La rascruci - Repaos

La rascruci - Repaos

de Ioan Slavici


8.

- Ești nedrept, sfinția-ta, și jignești pe alții prin bunătatea ce-mi arăți, grăi Andrei stând smerit în fața părintelui Hariton, bătrânul arhiereu.

- Nu, fiule, - îi răspunsese acesta - vorbind rar și încet. Ești tu acela care îi jignești ridicându-te mai presus de dânșii. Prea ți-e limpede și curat rostul la citire, prea îți este frumoasă cântarea, prea e multă cuviința înfățișărei tale și orișicât de plină ar fi biserica, toți își opresc răsuflarea ca să te asculte, toți se simt atinși și înălțați, toți rămân cu ochii îndreptați spre tine când citești Apostolul, când cânți vreun irmos ori când vii spre mine aducându-mi cădelnița. Ridici slujba dumnezeiască luând parte la ea, și de aceea țin să te am lângă mine pretutindeni, ca să-mi împodobesc bătrânețele cu tine.

Așa sunt bătrânii cu inima curată și doritoare de bine: le este viuă bucuria când câte un tânăr bine înzestrat li se ivește în cale, și pentru ca bucuria să le fie mai mare, îi măresc în gândul lor destoiniciile.

- Roagă-te, sfinția-ta, pentru mine - îi zise Andrei - ca laudele pe cari mi le faci să nu-mi slăbească inima, nici să-mi smintească mintea, ca să-mi schimb hotărârea.

- Inima ta - întâmpină arhiereul - e far nestins, care-și revarsă lumina departe și le arată calea mântuirii celor ce rătăcesc prin noianul întunecat al vieții. Știu cât ai suferit. N-ai spus-o nimănui, dar toți am putut s-o vedem din ochii tăi, din duioșia glasului tău și din blândețea întregei tale ființe. Cum ar putea vorbele mele să te vateme când durerea cea mare n-a putut nici ea să-ți înăsprească firea, ci mai vârtos a potolit-o și-a îndulcit-o?! Nu într-o clipă de deznădăjduire, ci din îndemn statornic îți este luată hotărârea, și bătrânețele mele sunt pătrunse de credință că niciodată nu vei șovăi, niciodată nu te vei căi, ci totdeauna te vei simți fericit de a te fi dat întreg Domnului, ca să mângâi pe cei ajunși la deznădăjduire și să dai prin tăria credinței inimilor slabe tărie.

- Niciodată, părinte, - răspunse Andrei ridicând glasul - totdeauna, preasfinte!

- Orișicât de greu mi-ar fi dar să mă despart de tine - urmă părintele Hariton înduioșat - îți dau binecuvântarea mea și te sfătuiesc numai să nu-ți prelungești șederea la Cheia, ci să pleci cât mai curând, cel mai târziu înainte de Paști, la Sfântul Munte.

- Povața preasfinției-tale mi-e lege neînduplecată! grăi Andrei, închinându-se cu fiiască umilință.

Era toamnă, când frunzișul, pișcat iar de brumă, își perduse verdeața și se făcuse iar ici galben, colo roșiatic, portocaliu ori roșu ca sângele de bou. Fratele Agaton, tânărul călugăr, se plimba singuratec prin pădurile din preajma schitului Cheia, și sub pașii lui fâșâiau iar frunzele căzute înainte de timp.

"S-a călugărit?!" strigă Tănase, cutremurându-se în toată ființa lui, și cu o putere covârșitoare îl cuprinse pornirea de a se duce la el, ca să i se plângă și să-și afle mângâierea în vorbele lui.

Abia acum înțelegea de ce Ghiță Chelarul umblă buimac și nu mai dă pe acasă și de ce Ileana a părăsit casa soțului său și nu mai știe unde să-și pună căpătâiul.

Și nu-și mai purta Tănase capul sus, nu se mai înmlădia, umblând, în mersul lui, nu mai călca țeapăn, nici nu mai privea plin de încredere împrejurul său: slab și istovit, cu ochii stinși, cu părul lung și nepeptănat, îmbrăcat în haine soioase și zdrențuite s-a oprit în fața lui Agaton, care se uita la el lung și cu ochii plini de o liniștită înduioșare.

- S-a risipit - grăi Tănase - avutul nostru și casa ni s-a spart!

- Nu e nimic! îi răspunse Agaton. Se adună în lumea aceasta lucrurile și se risipesc și iar s-adună. Ești încă tânăr, îți începi abia viața, și-ți rămâne destul timp ca să-ți vii în fire. Viața omenească se desfășoară cum râul curge ici prăbușindu-se spumegos peste stânci colțuroase, colo șerpuind cu repeziciune printre livezi înflorite, iar mai departe vărsându-se lin printre lanuri bogate, azi limpede, mâne tulbure și iar limpezit. Azi o boală grea te sleiește de puteri, încât crezi că ți s-au secat izvoarele de viețuire, dar organismul încetul cu încetul se premenește și mai curând ori mai târziu te simți renăscut pentru o nouă viață. Tot astfel când nenorocirile se îngrămădesc deasupra capului tău și ți le spulberă toate, ai nădejde, căci nădejdea-ți dă răbdare și tăria ca să lucrezi și să aduni iar încetul cu încetul cele risipite.

