La rascruci - Icoana vremii

La rascruci - Icoana vremii

de Ioan Slavici


3.


"Înainte, băieți! " le strigă Ghiță lăutarilor când află că feciorul său a trecut spre Răscruci și că era însoțit de Andrei al preotesei.

Se bucura că după doi ani o să-l vadă iar și-i ardea să afle cum s-a făcut de când nu l-a mai văzut; nu mai avea însă până acasă decât cale de vreun ceas și-i venea mai bine să meargă pe îndelete, ducându-și buiestrașul de căpăstru, și cu lăutarii după el, ca toată lumea să vadă că-i voios și n-are de ce să fie mâhnit.

Numai din când în când îi venea să pună piciorul în scară și să se salte în șea. Îi dedea zor gândul că Tănase era însoțit de Andrei, care n-avea, nu mai avea ce să caute la Răscruci. În zadar! S-au schimbat vremurile. De ce să-și facă omul inimă rea, când poate să nu și-o facă?!

Era însă om de fire vârtoasă Ghiță și nu s-a săltat în șea: așa - ducându-și calul de căpăstru și cu lăutarii după el - a sosit acasă.

Îi și ședea bine.

Înalt, spătos, cu fața curată, rumenă și totdeauna zâmbitoare, cu sprâncenele dese și subțiri și cu ochii vioi, el mergea mlădiindu-se la tot pasul, purtându-și sus capul și răsucindu-și din când în când lunga mustață neagră, un om de rară frumusețe, asupra căruia ochii tuturora se opresc și căruia toate îi ședeau bine. Îi era și lelei Măriei destul să-l vadă ca să i le treacă toate cu vederea, și curată a fost bucuria casei când el s-a ivit în depărtare, curată a rămas și după ce el a sosit la ai săi.

Avea Ghiță Chelarul ca numai puțini oameni darul de a face ca toți să intre în voile lui și de a nu lăsa pe nimeni să-l ducă unde el nu vrea să meargă.

S-a uitat o dată împrejur și s-a încredințat că Andrei plecase, n-a mai cercetat apoi de ce și cum a plecat, și i-ar fi tăiat orișicui vorba dacă ar fi voit să-i spună.

Abia după-prânz, când a rămas singur cu Tănase, a adus vorba asupra lui Andrei.

- Bun băiat și cuminte - grăi dânsul - și mult m-aș fi bucurat dacă aș fi putut să-l am între ai casei mele.

- Și de ce n-ai fi putând să-l ai? întrebă Tănase, oarecum speriat.

- Pentru că și-a stricat tot rostul, îi răspunse tatăl său. Ce-ar mai putea să iasă din el? Știe multă carte și e vrednic ca numai puțini: azi însă lumea nu mai cercetează ce știi și la ce te pricepi, ci-ți cere răvaș de drum.

- N-are decât să mai facă și cei doi ani de seminar ce-i mai lipsesc, întâmpină Tănase, și popă ca dânsul rar ai mai putea să găsești.

Ghiță se uită lung la dânsul.

Era amărât în sufletul lui, iar omul amărât trece cu vederea partea bună a lucrurilor și vede în toate numai ceea ce i se pare rău.

- Dac-aș mai fi eu tot cel ce am fost - zise - ca să-i dau zestre și să-l pot ține doi ani la București. Nu-i însă, băiete, cu putință. Au trecut - urmă uitându-se cu un fel de jale la fiul său, ajuns om acum în toată firea - s-au dus timpurile noastre, și vremuri grele au dat peste noi: nu cel mai vrednic, ci cel mai stăruitor apucă azi înainte.

- Vrednicia în toate timpurile iese biruitoare! întâmpină Tănase, care, om cu știință de carte, se socotea mai cu minte decât tatăl său.

Chelarul își răsuci mustața măsurându-l de sus până jos.

