Serbarea de la Putna - La Viena

Serbarea de la Putna - La Viena

de Ioan Slavici



Se infiintase dupa multe framantari Societatea Academica "Romania juna" si noi, fericitii ei intemeietori, asteptam cu viua nerabdare sambetele, cand ne intruneam ca sa petrecem cateva ceasuri impreuna, lucru pentru toti placut si pentru cei mai multi totodata si folositor, caci ne adunaseram din toate tarile in care soarta i-a risipit pe romani, si numai putin dintre noi stiam bine, ba unii abia aici aveau sa invete romaneste.
Eminescu era unul dintre cei mai zelosi membri ai societatii si secretarul ei.
Copilarise in Moldova, isi facuse studiile secundare la Cernauti, la Sibiu, la Blaj si la Beius, statuse la Timisoara, unde avea un frate mai mare: petrecuse timp indelungat la Bucuresti, cutreierase tot pamantul romanesc si ne considera pe toti compatrioti, ne era tuturora apropiat. Era insa un cerc mai restrans, in care il vedeam in fiecare zi, oameni mai potoliti ca Vasile Bumbac si Grigorovita din Bucovina, Stamati din Basarabia, T. Nica de la Brasov, dr. Maier, D. Barcianu si catva timp I. Bechnitz de la Sibiu. Tancu si Ciocan de la Nasaud, V. Lucaciu din partile Satmarului, N. Oncu din Zarand, I. Hosanu de pe Mures, I. Neagoie de la Blaj si si Caragiani din Macedonia, tinerii batrani, care aveau pentru el o afectiune mai mult decat colegiala si pe care el nu-i punea in rand cu ceilalti.
Desi tanar, stia din propria lui experienta cat de mult se deosebesc romanii unii de altii in ceea ce priveste felul de a gandi, de a simti si de a vorbi, cat de anevoie se inteleg intre dansii si cat de greu e a-i face sa lucreze impreuna.
"Nu exista poporul roman - ne zicea el adeseori in felul lui paradoxal - ci numai putinta de a-l inchega".
Noi ceilalti am recunoscut acest adevar numai in timpul framantarilor prin care a trebuit sa trecem ca sa putem infiinta "Romania juna". De aceea am ales drept deviza a societatii versul lui A. Muresanu:

"Uniti-va in cuget, uniti-va-n simtiri!"

Aceeasi convingere comuna a noastra am experimentat si in apelul pe care in ajunul serbarii de la Putna l-am adresat publicului roman.
"Nu junimea romana academica a produs ideea serbarii - ziceam noi in apel - ea purcede din constiinta nationala romana. Natiunea romana voieste cultura, si cultura ei trebuie sa fie una, omogena la Prut si la Somes, omogena in sanul Carpatilor carunti si pe malurile Dunarii batrane".
In gandul nostru dar serbarea de la Putna era inceputul unei constiente lucrari pentru restabilirea unitatii in viata culturala a romanilor.
De aceea, in apelul pe care la 12 iunie 1871 l-am adresta colegilor nostri de la alte universitati ziceam: "Pierdem un an din viata noastra comuna daca mai amanam serbarea".
Nu tot asa intelegeau insa lucrurile si cei ce luasera initiativa pentru punerea la cale a serbarii.
La 1870 se implineau - asa se zicea - patru site de ani de la urzirea manastirii Putna si dr. Aronovici din Botosani facuse propunerea ca sa profitam de ocaziunea aceasta spre a pune la cale o serbare nationala la mormantul lui Stefan cel Mare. La 15/27 august, in ziua de Sf. Marie, cand se serbeaza hramul bisericii, se aduna in ttoi anii multa lume la Putna; n-aveam dar decat sa staruim ca de asta data sa vie deputatiuni din toate tarile locuite de romani si sa facem astfel o mare manifestatiune nationala.
Ideea era frumoasa si ademenitoare. Noi insa ne tineam sedintele in prezenta unui comisar de politie, de cele mai multe ori un oarecare domn Toma, roman din Muntii Apuseni, care se stabilise la Viena. Dadacirea aceasta ne era cu atat mai nesuferita cu cat mai vii erau in noi pornirile de a face lucruri mari, ca lumea sa vorbeasca despre noi, caci d. Toma, om tacut si potolit, isi dadea silinta sa ne tie in limitele trase de statutele societatii si astfel era adeseori nevoit a ne sfatui sa ridicam sedinta si sa continuam discutiunile in vreo cafenea, unde el nu era insarcinat a ne insoti.
