-a mai rămas decât să moară.

Nu! Chiar dacă ar fi putut lua hotărârea, de a-l da pe Raul de gol, el nu era omul care, spre a se scăpa pe sine, poate să deie pe gura lumii o biată femeie amăgită într-o clipă de slăbiciune și să dezvăluie pata urâtă pe care o copilă nevinovată o purta chiar din zămislire pe frunte.

Așa a vrut și Raul el însuși, care a ținut atât de mult să-și ascundă păcatul, ca să nu adimenească prin fapta sa pe alții.

Câteva zile înaintea termenului de înfățișare el a primit un bilet prin care președintele curții l-a poftit să treacă pe la dânsul, ca să-i deie câteva lămuriri confidențiale.

Fiind subliniată vorba "confidențiale", bătrânul a tresărit și parcă i-a trecut un junghi prin inimă.

Ce "confidențe" putea să aibă președintele curții cu dânsul! ?

Aici nu putea să fie la mijiloc decât o destăinuire făcută de Bughea, singurul care știa ceva.

"Și eu tot îl mai sufăr în curtea aceasta! " își zise bătrânul rușinat.

Mare i-a fost dar zăpăceala când, ducându-se la președinte, acesta i-a prezentat un proces-verbal, prin care d-l maior Aurel Marja, pensionar, de 62 ani, declară că pune la dispozițiunea curții recipisa pentru o sută de mii de lei, pe care d-l Alecu Vârlan, în vârtutea unei promisiuni făcute de răposatul Raul Stolnicu în ajunul căsătoriei sale, a depus-o la casa de depuneri ca zestre a copilei Elvira, acum fiica adoptivă a sa și a soției sale Maria.

Bătrânul rămase cu ochii-nholbați.

- Care va să zică, ea s-a măritat și-a adoptat dimpreună cu soțul ei copila! ? grăi dânsul ca într-un fel de aiurire.

- Da, - zise președintele - și s-a constatat că d-ta ai depus banii. Nu mai rămâne acum decât să ne prezenți dovezi că ai făcut depunerea în vârtutea unei dorințe exprimate de răposatul ca ultimă a sa voință.

D-l Vârlan stete câtva timp pe gânduri.

În suta de mii de lei erau economiile vieții lui, biblioteca și aparatele lui.

- Nu, - grăi dânsul în cele din urmă - asta nu se poate. Poate în mare nevoie să abuzeze omul de încrederea celor vii, dar de încrederea celor morți niciodată.

- Dar noi, curtea, urmă președintele, avem să motivăm sentința și nu putem să te achităm dacă nu ne putem răzema pe dovezi neîndoioase.

- Mă condamnați, grăi bătrânul, căci vinovat sunt, dacă nu de rea-credință, de ușurința cu care am procedat.

Vina aceasta și-o spășise însă cu prisos, și nu mai rămânea decât să se-mbărbăteze ca să deie la o parte pe mișelul care-l adusese aici, ceea ce în clipa aceasta era și hotărât să facă.

- Scrisori de un caracter cu desăvârșire intim, urmă el, nu pot fi puse la dispozițiunea judecătorilor. Nu ca să mă apăr, ci pentru ca recipisa să fie restituită copilei, vă voi arăta, d-le președinte, d-voastre personal, între patru ochi, ca unui om de onoare, spre a vă forma convingerea, atât scrisoarea în care răposatul a făcut promisiunea, cât și un bilet scris în ajunul morții sale, dar din mână nu dau nimic. El însuși a voit să rămâie o taină în veci ascunsă a vieții lui.

Președintele s-a plecat, și câteva zile-n urmă curtea a constatat că inculpatul a procedat cu bună-credință.

"Acum e vorba să sfârșesc cu Bughea! " își zise bătrânul după ce s-a întors acasă.

Chemându-l la sine, i le-a înșirat una câte una, apoi l-a poftit să strângă iute tot ceea ce a adunat și să vadă că-n timp de patruzeci și opt de ceasuri să nu-i mai rămâie nici o urmă prin partea locului.

- Și să nu te pună păcatul să scapi vreo vorbă, a adăugat, că e destul să fac un semn ca să intri tu unde erai să mă bagi pe mine!

Bughea s-a retras umilit, cu ochii în pământ și târându-se de-a-ndoaselea, apoi, ieșit la aer, nu s-a mai uitat înapoi.





Un om de-ncredere - Partea 01
Un om de-ncredere - Partea 02
Un om de-ncredere - Partea 03
Un om de-ncredere - Partea 04


Aceasta pagina a fost accesata de 618 ori.
{literal} {/literal}