Spaima zmeilor
de Ioan Slavici
A fost odata ce-au fost; a fost un om si-o femeie, barbat si muiere, oameni de treaba, el bun si ea cuminte, incat li se dusese vestea ca traiesc bine si toti se bucurau cand treceau pe la casa lor. Niciodata el nu zicea ba cand ea zicea da, dar nici ea nu iesea din voile lui, si de aceea era liniste la casa lor si toate le ieseau bine si cu spor.
Aveau insa si oamenii acestia o mare si nesecata mahnire-n sufletele lor: nu le facuse Dumnezeu parte de copii, si fara de copii viata, mai ales cea buna, n-are nici un rost. Sa fi avut fie macar numai unul, ca sa aiba de cine sa poarte grija si cu ce-si bate capul, caci asa numai ei amandoi isi nadeau zilele in sec si nu se alegeau cu nimic din ele.
Dadeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toti saracii si toate vaduvele si se rugau in toate zilele lui Dumnezeu: "Da-ne, Doamne, si noua un copil, unul singur, cat de mic, numai copil sa fie!"
Dumnezeu insa nu se opreste la vorbele omului, ci-i vede si gandurile ascunse.
— Mai Petre, ii zise dar intr-una din zile lui Sf. Petre. Oamenii acestia sunt adevarata pacoste pe capul meu. Mi s-a inacrit cu ei!
— De ce, sfinte Doamne? intreba portarul raiului.
— Nu vezi, raspunse Tatal Ceresc, ca sunt nesatiosi?! Tot le-am dat, si nu se mai multumesc. Sanatate au, randuiala, pace si buna intelegere la casa lor au, cu toata lumea se naravesc, iar acum le mai trebuie si copii.
— Da-le, Doamne, ca sa scapi de ei, grai Sf. Petre, care pune totdeauna cate o vorba buna pentru muritorii ce vin cu vreo rugaciune la tronul ceresc, caci, de! tot muritor a fost si el odata si stia ce sunt nevoile omenesti.
— Pacat ca stai de-atat timp la poarta raiului! intampina Dumnezeu. Tocmai daca le dau nu mai scap, caci gandul lor cu unul se incepe, iar dupa el urmeaza ceilalti. Cand are apoi omul copii, putine mai cere pentru sine, dar nu mai sfarseste cerand cate de toate pentru ei.
— Miluieste-i, Doamne, starui iar Petrea, ca din plin dai, si orisicat vei fi dand, nu ti se istovesc comorile.
Asa vorba i-a placut lui Dumnezeu. S-a revarsat dar indurarea Domnului asupra celor doi oameni si a-nceput muierea sa aiba copii, — curat ca-n poveste, — pasul si copilul, incat li s-a umplut deodata casa de copii.
si toti erau marunti, care de care mai mic decat cellalt, mai sfredelus, mai guraliv, mai dracos si — asta sa nu uitam — mai mancacios si mai hapsan.
— Aoleo! zise femeia, care se balabanea cu ei. astia-mi scot sufletul si-mi mananca si urechile. Cine m-a pus sa ma tot milogesc?! Se vede ca Dumnezeu m-a inteles anapoda si mi-a dat pentru fiecare milogeala cate unul.
Omul insa statea si nu se mai satura sa se uite la ei, c-asa-i placeau lui, neastamparati, harjoneti si mancaciosi — adevarati prichindei.
— Sari, omule, ii zise-n cele din urma femeia. Nu sta gura cascata! Nu vezi ca azi-maine n-o sa-ti mai ramaie nici cenusa-n vatra?!
— Lasa, ca da Dumnezeu! raspunse el. Ca doara nu ai tai sunt, ci ai lui, ca faptura omeneasca sunt, si daca-ti da dregatoria de parinte, te si ajuta s-o porti.
— ti-o fi dand, daca misti si tu! raspunse ea, si de aici inainte nu mai era pace-n casa lor. El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondaneau ca niste desucheati, pana ce el, nemaiputand sa rabde gura nevestei, si-a luat lumea-n cap si-a plecat sa stranga cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui de copii.
A tot umblat el asa din om in om fara de nici o carare, dar degeaba vorbea despre copiii lui.
"Mare lucru! zicea unul. Parca copii nu mai au si altii?!" "De ce ti i-ai facut, daca nu esti volnic sa-i tii?" zicea altul.
Degeaba spunea ca nu el i-a facut, ci Dumnezeu i-a randuit, ca oamenii asa ceva nu vor sa inteleaga.
"in lumea asta n-o sa fac eu nici o treaba", zise dar, si trecu pe cellalt taram.
Aici a intrat intr-un codru des si tot s-a dus — asa ducandu-se - pana ce a dat de o casa cu multe marafeturi.
Aici era cuibul zmeilor. N-a gasit acasa decat pe Mama Zmeilor. Cine n-o stie cum e? Rusine-ar fi sa zici ca n-ai umblat prin lumea aceea si n-o cunosti.
— Buna ziua, mama, ii zise el. Ea dete ursuza din cap.
— Dar tu cine esti si ce cauti p-aici? il intreba zgripturoaica.
— Eu? raspunse el ca un om cu socoteala. Eu sunt tata lor si caut vreo slujba.
— Tata lor?! isi zise Mama Zmeilor. stia, biata de ea, ca e-n lume Mama Padurii, e Mama Ielelor, sunt fel de fel de mame, dar tata nu mai pomenise, si se simti rau smerita cand se vazu, asa deodata, in fata tatalui lor — cine or fi ei, aceia.
Mai de voie buna, mai de frica, il lua dar pe om sluga pe un an, anul, cum se stie, de trei zile, iar simbria — ziua si galeata cu galbeni, dac-o fi sa-si poata implini anul.
