Un om de-ncredere - Partea 03

Un om de-ncredere - Partea 03

de Ioan Slavici


3.


Gândul lui Vârlan nu era să deie suta de mii de lei dintr-al lui: aceasta ar fi fost o lipsă de pietate către răposatul, care lăsase destulă avere pentru ca din veniturile ei să se poată pune în timp de câțiva ani o sută de mii de lei pe nesimțite la o parte. Vorba era însă ca să scape cât mai curând de tânăra femeie depunând zestrea făgăduită la casa de depuneri, apoi își lua încetul cu încetul înapoi și ceea ce depusese dintr-al lui. Chiar acum toamna punea în vânzare peste 2000 chile de grâu, în urmă venea rândul vinului și al lemnelor adunate peste vară în pădure, iar la primăvară vindea porumbul și țuica. Se putea stoarce din toate câte ceva. Cum? Aceasta n-o știa deocamdată.

Pe la începutul lunei octombrie prețurile grâului s-au urcat în câteva zile de la 75 la 86 lei și cumpărătorii au început să deie năvală.

Nu era greu să deie grâul cu 86 și să-l treacă în socoteli ca fiind vândut câteva zile mai-nainte cu 74, ceea ce făcea dintr-un condei peste 24. 000 lei pentru zestrea fetei.

Da! El nu era însă omul care poate să și facă asemenea lucru. El să ieie înțelegere cu neguțătorul! ? Peste putință. Lucrul trebuia cu toate aceste să fie făcut și anume cât mai curând.

După multă bătaie de cap și după grele lupte sufletești, nu i-a mai rămas decât să-l cheme pe Bughea și să-i spună din fir în păr cum stau lucrurile, ca să facă el operațiunea și să-i fie la nevoie mărturie.

Bughea stetea rușinat și nu îndrăznea să i se uite-n ochi. Știa acum de ce a vândut biblioteca și aparatele, știa ce rost avea tânăra femeie, și vorbea din inima curată când i-a făgăduit că nu va spune niciodată nimănuia nimic.

Nici n-a spus, și în clipa aceea a rupt în gândul lui toate legăturile cu văduva și cu rudele.

E însă grea ispita în care cade cel ce știe un mare secret, căci un mare secret e o mare putere și se cere oarecare virtute ca să nu abuzezi de această putere.

Om isteț și fără de sfială, Bughea făcea operațiunile pe care i le cerea bătrânul, dar mai făcea și altele.

Și adecă de ce să nu facă! ? De cine și de ce ar fi avut să se teamă! ? Lasă că bătrânul nu prea vedea cele ce se făceau mai prin ascuns, dară chiar și dacă ar fi văzut, era destul să-i șoptească la ureche: "Dacă nu taci, nici eu nu tac! " și tăcea.

Nu mai erau acum timpurile de mai-nainte.

Când pleca la gară, ca să se ducă la Ploiești ori poate chiar la București, Bughea alegea din grajd cei mai frumoși cai, își lua "cocoana" la dreapta și treceau zile până ce se-ntorcea. De! erau concerte și teatre și șantanuri și prieteni și modiste și croitori care te țin în loc.

Mai dăi apoi și cu lanțurile de aur, cu inelele, cu brățările, cu ceasornicele și cu fel de fel de alte lucruri frumoase și plăcute, care costă și ele ceva și de care un om și mai ales o cocoană care se respectă nu poate să se lipsească.

A ieșit, în sfârșit, la iveală că "cocoana" are și ea un copil fără tată și trebuie, ca orișice mumă adevărată, să poarte grijă de el și să-i asigure viitorul.

"De unde iese pentru unul - își zicea Bughea, care ținea să aibă un trai bun - poate să iasă și pentru altul. "

Bătrânul mai nu vedea, mai se făcea că nu vede, dar se zbătea din ce în ce mai rău, căci nu numai își făcea mustrări, ci mai simțea că văd alții și se temea-n fiecare clipă că lucrurile se dau pe față și toate i se surpă-n cap.

După ce prin martie a ajuns, în sfârșit, să poată depune zestrea, el a răsuflat ușurat și-a luat hotărârea de a se opri, renunțând să mai scoată și ceea ce deduse dintr-al său. Ce nevoie mai avea el de economiile lui, când era asigurat până la sfârșitul vieții sale?!

