La rascruci - Alinare

La rascruci - Alinare

de Ioan Slavici


7.



"Așa și nu altfel - și-a zis Andrei când a primit vestea -, așa se petrece viața în aievea, iar nu cum ni-o plănuim noi. "

Aflându-le toate, el a fost cuprins de o durere fioroasă și s-ar fi dat rob pe toată viața dacă ar fi putut să-l ajute pe prietenul său și să scape casa de la Răscruci, în care petrecuse atâtea zile fericite, dar el însuși se simțea scăpat și-i mulțumea lui Dumnezeu că 1-a luminat și i-a dat tăria de a stărui în hotărârile sale.

Îi era sfântă femeia care se jertfise de bunăvoie, dar se pătrundea din ce în ce mai tare de gândul că după cele petrecute el și ea nu ar fi putut să aibă împreună decât o foarte tristă viață. Crescută în belșug, deprinsă a le prețui toate în bani și lipsită de avântul care orbește pe om, ea nu putea să trăiască în sărăcie și el s-ar fi simțit nenorocit neputând să i le dea toate după dorința inimii lui.

"Da! își șoptea parcă un glas tainic. De dragul ei ai fi fost în stare să te ticăloșești și să-ți vinzi sufletul. "

Și el avea dreptate.

Lin și neturburată de nimic se desfășura viața Ilenei.

Ținuse Băltac s-o aibă de soție fiindcă era împodobită de fire cu toate darurile care o fac pe femeie dorită și-l încânta gândul că toți se vor uita cu jind la ea, toți îl vor ferici și cu fală va ieși cu ea în lume. Abia fiindu-i soț, și-a dat seama c-a găsit în ea și multe pe care nu le căutase.

Se-mpăcase, biet de el, cu gândul c-o să fie posomorâtă și ursuză și-o să-i facă adeseori grea viața. Nu însă! Soția lui o dată, ea și-l avea soț adevărat și era mereu voioasă, mereu doritoare de a-i face voile și de a fi de același gând cu dânsul, roabă a casei sale și ajutoare neobosită a lui și-n treburile casei și-n multele lui daraveri cu alți oameni.

Se mai împăcase Băltac și cu gândul că cumnatul său și socrul său vor căuta, în strâmtoarea la care ajunseseră, să tragă foloase din averea lui și de trecerea lui, și adeseori își făcea, stând așa singur, socoteala cam cu cât o să poată scăpa ca să nu se strice cu dânșii și să nu-și turbure traiul cu soția. Nici asta n-a ieșit cum se temuse el. Lasă că Ileana ținea la casa ei, dar Ghiță, mai ales acum, era prea mândru pentru ca să cerșească, iar Tănase, om trăit puțin în lume, nu-și dedea seamă despre cele ce se petrec și mereu își închipuia că tot atât de ușor cum le-a încurcat are să le și descurce toate.

Ostenind în întinsa ei gospodărie de dimineața până seara și bucurându-se de sporul pe care-l vedea în toate, Ileana își petrecea viața în lucrare liniștită, azi ca ieri și mâne ca totdeauna, fără de bucurii mari, dar și ferită de griji mistuitoare, și nu o dată Băltac își zicea stând așa singur: "Cum, Doamne, a căzut atâta noroc pe capul meu?! " nu o dată era cuprins de simțământul că nu este el vrednic de viața pe care o are și de temerea ca nu cumva s-o piardă.

Temerea aceasta se ivea în inima lui mai ales când Ileana și el își aduceau așa, din întâmplare, aminte de Andrei, pe care-l știau ajuns destul de bine, psalt, precum dorise, la una din bisericile mai bogate și ajutător în cele bisericești al părintelui Hariton, unul din arhiereii chemați adeseori la nunți, la botezuri și la înmormântări.

- Săracul de el! zicea Ileana și nu era chip s-o facă să vorbească despre el.

Ce-ar fi și putut să vorbească? și cui i-ar fi fost de vreun folos dacă ea l-ar fi jignit pe soțul ei dându-și slăbiciunea pe față?