Cand cestiunea serbarii a fost pusa in discutiune, d. Toma era foarte stramtorat, si eu, presedintele societatii Romania juna, tiind seama de stramtorarea aceasta, am declarat ca statutele nu permit ca asemenea cestiuni sa fie discutate in sedintele societatii.
Era in interesul societatii de curand infiintate ca sa o fac aceasta, si cei mai multi dintre membrii societatii au aprobat hotararea pe care o luasem in intelegere cu Eminescu si cu alti membri din comitet. Unii insa trageau din buna noastra chibzuinta concluziunea ca suntem contra serbarii.
Adevarul era numai ca ne temeam ca nu cumva prin manifestatiunile proiectate sa fie compromisa societatea, si astfel ne tineam in rezerva.
Nu am luat dar parte nici la "adunarea generala" a studentilor romani din Viena care a ales comitetul de actiune.
Puindu-se comitetul acesta in intelegere cu ceilalti studenti romani, s-au format comitete la Bucuresti, la Iasi, la Graz, la Pesta, la Berlin, la Lipsca, la Liege, si s-au pornit agitatiunile prin presa si prin intruniri. Publicul a primit ideea cu insufletire si, in timp scurt, comitetul central din Viena a primit peste cinci mii de florini pentru cheltuielile serbarii.
Timp de cateva luni de zile preocuparea noastra constanta a fost viitoarea serbare nationala si la discutiunile urmate in coltul stiut al cafenelei luam si noi parte. In urma acestor discutiuni a stabilit comitetul central, in intelegere cu celelalte comitete, programul serbarii.
S-a hotarat ca o runa de argint sa fie asezata drept prinos pe mormantul marelui erou national. Femeile din Bucuresti si cele din Cernauti aveau sa trimita la Putna cate un epitaf lucrat in fir de catifea, iar deputatiunile aduceau fiecate cate un steag cu instructiuni votive. D-na general Haralambie, nascuta Magheru, comandase pentru Oltenia un pretios prapor, in care pictorul Bucescu pictase portretul marelui erou. Se mai planuisera un portic festiv, arcuri de triumg si multe lucruri frumoase mai aveau sa fie nascocite. Pe noi insa ne incanta mai ales hotararea de a pune cu ocaziunea aceasta la cale un "congres general al studentilor romani de pretutindeni".
Eminescu era om de neistovita energie intelectuala. Cazut odata sub stapanirea vreunui gand, el nu mai dormea si numai manca zile intregi de-a randul si stia sa transmita si asupra altora neastamparul din sufletul lui.
Imi faceam anul de serviciu militar la un regiment de infanterie, care se afla peste drum de la palatul de atunci al Universitatii, in cazarma "Francisc Iosif". Diminetele, Eminescu asista deopotriva cu mine la lectiunile lui Rudolf Ihering si la ale lui Lorenz Stein, pentru ca intre lectiuni sa putem discuta chestiunile ce urma sa fie rezolvate in congres. Dupa-amiazazi imi faceam exercitiile in largul din fata cazarmii. El stia ca abia pe la cinci o sa scap; cu toate acestea, adeseori pe la doua se ivea pe cheiul canalului, plimbandu-se in sus si in jos. Calca rar, isi tinea capul plecat si dat putin la stanga, ridica din cand in cand mana la gura si se juca cu buza de din jos, strangand-o intre degete, si eu stiam ca iar e dus cu gandul la congres. Nu o data am fost, pentru lipsa de atentiune,  chemat la "raport", caci d-nul locotenent, un sarb cu inima neagra, nu putea sa inteleaga de ce fac eu Halb links, cand el comandase Halb rechts.