Una din marile mulțumiri ale vieții e să stai de vorbă cu fiul tău și să-l poți socoti mai presus de tine, un pas înainte în desfășurarea neamului tău. Și ar fi putut Ghiță să-și socotească feciorul mai presus decât sine. Înalt și el și bine făcut, mai semăna cu mama lui, care era bălană, și era încă mai frumos. Numai zâmbetul necontenit al tatălui său îi lipsea. Știa apoi multă carte, și nu o dată își zicea Chelarul: "Ce nu pot eu, o să poată el; ce nu mi-e dat mie, o să-i fie lui". Orișicât de multe ar fi avut însă Tănase, era un lucru care-l punea pe tată mai presus de fecior: trăise mai mult, se frecase mult prin lume, învârtise multe daraveri, descurcase fel de fel de treburi cu fel de fel de oameni și le judeca toate după cum știa din pățăniile lui.

- În toate timpurile iese - grăi el - biruitoare vrednicia; vorba e numai că aceea ce azi e vrednicie nu e și mâne. Voi, cari le știți toate din cărți, vă deprindeți încetul cu încetul a vedea lumea nu cum ea în aievea e, ci cum vi-o arată cărțile. Nu-i așa lumea adevărată! Vrednic era odată omul cinstit și cu inima curată care muncea întins și cu pricepere și știa să-și chivernisească avutul, ca să-l sporească pentru copiii săi și pentru zilele bâtrânețelor sale; azi vrednic e cel ce știe să adune bogății, orișicum le-ar fi adunând.

- Nu-i așa, tată, îi răspunse Tănase; și azi lumea hulește pe cei ce se folosesc de mijloace urâte ca să se îmbogățească.

- În cărțile voastre îi hulește - întâmpină Ghiță - dar în lumea cea adevărată nu mai cercetează nimeni cum te-ai înstărit, ci te saltă dacă ai stare și te socotește nemernic dacă n-ai știut să te folosești de împrejurări ca să ți-o faci. Da, de când cu telegraful și cu calea ferată, nici nu mai e chip să-ți faci prin muncă cinstită vreo stare mai însemnată, și noi cei ce mai-nainte învârteam treburile tânjim muncind în sec. Ce treabă mai pot să fac eu cu cele două-trei miișoare ale mele, când mișună prin sate agenții străinilor cu sute de mii și le adună toate, ca să le ducă cu calea ferată?! Acolo unde eu trebuie să caut ca să-mi găsesc socoteala, un câștig de zece bani, ei se mulțumesc cu două parale, fiindcă la sutele lui de mii două parale fac mult. Îmi urcă dar prețurile și mă dă la o parte.

- Tocmai acesta e folosul noilor întocmiri, grăi Tănase. Căile ferate au ridicat prețul avuțiilor noastre și au scos la iveală bogății cari mai înainte zăceau ascunse ori se prăpădeau, fiindcă nimeni nu se folosea de ele. Ce era odată și ce e azi în țara noastră?!

Ghiță iar se uită lung la el.

- Acesta e - îi zise - un lucru despre care tu nu ești încă în stare să-ți dai seamă. Noile întocmiri au fost puse la cale nu din dragoste pentru noi, ci pentru ca banii străinilor să fie întrebuințați cu folos pentru cei ce îi aveau.

- Dar și pentru noi?! strigă Tănase.

- Eu simt în fiecare zi că nu! răspunse Ghiță. O să-ți spun un singur lucru, din care o să te dumirești tu, urmă el după o mică pauză. Cocoana Paula, nevasta subprefectului, pe care o știi și tu, are un prieten care știe să găsească bani cu patru la sută și o împrumută cu șase la sută. Băltac și alții iau de la dânsa cu zece și-i împrumută pe sătenii nevoiași cu cinsprezece până la douăzeci la sută, după cum e nevoia omului.

Acum înțelegea Tănase rostul condicei pe care i-o arătase Ileana.

- D-ta - întrebă el cam cu sfială - cu câte la sută te împrumuți?