Se împlinise anul de când Andrei se afla la București, și anul al doilea, în postul Paștilor, Băltac a primit de la el banii cu cari-l împrumutase, dimpreună cu o scrisoare, în care îi mulțumea pentru bunăvoința lui și-i făcea împărtășiri despre felul cum își petrecea viața.

"Să-i spui, te rog - zicea el la sfârșitul scrisorii - și Iuanei multe doriri de bine din partea mea. Mă gândesc adeseori la dânsa și mă bucur din toată inima știind că o duceți bine și aveți spor în toate, căci nu e în lumea aceasta nimic mai bun decât căsnicia liniștită. Dumnezeu să te răsplătească pentru ajutorul ce mi-ai dat la vreme de nevoie și să vă aibă în buna lui pază. "

Ileana luă cam în pripă scrisoarea din mâinile soțului său, ca s-o mai citească și ea.

Uitându-se la slova lui cea frumoasă și dându-și seamă că din manile lui a ieșit hârtia pe care o ținea în mânile ei, ea începu să tremure și lăcrămile i se iviră în cele din urmă în ochi.

Ea se uită râzând la fața lui Băltac, își scoase batista, o ținu câtva timp deasupra ochilor, apoi își șterse lăcrămile.

-Asta-i acum?! grăi dânsul mai mult nerăbdător decât supărat. Tocmai acum ți-a venit?!

- Nu cumva te miri? nu cumva te superi? îi răspunse ea. Fii om cuminte! Asta vine de la sine, și nu totdeauna poate omul să-și stăpânească firea. Tu vezi cât de frumos scrie, și vai ar fi și de tine, și de mine dacă aș fi femeie care poate, citind scrisa lui, să nu se înduioșeze. Lasă-mă să plâng fără sfială, că mai rele sunt lăcrămile vărsate prin ascuns. Atâta mi-a mai rămas și mie! adăugă și o porni pe plâns.

Dacă lucrul acesta i s-ar fi întâmplat lui Băltac mai demult, pe la începutul căsniciei lui, el și-ar fi întors spatele și-ar fi lăsat-o să-și verse focul și să se potolească; acum însă avea slăbiciune de dânsa și îi venea, văzând-o plângând, și lui să plângă.

- Dar - grăi dânsul - când o să înceteze aceasta! ?

- Niciodată! îi răspunse ea. Câte zile voi mai trăi pe pământ îmi voi aduce aminte de el și îmi voi plânge întruna soarta. Dar ce-ți pasă?! adaugă cu glasul schimbat. Ai vreun cuvânt de a te plânge de mine?! Nu ți-am fost și nu-ți sunt soție credincioasă? Te-am supărat vreodată? Nu m-ai avut totdeauna și în toate la îndemână? Fă-te că nu bagi de seamă și lasă-mă, că-mi trece… Tu știi că m-ai luat cum m-ai găsit, și mai rea de cum mă credeai nu sunt.

Băltac asculta vorbele ei și tăcea, fiindcă nu știa ce să-i răspundă, dar îi era parcă i se întunecase deodată viața.

A trecut în curând și asta, și Ileana era tot ceea ce fusese, dar nu o mai vedea el cum o văzuse, se uita adeseori pe furiș la ea, se temea s-o lase singură cu gândurile ei și-și dedea silința să-i facă viața plăcută, ca să uite cele trecute.

Dragă i-a fost și din zi în zi tot mai dragă i se făcea femeia care îi era soție, și cu cât mai dragă îi era, cu atât mai des îl cuprindea simțământul că i-a făcut o mare nedreptate și că foarte nesuferit trebuie să-i fie. Când simțământul acesta îl cuprindea, îi venea să-i cadă plângând în genunchi și era în stare să-și dea întregul avut câștigat cu atâta caznă ca s-o îndulcească.

Tocmai aceste silințe ale lui îl făceau însă Ileanei din zi în zi mai nesuferit.