Pe la cinci, cand scapam de tortura militara, ieseam din cazarma ca sticletele din colivie si ne plimbam apoi, mereu ne plimbam pana inspre noua, cand se suna de retragere si eu trebuia sa ma intorc in cazarma. Ne plangeam de rautatea omaenilor, care nu pot sa traiasca in pace, afuriseam toate regulamentele militare, dar ne intorceam amandoi pana la poarta cazarmii. Daca caporalul de garda era un om de intelegere, ma prezentam, il rugam sa nu ma noteze in raport si ne plimbam mai departe prin fata cazarmii pana la schimbarea gardei, cand iesea la poarta alt caporal. Daca acesta era om de o fire mai aspra, ne desparteam cu vorba rupta in gura. Se intampla insa adeseori ca ne strecuram toata noaptea printre caporali si zorile de zi ne prindeau plimbandu-ne in stradele tacute, in care pasii nostri rasunau a pustiu prin linistea noptii.
Cand primea bani de acasa, 12-15 si mai mult galbeni pe luna, Eminescu isi platea datoriile si-si cumpara carti, apoi se retragea in cortul lui. Sta inchis si citea pana ce i se sfarseau banii. Nu-l mai vedeam acum nici la Universitate, nici la cazarma, nu mai faceam Halb links, petreceam serile citind la masa de brad si nu-mi mai bateam capul cu cestiunile pe care urma sa le rezolvam in congres.
Peste vreo opt zile iar se ivea insa Eminescu, si azi, om mai mult batran decat tanar, adeseori mi-l aduc aminte cand imi reincep lectiunile dupa vacantele de serbatori prin recapitularea celor invatate in trimestrul trecut. Asa facea si el: o lua de unde o lasasem si recapitula intreaga discutiune mai nainte de a merge mai departe.
Multe erau preocuparile lui felurite; aceasta era insa constanta, de la care se abatea din cand in cand din drumul ce de veci i s-a croit imprejurul soarelui. Voiam la inceput sa ne dumirim care sunt propunerile ce avem sa facem in congres si cum avem sa sustinem aceste propuneri. Am cautat dar sa ne dam seama care sunt neajunsurile prezentului, care sunt cauzele acestor neajunsuri si ce ar trebui sa se faca pentru inlaturarea lor. Discutand astfel, am ajuns in cele din urma la convingerea, indeosebi pentru mine fatala, ca desfasurarea vietii sociale se urmeaza cu necesitate organica, ca timpurile viitoare sunt cuprinse in prezent ca padurea de stejar in ghinda si ca sunt zadarnice silintele individului care voieste ceea ce nu este in natura lucrurilor sa se intample. "Nu ne ducem, nu ne ducem, ci suntem dusi", ziceam noi, si de aci inainte ne framantam spre a ne dumiri cum au sa urmeze, cum trebuie neaparat sa urmeze lucrurile la viata poporului roman, si e lucru firesc ca toate noptile erau scurte pentru o asemenea discutiune.
E de mult de atunci, mi-e insa parca-ar fi fost numai ieri, caci viata mea intreaga a fost croita in discutiuni. Pierduti in iluziunile pe care ni le daceam despre viitorul neamului nostru ne iubiseram amandoi pe noi insine, si azi, dupa treizeci si doi de ani, cand imi dau seama despre cele ce s-au petrecut, imi reamintesc iluziunile ce ne faceam atunci si mi se impune gandul ca era ceva profetic in acel neastampar al lui Eminescu. El vedea in adevar cum au sa vie lucrurile si de aceea era asa de violent fata de cei ce nu vedeau ca dansul si se puneau improtiva desfasurarii firesti a vietii nostru nationale.
In timpul cand noi ne pierdeam astfel in discutiuni, a izbucnit razboiul franco-german, si comitetul central a fost nevoit sa amane serbarea. "Iata cum se pierde un an din viata noastra comuna!" a exclamat Eminescu.
Presedintele comitetului central, d-l Nicolae Teclu, a achitat pretul urnei votive, un frumos obiect de arta in argint, carea costat 1468 fl., 61 cr., iar restul banilor adunati pentru serbare l-a depus la casa de pastrare. Pentru deplina siguranta, libretul de la casa de pastrare a fost incredintat unei case de banca ca sa-l tie in casa de fer. Jucand la bursa pe hartii franceze, aceasta casa si-a perdut intregul avut si a rsicat in cele din urma si libretul ce i se incredintase.
Silintele ce a depus comitetul spre a determina pe aceasta casa sa se reabiliteze restituind banii au ramas zadarnice, si astfel comitetul a fost nevoit sa marturiseasca tristul adevar.