- Eu - îi răspunse tatăl său ca-n treacăt - nici nu iau, nici nu dau cu camătă.

- Tot ai însă și datorii, și datornici, întâmpină Tănase.

- Asta - grăi Ghiță cam scos din răbdare - e o socoteală pe care tu n-o înțelegi. Nu cumva vrei să mă ispitești, ca să-mi ceri socoteală?! Vorba nu e ce fac ori nu fac eu, ci de ce nu pot să-l iau pe Andrei între ai casei mele. Am făcut - urmă el așezat — puțină stare, pe care o am, lucrând cu sătenii. Azi sătenii muncesc ca să țină traiul bun al slujbașilor sporiți din an în an, și ca să plătească și carnetele banilor cu cari s-au făcut înnoirile de cari îmi vorbiși, și carnetele lui Băltac, ale cucoanei și ale prietenului ei: de unde să mai iau și eu ca să-i dau fetei zestre și să-mi țin ginerele la București?

- Andrei nu cere zestre, zise Tănase.

- Nu dau eu însă fără zestre fata după un om care n-are nimic, îi răspunse Ghiță. Asta se făcea mai înainte, când omul vrednic putea să se ridice din vrednicia lui. Azi trebuie să ai cheag dacă vrei să pornești cu bine în calea vieții. L-ai văzut pe Băltac ce case frumoase a ridicat în locul cocioabei pe care a luat-o de zestre?!

- Nu cu vrednicia, ci cu mișelia! strigă Tănase.

Ghiță Chelarul se ridică, se plimbă puțin prin casă, apoi se opri în fața feciorului său.

- Despre Băltac să nu vorbiți așa, îi zise el potolit. Subprefectul și nevasta lui îi sunt prieteni; prefectul, când se abate pe aici, la el trage; chiar episcopul a mas la dânsul astă-vară, când a trecut spre Suzana: primarii și notarii toți îi sunt slugi. Nu te speria de cele douăzeci la sută: obrazul curat cu cheltuială se ține.

El iar se plimbă și iar se opri.

- Mă întorceam - urmă el - săptămâna trecută de la Ploiești și m-am dus să-mi iau un bilet de tren. Fiind zi de târg, era înghesuială la casă și trebuia să aștept ca să-mi vie rândul. Pe când însă eu așteptam, alții, cari-l cunoșteau pe casier, îi dedeau banii peste umărul meu, își luau biletul și porneau mai departe. Până chiar și sergentul pus acolo ca să ție buna rânduială, cumpăra bilete pentru cunoscuții lui. N-am pierdut, ce-i drept, trenul, dar fierbeam în mine și am făcut venin pentru un an de zile. Uite, așa se petrec lucrurile în zilele noastre pretutindeni. Tu nu știi ce va să zică sfănțuiala. Nu mai vorbesc de primarii și de notarii de la sate, cari te poartă de azi pe mâine dacă nu-i cinstești, fie măcar și numai cu o țuică. Am luat însă, ca să le mai dau oamenilor de lucru, astă-vară asupra mea câteva poduri. Vai de capul meu prin câte am trecut până ce am ajuns să mă pot apuca de lucru, și mi s-a înăcrit viața până ce am ajuns să-mi iau banii. Nu-mi cerea nimeni nimic, dar stăteam ceasuri întregi pe la ușile slujbașilor mici și mari ca să pot lua o iscălitură, și mi-am mâncat tot câștigul cu drumurile, cu hotelurile și cu mesele. Lui Băltac toate îi merg limpede și iute. Când pleacă de acasă, un buzunar îi este plin de bilete de recomandație, iar celălalt ticsit cu mărunțiș, și ușile îi stau deschise. Bine, băiete, asta-l ține ceva! Unul, mai fără de rușine, primește bani nenumărați. Altul îl roagă să-i caute fie ouă, fie pui, fie unt proaspăt, fie poame, fie țuică veche, fie un butoiaș de vin bun, fie cine mai știe ce, iară el aleargă, caută, trimite și uită să ceară prețul. A intrat în gândul tuturora că i se cuvine fiecăruia să tragă foloase din dregătoria în care se află, și eu știu oameni foarte cumsecade cari nici nu cer, nici nu primesc, dar trec cu vederea sfănțuielele pe cari le fac cei mai mărunți. Băltac o pune și asta-n socoteală, și dacă-i judeci bine, puțin îi mai rămâne din cele douăzeci la sută. Vântură și el și cerne prin ciur mai rar, ca să-i rămâie și câte un bob în pleavă.