Ea a putut să aibă trai bun cu dânsul câtă vreme el s-a mulțumit cu ceea ce putea să-i dea din toată inima și fără ca să-și facă ea însăși silă; acum, când cerea ceea ce era împotriva firii ei, el îi umplea inima când de milă, când de dispreț, și cu cât mai neastâmpărat alerga el după ea, cu atât mai vârtos fugea dânsa de el.

"Lasă-mă în pace! " îi zicea la început cam cu jumătate de gură și cu oarecare cruțare.

"Caută-ți de treabă și nu te face de râs! " îi zicea în urmă, așa, cam în glumă.

N-a trecut însă mult și ea nu-i mai zicea nimic, ci căuta singurătatea, și i se plângea mumei sale, când se întâlneau, că-i este din zi în zi tot mai greu traiul cu soțul ei.

- De ce, fată? întreba lelea Maria cu inima încleștată.

- Mai întrebi și d-ta? îi răspunse fata. Parcă nu le știi toate?! De când cu scrisoarea pe care a primit-o de la Andrei, nu mai are astâmpăr și ni s-au răsturnat toate în casă.

Lelea Maria suspina și tăcea, dar Ghiță s-a ridicat în picioare când le-a aflat și el și îi venea să sară în șea și să nu se oprească decât la București.

- Să-mi lase fata în pace și să nu-i strice casa! strigă el tare, parcă ar fi voit să-l audă și Andrei.

Nu s-a aruncat în șea și nu 1-a auzit Andrei, dar e scurt drumul de la Răscruci până la București, mulți îl bat pe fiecare săptămână, și în curând s-a dus vestea până la Andrei care era cu gândul mereu la Valea Teleajenului, când la Aluniș, când la Răscruci, când mai ales la casele frumoase ale lui Băltac.

Știa până în cele mai mici amănunte cum s-a încurcat Tănase și cum i s-au prăbușit deodată toate în cap. Nu-i era însă milă de el, căci îl știa om tânăr, și omul tânăr din pățaniile sale învață și dând cu capul când de un zid, când de altul se deprinde a umbla prin lume. Nu-i era milă nici de Ghiță Chelarul, omul vârtos și trecut prin multe, care se împăcase de mult cu gândul că toate sunt pornite spre rău. Îl durea însă inima când se gândea la lelea Maria, care era femeie slabă și simțitoare și se împăca mai anevoie cu soarta ei.

Mai făcuse Tănase și greșeala de a nu se fi împăcat cu starea lucrurilor și de a se fi încurcat în două procese, unul pentru pădurea pe care o luase în tăiere, iar celălalt pentru lemnele ce nu-i fuseseră primite.

Așa e omul ajuns în primejdie: se agață și de un pai. Simțea, ce-i drept, c-o să piardă procesele, dar le mai amâna cu fel de fel de apucături, ademenit de gândul că mai curând ori mai târziu iar vor veni la putere oamenii lui și ai lui Băltac și ai cucoanei, și atunci vor face ce vor face ca să-l scape.

O ducea dar și o momea și pe mama lui cu nădăjduiri deșerte, dar cu atât mai amară trebuia să fie lovitura, căci procesele sunt o nenorocire chiar și pentru cei ce le câștigă.

O mângâiere adevărată și deplină le mai rămăsese: că Ileana cea bună și cuminte o duce bine și se împacă cu soarta ei.

El sta sleit de putere și cu ochii împăienjeniți când a aflat că pierdută e și mângâierea aceasta.

"Eu?! zise oprindu-și răsuflarea. Eu îi stric casa?! O, Doamne, dar cum i-o stric?! ce-am făcut și ce fac ca să i-o stric?!

Nu cumva e destul să mai trăiesc și eu în lumea aceasta ca să i-o stric?! Ce n-aș fi oare în stare să fac ca să nu i-o stric?! "





La rascruci - Spre casa
La rascruci - Nevoi si iar nevoi
La rascruci - Icoana vremii
La rascruci - Socoteala din targ
La rascruci - Fata lui Chelaru
La rascruci - Zile negre
La rascruci - Alinare
La rascruci - Repaos


Aceasta pagina a fost accesata de 601 ori.
{literal} {/literal}