Socotindu-se compromis in urma acestui abuz de incredere si neindraznind sa faca un nou apel la public, comitetul a convocat in martie 1871 "adunarea generala" - si i-a facut propunerea ca sa renuntam la executarea hotararii ori, cel putin, sa amanam din nou serbarea.
In fata acestei propuneri a rostit Eminescu vorbele pe care le-am trecut in apelul adresat colegilor nostri.
Nu ne puteam impaca cu gandul ca sa pierdem inca un an din viata noastra comuna.
Erau oameni seriosi cei ce facusera propunerea si-si dadeau bine seama despre greutatile pe care aveau sa le invinga spre a-si putea indeplini insarcinarea.
Situatiunea era pretutindenea schimbata. In Romania luasera conservatorii puterea si se inasprisera luptele dintre junimisti si fractiunea independenta. In regatul ungar pasivistii pornisera o noua lupta contra sagunistilor, care staruiau pentru activitate. In Austria, Hohenwarth starnise o viua agitatiune, in fata careia fruntasii romanilor din Bucovina se simteau in grea stramtorare. Simtamantul general era ca guvernul va opri serbarea.
Stapaniti de dorinta ca legaturile odata stabilite sa nu fie rupte si ca congresul sa se intuneasca cu orice pret, noi nu voiam sa tinem seama de nici una din aceste consideratiuni de oportunitate. Timp de un an se facusera agitatiuni ca sa producem iluziuni in inimile romanilor, si ne era nesuferit gandul ca lumea va ramane dezamagita cand va vedea ca nu mai indraznim sa mergem inainte. Oameni ca Kogalniceanu si V. Alecsandri, ca fratii Bratieni, ca Golestii, ca generalulAdrian si ca C.A. Rosetti ne incuragiau si era lucru neiertat sa nu mergem inainte.
Am staruit deci ca serbarea sa se faca cu mijloacele de care vom putea sa dispunem.
Desi, fiind dintre cei mai tineri, nu aveam autoritate, ne rezemam pe cercul mai restrans al colegilor nostri cu trecere si ne aflam in fata unui auditoriu care usor se incalzeste si se avanta. Le-am vorbit colegilor nostri despre mama Roma si despre divul Traian, despre Mucius Scaevola si despre neinduplecatul Decebal, despre Rovine, despre Razboieni si despre Calugareni, despre Stefan, eroul sfant si despre mama lui: usor se inflacareaza tinerimea cand au strabuni ca ai nostri.
"Nu va indrazni guvernul - ziceam noi - sa opreasca serbarea. Chiar insa daca am fi siguri c-o va opri, noi trebuie sa mergem inainte cata vreme n-a oprit-o". Ne-am batut in cele din urma in piept, am declarat ca vom face ca fratii nostri de la 1848 pe Campul Libertatii, ca vom merge cu desagii in spinare la mormantul lui Stefan cel Mare, si adunarea a luat cu insufletire aclamatiuni hotararea ca, da, serbarea are sa se faca, neaparat cu orice pret.
Comitetul central a declarat ca ia si el parte la insufletirea obsteaca, dar sarcina de a executa aceasta hotarare si onoarea de a face pregatirile serbarii ni-o lasa noua, care atta de bine am stiut sa sustinem cauza.
Aceasta hotarare nu ne-a tulburat catusi de putin.
Eram oameni cu inima curata si n-am fi staruit daca n-am fi fost patrunsi cu desavarsire de convingerea ca sarcina aceasta e usoara, ca lucrurile se fac ele de ele, ca n-avem decat sa mergem inainte pentru ca toti sa se ia dupa noi si ca comitetul isi va schimba si el gandul indata ce va fi vazut ca e incurajat si ca iar se aduna bani.
"E greu sa pornesti o miscare- zicea Eminescu, dar dupa ce s-a pornit odata, ea merge de sine inainte"
Ne-am invoit dar sa punem la cale un nou apel catre public, sa adunam bani, apoi sa constituim prin adoptiune comitetul in care deocamdata nimeni nu mai voia sa intre.