Tănase dete din cap.

- Nu mai sunt eu în stare să stărui înainte, grăi dânsul. Mă cutremur când mă gândesc că aș avea să adun ce s-a risipit, să încep din nou de unde a pornit-o tata și s-ajung la vârsta lui zbătându-mă ca dânsul. Altele au fost timpurile în care el și-a petrecut tinerețele; azi, când mișeii întovărășiți le stăpânesc toate, noi, cari n-avem nimic, suntem osândiți a ne petrece viața muncind în sec.

- Nu grăi de rău pe oamenii cu cari trăiești - îl înfruntă Agaton - și nu te plânge de timpul în care te-ai ivit. Nu-i adevărat ceea ce zici, căci toate nu numai spre rău, ci mai spre bine de cum au fost sunt pornite în zilele noastre. Oameni răi și nemernici, însetați de câștig și porniți spre răutate, au fost și sunt pretutindeni și totdeauna, și dacă e adevărat, că azi sunt la noi mai mulți decât aiurea și-n alte timpuri, cu atât mai vârtos ies la iveală cei cu inima curată, cari prin bune silințe și prin muncă cinstită numai țin să se ridice. Dacă e adevărat că sunt rari aceștia ei sunt cu atât mai prețuiți, și n-ai decât să stărui în rândurile lor pentru ca să mergi cu pas încet, dar sigur înainte. Nu te plânge, urmă el, ci căiește-te, căci nu în munca ta cinstită ai fost lovit, ci fiindcă ai râvnit să ajungi prin mijloace necinstite la un câștig mare. Trist ar fi dacă ai fi luat din izbândă îndemnul de a stărui în calea ce-ai apucat. Cine te-a pus să te-nsoțești cu oameni pe cari în atâtea rânduri i-ai socotit mișei?!

De ce ai lăsat să te ispitească?! Cum ai putut să li te dai unealtă?! Bucură-te - strigă călugărul - c-ai pățit-o chiar la prima-ncercare, trage-nvățătură din suferințele prin cari treci și roagă-te lui Dumnezeu să-ți dea tărie, ca să stărui de aici înainte în căile pe cari totdeauna le-ai socotit bune!

- O! - se tângui cuprins de deznădăjduire Tănase - dac-aș putea să mă rog lui Dumnezeu, mi-aș găsi în mine însumi mângâierea și n-aș mai umbla hăbăuc. Știința însă a omorât în mine credința!

- Minți, nenorocitule, și-ți spurci buzele grăind vorbe de ocară - strigă tânărul călugăr, cuprins de o căldură sfântă - Dumnezeu nu e numai putere și izvor nesecat de puteri, ci totodată și lumină nestinsă, și știință a toate: cu cât mai multe știm, cu cât mai în adânc pătrundem tainele firii, cu cât mai multe înțelegem, cu atât mai mult ne apropiem de ființa dumnezeiască, cu atât mai vârtos ni se-nalță inima spre Dumnezeu, cu atât mai îndeplin îi cuprindem cu mintea ființa atoatecovârșitoare. Nu pentru că știți multe, ci pentru că orbecăiți prin întunerecul neștiinței voi, cei ce ați învățat câte ceva, v-ați înstrăinat de legea părinților voștri. Învață, Tănase, învață mereu, ca să te luminezi și să-ți întărești inima. Bucură-te de lumina soarelui, ca să vezi scrutând cele de dimprejurul tău, iar nopțile aprinde-ți opaiețul și citește mereu, ca să te luminezi prin învățătură și să ajungi la cunoașterea vecinicului adevăr.

Clopotul începu să sune tânguicios la biserica schitului și să răsune prelung în strâmtorile văii.

- Mă cheamă - adăugă el - la slujba dumnezeiască, și nu pot să nu mă duc, dar mă voi întoarce cu sufletul mai limpezit la tine. Ruga-mă-voi lui Dumnezeu și pentru tine, ca să-ți dea dezlegare și să te îndrumeze spre repaosul sufletesc.

S-a dus să-și facă datoria, dar nu l-a mai găsit când s-a întors, și nu l-a mai găsit nimeni, căci nu-i viață când nu-i credință. Dumnezeu îndrumează numai pe cei ce-l au în sufletele lor!

Nu mai putea el să ajungă în lumea aceasta la repaos, căci n-avea în sufletul lui nădejdea, care-i dă în vremuri de grea încercare omului răbdarea. Se cutremura când se gândea la mama lui zbuciumată; se cutremura când vedea în gândul lui pe tatăl său, ajuns om fără de căpătâi; se cutremura știindu-și sora cu viața stricată: nu mai știa ce să facă cu sine însuși și nu mai avea în el tăria de a începe din nou.

A cutreierat zile întregi prin munți și prin codri, încât i s-a pierdut urma, și abia vara viitoare ciobanii au dat în fundul unei prăpăstii adânci de oasele lui, curățite de furnicile harnice.





La rascruci - Spre casa
La rascruci - Nevoi si iar nevoi
La rascruci - Icoana vremii
La rascruci - Socoteala din targ
La rascruci - Fata lui Chelaru
La rascruci - Zile negre
La rascruci - Alinare
La rascruci - Repaos


Aceasta pagina a fost accesata de 640 ori.
{literal} {/literal}