- O fi pe ici, pe colo cum zici - grăi Tănase -, dar peste tot nu-i așa. Prea ți se par toate posomorâte.

- Fiecăruia lucrurile îi sunt cum i se par, fiindcă altfel nu poate să le vadă, răspunse tatăl zâmbind. E păcatul meu că nu mă pot potrivi cu oamenii de astăzi, urmă peste puțin, cuprins de mâhnire. După mintea mea de om fără știință de carte, noi trebuia să muncim cu toții mai mult, să cheltuim mai puțin, să adunăm fiecare câte ceva și să facem numai înbunătățirile care se puteau face din al nostru. O să vie, așa cred, timpul când toți o vor înțelege-o aceasta, dar eu n-o s-o mai duc până atunci. Îmi trăiesc dar traiul așteptându-mi sfârșitul, și să nu te miri dacă mă vezi cum m-am făcut. Nu mai cred că bunele silințe pot să mă ducă înainte, nu pot să mă mlădiez și le las toate în voaia întâmplării. Ești om făcut acum și ai în tine toată credința tinerețelor tale: dacă te socotești mai îndemânatec decât mine, ia-le toate, pe timpul cât stai acasă, în seama ta, fă cum te taie capul, și să vorbim peste două, trei luni de zile.

- Primesc! - strigă Tănase sărind în picioare - dar atunci trebuie să mă lămurești despre toate.

- O să te lămurești tu însuți — îi răspunse tatăl său - din condica pe care o găsești la Ileana. Când aveam bani, îi ajutam pe săteni fără camătă, și rămâne să mă plătească în zile de lucru făcute fie la mine, fie în socoteala mea aiurea ori să-mi deie cu prețurile zilei prune, vin, porumb, ce vor fi având. Când nu aveam bani, luam pentru dânșii, ca să-i scap de carnete mari, de la cocoana cu zece, iar de la Băltac cu doisprezece la sută. Aceștia sunt însemnați în condică cu cruce și sunt trecuți și la cocoana ori la Băltac. N-ai dar decât să aduni pe cei însemnați cu cruce la o parte și vezi cât am să iau eu de la oameni.

- Dar cu văduva cum stai? întrebă Tănase mai sfiicios.

- Cu dânsa am alte socoteli, care nu te privesc, îi răspunse Ghiță. Îmi dă vin cu prețuri potrivite și pentru mine, și pentru ai mei, și plata se face după ce s-au petrecut vinurile. Asta e o socoteală pe care o poartă ea, și grija mea e numai ca plata să se facă la timp.

"Care va să zică alergi în treburile ei", ar fi voit Tănase să zică, dar n-a zis, și rău ar fi făcut dacă ar fi zis, căci în adevăr în treburile sale și-n ale oamenilor săi a alergat și alerga Ghiță Chelarul.

Nu prea stăruia însă nici el în gândul lui. Îi era destul c-a ajuns stăpân.





La rascruci - Spre casa
La rascruci - Nevoi si iar nevoi
La rascruci - Icoana vremii
La rascruci - Socoteala din targ
La rascruci - Fata lui Chelaru
La rascruci - Zile negre
La rascruci - Alinare
La rascruci - Repaos


Aceasta pagina a fost accesata de 658 ori.
{literal} {/literal}