Am facut doua apeluri deosebite, unul catre public, iar altul catre tinerimea romana universitara indeosebi., Timpul trecea insa si publicarea acestor apeluri nu se putea face, fiindca noi, fiind membri in comitetul societatii Romania juna, nu indrazneam sa le subscriem. In cele din urma, V. Bumbac s-a invoit sa le subscrie ca presedinte, eu le-am subscris ca secretar si publicarea s-a facut.
Ni s-a imputat ca publicarea astfel facuta e un act de rea-credinta, fiindca V. Bumbac nu fusese ales presedinte, iar eu eram presedintele societatii Romania juna. Imputarea nu era insa intemeiata, caci noi fuseseram autorizati sa facem tot ceea ce vom crede de cuviinta ca serbarea sa se faca.
Nu am mai subscris cu toate aceste nimic, ci am rugat pe E. Luta sa subscrie ca secretar.
Efectul apelurilor publicate au intrecut toate asteptarile noastre.
Publicul nu mai cerceta cine e V. Bumbac, cine I. Slavici si cine e E. Luta, nici daca au ori nu calitatea in care i se prezinta, ci curgeau adresele de adeverenta si de incuragiare si raspunsurile la numeroasele scrisori pe care Emienscu si eu le adresaseram personaelor ce, dupa toate actele primite de la comitetul central, tineau sa ia parte la serbare. In toate aceste scrisori eram vestiti ca se aduna bani prin subscriptiune.
In acelasi timp consiliile comunale din cele mai multe orase din Romania votasera pentru serbare sume mai mult sau mai putin insemnate, de la 200 pana la 2.000 lei. In timp de vreo doua saptamani am ajuns sa avem peste 2.000 de florini si aproape 14.000 lei, bani inca neprimiti, dar pe deplin asigurati, si listele circulau inainte.
Am staruit dar pe langa membrii comitetului central sa primeasca iar sarcina de a aranha serbarea, ceea ce noi nu eram in stare sa facem tot atat de bine ca dansii. Le-am aratat adresele si scrisorile, dar nu puteam nici sa le numaram bani, nici sa-i asiguram ca guvernul nu va opri serbarea, si silintele noastre au ramas zadarnice, unii ditnre colegii nostri pelcasera, altii se pregateau de plecare, multi promiteau ca vor veni la Putna ca sa ne dea ajutor, dar nici unul nu era dispus sa puna umarul chiar de pe acum.
Abia acum a sosit pentru mine timpul de stramtorare. Eram baiat sarac. Venisem la Viena ca voluntar pe cheltuiala statului, iar dupa iesirea mea din cazarma, ma sustineam dand lectiuni la un institut privat. Fiind anul scolar pe sfarsite, se sfarseau si lectiunile mele si nu-mi ramanea decat sa ma duc acasa, unde eram asteptat cu multa nerabdare. N-aveam bani ca sa mai fac si calatoria de la Viena la Putna, n-aveam haine in care m-as fi putut prezenta la o serbare nationala, nu eram de felul meu om facut pentru reprezentatiune.
Eminescu insa, imbarbatat de insufletirea generala ce se dedea pe fata in coloanele ziarelor si in adresele ce primeam, plutea in regiuni inalte, privea incantat in viitor si nu voia sa stie de asemenea nimicuri, nici sa inteleaga cum eu ma simteam din ce in ce mai strivit de constiinta raspunderii ce primisem in o clipa de avant asupra mea si cum intreaga fiinta mi se zguduia cand ma cuprindea temerea ca nu cumva aceasta insufletire generala sa duca la o si mai generala dezamagire.
Trebuia neaparat sa merg inainte!
Vazand ca nimeni nu voieste sa primeasca sarcina de casier si ca comitetul numai in Bucovina se va constitui am luat dispozitiunea ca toate sumele sa se trimeata in Cernauti pe adresa lui Pamfilie Dan, un om de diamant care ne promisese ca va intra in comitet si nu putea sa nu se tie de vorba.
Am rugat apoi pe Vasile Alecsandri sa ne dea un imn ocazional, iar pe Flechtenmacher si pe Caudella sa ne faca cate o compozitiune pentru acest imn.
Comitetul central hotarase ca discurusl festiv sa fie tinut de un student si ca manuscriptele acestui discurs sa-i fie trimise. Noi ne-am sfiit sa ne facem judecatorii colegilor nostri si am rugat mai intai pe V. Alecsandri apoi, dupa sfatul lui, pe d-nii T. Maiorescu, I. Negruzzi si V. Pogor sa examineze impreuna manuscriptele si sa faca alegerea.
