Gura satului - Capitolul 07

Gura satului - Capitolul 07

de Ioan Slavici


7.

Casa lui Mihu era trista si mahnita, tineretea si darul veseliei pierisera din ea.

Safta, harnica gospodina, sedea retrasa si tacuta ceasuri intregi, fara de nici o treaba si departe de placutele griji ale casei. Dumnezeu ii daduse destul; avea din ce sa traiasca si nu se temea ca-i vor ramanea copiii necapatuiti.

Mihu, stapanul mandru de bogatiile sale, dimpotriva, din zori de zi pana seara tarziu muncea alaturea cu slugile. Feciorii ii erau inca tineri; le mai ramanea destula vreme sa munceasca.

Marta, in sfarsit, era blanda, harnica si totdeauna in voie buna, gata de a le zambi celor ce-i privesc in fata; dar ea nu mai era copila zburdalnica ce rasfata lumea prin neastamparul veseliei. De pe o zi pe alta sangele ii pierea din obraji si vinele tot mai mult ii strabateau prin pielita alba a mainilor.

Despre intamplarile petrecute nimeni nu mai cuteza sa vorbeasca, si aceasta tacere, purtarea linistita si prefacuta uitare il umplea pe Mihu de ingrijare. Parca se temea de ceva si, oriunde privea, el nu vedea decat o mustrare ascunsa. Sub acoperamantul casei sale era mereu nedumerit, iar cand iesea intre oameni nu-si mai gasea cumpatul si buna chibzuiala de mai inainte, fiindca se stia judecat in taina si nu stia judecata lumii. Ar fi dorit sa vada pe cineva plangand, dar nimeni nu plangea. Ar fi dorit sa-l mustre cineva, dar nimeni nu cuteza. Ar fi dorit sa se mai intample ceva, dar intamplarile se insirau dupa obiceiul vremilor. Nu putea sa-si dea seama ce doreste; simtea insa ca lucrurile il supara si ca nu mai pot ramanea cum sunt. Toata casa i se schimbase, fara ca sa poata intelege destul de lamurit pentru ce. Inima i se umplea de amaraciune cand vedea ca nimeni in lume nu-si mai deschide sufletul inaintea lui si ca a ajuns a fi strain chiar intre peretii casei sale.

Adeseori sta si privea asa in lume, da din umeri si iarasi urma lucrul. Era o suparare in casa, dar avea sa treaca si asta.

Zilele treceau insa, si nimic nu se schimba. De pe o zi pe alta isi pierdea rabdarea, se mania fara ca sa stie pe cine si-i venea pofta de cearta. Pierduse ceva ce nu mai putea gasi; era obisnuit cu o multime de lucruri, care nu i se mai puneau in cale; ii lipseau rostul obisnuit si tihna de toate zilele.

Cosma ii sta Mihului greu pe inima. El era vinovat de toate; pentru el se urmeaza lucrurile cum s-au urmat. Dar socoteala era incheiata si Cosma parca nici nu mai traia pe fata pamantului.

intr-o duminica, intorcandu-se de la biserica, Mihu gasi pe Safta sezand singura la fereastra din casa cea mare. Atat era de adancita, incat tresari cand il simti intrand in casa.

Mihu nu se mai putu stapani.
La ce te gandesti, nevasta? grai el.

La ce sa ma gandesc? ii raspunse ea. stii cum sunt gandurile: vin cu sila si se duc fara de veste.

Asa-i! zise Mihu usurat. Dar, cand ochii lor se intalnira din nou, el vazu furisandu-se o lacrima din ochiul sotiei sale.

Safto! zise el cam aspru. Prea te dai dupa fata.
Dar n-o vezi cum e? ii raspunse nevasta cu amaraciune.
Ce zice? intreba Mihu linistit.
Nimic! grai Safta. Nu vrea sa se dea in vorba despre dansul. Mihu ramase catva timp cuprins de o vie ingrijare.
Safto! grai el hotarat. Sa o maritam dupa el.
Fa cum vrei, raspunse ea.
Sa fac cum vreau? zise Mihu. Ori nu vad ca v-ati pierdut odihna si v-ati schimbat firea? O sa ma duceti pana la anul tot asa. Vreau cum vreti voi!

Mihule! grai acum Safta. Nu zice ca noi voim! Tu esti stapan in casa; tu fa cum vei chibzui.

Asa-i! zise Mihu tulburat. Asa-i! zise iarasi, ridicandu-si mereu parul de pe frunte. Asa-i! eu am sa hotarasc.

Ar fi dorit ca Safta sa mai zica ceva; Safta insa, vazand ca el nu mai zice nimic, tacu si ea. Astfel au stat, fiecare cu gandurile sale, pana ce a intrat Marta, ca sa intrebe daca nu vor sa sada la masa.

Mihu acum simtea pe umerii sai intreaga sarcina a lucrurilor viitoare, dar nu se putea hotari. Daca ar fi fost cineva sa-l impinga intr-o parte ori in alta, fie un copil, fie chiar unul dintre slugile sale, el s-ar fi bucurat; acum insa chiar nici Safta nu-i mai zicea: "Eu nu zic sa faci, barbate; cred insa ca ar fi bine."

Era in sufletul lui o lupta care de la sine nu se mai putea curma, si in cateva zile aceasta lupta il seca de puteri. Miercuri lua un fel de hotarare, isi puse in gand sa cunoasca, inainte de toate, pe Miron, iar joi de cu zori pleca la munte, zicand ca merge sa vada turma dusa la jir.

Seara, cand se intoarse, buiestrasul era plin de spuma. Mihu descaleca incet, iar cand Safta il intreba despre trebile zilei, el raspunse scurt si cuprinzator: "Toate sunt bune!"

A gasit stana lui Miron, dar pe Miron nu l-a mai gasit. Plecase cu vreo trei saptamani mai inainte. isi vanduse partea din turma, isi luase viteii si juncanii si plecase, nimeni nu stia unde si nimeni nu stia pentru ce. Se dusese in lume.

Mihu tacea, desi era cuprins de o vie parere de rau. Marta, fata lui cea inteleapta, tot mai strans i se lipea de suflet, se simtea parca anume facut de Dumnezeu numai de dragul ei, si chiar feciorii ii pareau straini.

Dara Marta era multumita si nu mai cerea nimic, iara el insusi nu mai avea nici o dorinta pentru dansa.

Era trista casa lui Mihu, trista si mahnita...




Gura satului - Capitolul 01
Gura satului - Capitolul 02
Gura satului - Capitolul 03
Gura satului - Capitolul 04
Gura satului - Capitolul 05
Gura satului - Capitolul 06
Gura satului - Capitolul 07
Gura satului - Capitolul 08
Gura satului - Capitolul 09


Aceasta pagina a fost accesata de 1423 ori.
{literal} {/literal}