Cum să-l oprească însă pe Bughea, care mergea înainte cu hotărârea omului care-și face datoria?!

Chinuit de gândul că alții văd și tac, ca să facă și ei ca Bughea, el nu mai avea nici tigna somnului, nici poftă de mâncare și umbla buimac de ici până colo pe moșie, se lega de toate nimicurile și simțea-n fiecare clipă că toți îl iau peste umăr ca pe un trecător și nimeni nu mai ține seamă de dânsul.

Mai rămăsese însă unul, Raumer, care se încrunta când cineva îndrăznea să pună fie măcar și numai printr-un gest la îndoială buna-credință a bătrânului și curăția gândurilor lui. Știa și el multe și le avea notate în toată regula, dar adeseori își zicea: "O fi nevoit bătrânul să sufere pe moșie și un om ca Bughea".

Parcă Bughea ar fi fost om care-ntreabă pe cineva dacă-l sufere ori nu!

A fost grea de tot pentru Vârlan ziua când Raumer, nemaiiertându-l firea să tacă, a venit să-i spună ce are pe inimă.

Ce putea să-i răspundă?!

Își ștergea nădușelile, tușea-n sec și-o scălda în șapte ape, rugându-l să fie cu răbdare, că toate se vor îndruma pe calea cea bună, apoi s-a îmbărbătat și l-a chemat pe Bughea, ca să-l roage cu toată dragostea părintească să fie cu băgare de seamă, că lumea face caz mare și de cele mai mici lucruri.

Bughea era cuprins de indignațiunea legitimă a omului care n-are să se teamă de nimeni.

Auzi d-ta! ? un neamț, pripășit de prin țări depărtate, să-l controleze pe el, care s-a pomenit aici și a fost crescut anume pentru moșie! ?

Un venetic să ducă vorbe-n lume și să se atingă de numele unui om cinstit, care a executat ordine primite de la superiorul său?!

- Am să-i arăt cine sunt! strigă. Ori eu, ori el!

Era o nebunie ceea ce zicea Bughea, căci, după contract, Raumer avea să primească la concediare leafa pe doi ani, 24. 000 lei, dar bătrânul tremura când se gândea că Bughea, voind să-și apere "bunul nume", ar putea să spună ceea ce știa. Bucuros dar că poate scăpa cu obrazul curat, Raumer, și-a luat banii și a plecat, ca să-i facă lui Bughea loc.

"Bughea director și mazurca mare și tare! ziceau gurile rele. Acum o să meargă toate strună: un hoț și un pungaș fac împreună bună tovărășie! "

Așa și era.

Radu se juca sub privegherea guvernantei sale prin curte, prin livezi, pe câmp ori prin pădure, după cum era timpul.

Văduva, remăritată, era mulțumită că-și ia cele patru mii de lei regulat la trimestru.

Rudele băiatului își căutau de treburile lor, căci, la urma urmelor, interesele băiatului, iar nu ale lor erau în joc.

Bughea cunoștea bine lumea în care trăia și n-avea cuvinte de a se teme: mergeau toate strună, ca într-o lume cu cea mai bună rânduială, și-n vreme ce bătrânul pierea pe picioare, de-i tremura mâna când îi dedea subscrierea, Bughea se îndopa și mazurca se înfoia în mătăsuri și-n catifele.

Așa ar fi mers până la sfârșit dacă Bughea n-ar fi avut și-un păcat pe lângă marile lui virtuți.

Ținea ca lumea să se plece-n fața lui, și vai de cel ce se uita chiorâș la el, căci îl lovea ca pe Raumer, de unde nu-și mai venea în fire.

Trebuia dar să se găsească între cei mulți, în cele din urmă, unul care-și ia inima în dinți și se duce să facă denunțarea.

Lui Bughea puțin îi păsa, căci el avea pe cine să se descarce și era sigur că bătrânul cu nici un preț nu va spune adevărul; bătrânul era însă mai mult mort decât viu când s-a pomenit cu procurorul și cu judecătorul de instrucțiune la castel și-a fost poftit să le deie oarecare lămuriri.





Un om de-ncredere - Partea 01
Un om de-ncredere - Partea 02
Un om de-ncredere - Partea 03
Un om de-ncredere - Partea 04


Aceasta pagina a fost accesata de 558 ori.
{literal} {/literal}