In coloanele mai multor ziare se ivise stirea ca guvernul a oprit serbarea si se ridicau voci contra serbarii. Adevarul era numai ca un necunoscut, pe care-l socoteam agent secret al politiei, ne urmarea cu multa staruinta. Eram cu toate acestea tari in credinta ca serbarea nu va fi oprita si am invitat pe celelalte comitete sa-si trimita la Putna delegatii pentru intregirea comitetului central, apoi Eminescu a plecat in tara ca sa conduca "campania" in presa.
Peste cateva zile am fost poftit la politie. Eminescu si eu, desi unul moldovean, iar altul ungurean, eram in toata sinceritatea "sagunisti", deci aderenti ai pajurei cu doua capete, si nu admiteam ca cineva in lumea aceasta ar putea sa puna la indoiala lucrul acesta. Pe noi guvernul austriac nu putea sa ne opreasca de a face serbarea; m-am dus dar cu inima voioasa la politia cezaro-regeasca.
Si in adevar m-am incredintat ca eram cunoscut la politie si nu rau notat ca presedinte al societatii "Romania juna".
Mi-ar fi fost foarte greu sa arat care anume e calitatea in care ma prezint. Cand mi s-a cerut insa socoteala despre corespondenta pe care o port cu intreaga Europa, am spus ca nu port corespondenta aceasta ca presedinte al societatii "Romania juna", si am marturisit cu inima deschisa ceea ce stiam ca este adevarat.
Domnului cu care vorbeam ii era, asa se vede, indiferent daca sunt ori nu presedinte. El tinea seama numai de ceea ce ii spuneam.
- Bine, tinere - mi-a zis el zambind - toate cele ce spui d-ta sunt foarte frumoase, dar d-voastra v-ati avantat la lucruri pe care n-o sa fiti in stare sa le faceti. Crezi d-ta ca guvernul Bucovinei va va da voie sa faceti la Putna manifestatiunile pe care le-ati planuit?
Privind lucrurile din punctul de vedere al intentiunilor noastre sincere, obiectiunea aceasta imi parea nemotivata, si-a urmat o discutiune mai lunga, in care mi-am dat silinta sa arat ca guvenrul austriac e interesat sa cultivele simpatiile romanilor si nu are nici un cuvant de a-i jigni pe romani oprind serbarea.
Am fost poftit sa vin peste doua zile ca sa mi se deie un raspuns mai lamuritor.
Raspunsul a fost ca guvernul nu va opri pe romanii din Ungaria, nici pe cei din Romania ori din Basarabia de a veni la Putna, dar numai autoritatile locale vor putea sa se pronunte daca pot sa nu sa fie permise manifestatiunile proiectate de noi. Probabil e - mi s-a adaogat - ca, in sensul expunerilor facute de mine si pe raspunderea personala a mea ori a vreunei alte persoane care inspira incredere, serbarea se va putea face daca vom sti sa conducem lucrurile astfel ca sa nu ne punem in conflict cu autoritatile locale.
Mi-am dat in urma seama ca ras[unsul acesta era nu numai chibzuit, ci totodata si binevoitor. Atunci eram insa indignat si nu puteam sa inteleg cum unui om ca mine i se poate da un raspuns atat de-n doi peri. Nu mai eram acum sigur ca serbarea nu va fi oprita, ba ma cuprindea din cand in cand temerea ca in Bucovina voi fi arestat ca agitator primejdios, ceea ce pentru mama, o femeie plapanda, ar fi fost o grea lovitura.
Astfel, cu inima indoita si cuprinsa de temeri, am plecat la Cernauti.






Serbarea de la Putna - Serbarea de la Putna
Serbarea de la Putna - La Viena
Serbarea de la Putna - In Bucovina
Serbarea de la Putna - La Putna
Serbarea de la Putna - Masa festiva
Serbarea de la Putna - Congresul
Serbarea de la Putna - Descurcarea
Serbarea de la Putna - Incheiere


Aceasta pagina a fost accesata de 187 ori.
{literal} {/literal}