Om sa fii, insa, ca sa implinesti un an in slujba zmeilor.
— Uite, ii zise zmeoaica cea batrana celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei, sa va strangeti toate puterile, ca ne-a venit tata lor, si mare urgie o sa ne-ajunga daca n-o scoatem la capat cu unu ca el.
— Las' pe mine, mama, raspunse zmeul, ca-i vin eu de hac. Nu degeaba m-ai facut zmeu!
Iara el? Ce nu face omul de dragul copiilor sai?! Ziua intai zmeoaica l-a trimis sa aduca apa intr-un burduf de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor.
El, biet, abia putea sa duca burduful gol in spinare: de unde ar fi fost in stare sa-l aduca plin?!
"De! isi zise. Vad eu ca nici in lumea asta nu poti s-o duci cu adevarul. Ia s-o mai pornim si spre minciuna."
Sosit la putul care era departe-n vale, el isi scoase costorul de la brau si incepu sa racaie cu el imprejurul putului, si-a racait mereu sia-ndelete pana ce i s-a facut zgripturoaicei lehamite de atata asteptare si a trimis pe cel mai cu forfoi dintre feciorii ei ca sa vada ce face sluga de nu mai vine cu apa.
— Dar tu, mai, ce faci aici? intreba zmeul.
— Uite, raspunse omul racaind inainte. Ce sa mai pierd vremea scotand apa din put, ca s-o bag in burduf si apoi iar s-o scot dupa ce voi fi sosit cu ea acasa? Am sa iau putul asa cum e in spinare si-l duc in deal.
— Ba sa nu te puna pacatele sa faci asa, raspunse zmeul speriat, ca putul asta e facut de bunicul bunicului, si-aici e rostul lui sa fie.
— Ferit-a Sfantul! grai omul. Am sa-l iau si sa-l duc si sa-l urc in podul casei. Cand ai nevoie de apa, ii tragi o gaura la fund, si curge de te saturi.
— Vai de mine! striga zmeul, dar ne-neaca pe toti!
— Nu, starui omul, asa se face la noi! Cu fleculete de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-ncurcam.
Ba ca da, ca nu, in cele din urma s-au invoit ca zmeul sa mai dea o galeata de galbeni pe deasupra si sa aiba voia de a scapa putul ducand el burduful plin in spinare.
— Auzi, mama, ii zise apoi zgripturoaicei, seara, dupa ce omul adormise, era sa ne ia putul si sa-l aduca-n podul casei!
Pe zgripturoaica o trecura fiorii. Ziua a doua l-au trimis la padure ca sa aduca lemne, asa, copaci intregi, smulsi din radacina si dusi in spinare cu craci cu tot — cum se face-n lumea zmeilor.
Iesit in padure, omul incepu sa se scarpine-n crestetul capului. Neam din neamul lui nu mai scosese copaci din radacina. El incepu s-adune curpan de prin padure si sa lege cu el copacii unul de altul.
— Dar tu ce ai de gand sa faci? intreba zmeul, care dupa cele petrecute in ziua trecuta numai la bine nu se mai astepta!
— Sa vezi, ii raspunse omul, m-am gandit sa nu-mi mai pierd timpul smulgand copacii unul cate unul, ca nu sunt buruieni ori d-alde canepa: ii leg unii de altii si iau padurea intreaga si-o duc acasa.
Zmeul se sperie acum si mai rau, si iar unul una, altul alta, pana ce se invoira ca sa mai dea zmeul o galeata de galbeni, iar in schimb sa poata duce el copacii in spinare si padurea sa ramaie la locul ei, cum o lasasera tatul si bunicul lui.
Seara o trecura pe zgripturoaica si mai reci fiori. A sosit, in sfarsit, si ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, si-acum omul nostru inca prin crepetul zorilor a-nceput sa se scarpine in crestetul capului si sa mai suspine din cand in cand.
— Acum, grai cel mai tantos dintre zmei, sa ne masuram puterile in buzdugane.
— Sa le masuram, raspunse omul cu o indrazneala de-ai fi crezut ca viata lui toata si-a petrecut-o aruncand buzdugane.
Erau afara pe prispa douasprezece buzdugane, care de care mai mare si mai greu.
El le lua pe rand, de la cel mai mic, pe care numai gafaind putea sa-l ridice, pana la cel mai mare.
— Jucarele de copii, zise el. Mai mare n-aveti?
— Nu! raspunse zmeul pus rau de tot pe ganduri. asta a ramas de la un stramos al meu, si numai putini dintre noi pot sa arunce cu el.
— Ei, daca n-aveti altul, haid' si cu asta! grai omul. Ia-l si sa iesim in camp.
Dupa ce iesira la camp, zmeul arunca buzduganul de se duse pana-n al treilea cer si asteptara peste jumatate de ceas pana ce cazu si intra in pamant de-un stat de om.
— Carevasazica, atata e treaba pe care esti in stare s-o faci? ii zise omul. Ada buzduganul! adauga apoi scuipand in palme si suflecandu-se.
El n-arunca insa buzduganul, ba nici nu-l ridica macar de la pamant, ci ramase cu picioarele intepenite-n pamant si cu ochii tinta la cer.
— Ce stai? il intreba zmeul. Arunca!
— Stai, bre, sa-mi treaca luna din cale, ii raspunse omul. Vrei s-o pat cu buzduganul stramosului tau cum am patit cu barda bunicului, pe care am aruncat-o in luna s-acolo a si ramas?... Uita-te bine, c-o vezi, dar n-o sa mai pui mana pe ea!
Zmeul se uita in luna si, vazand in adevar ceva ce seamana a barda, incepu sa tremure ca frunza de plop.
— Nu cumva sa-mi prapadesti buzduganul, ca atata mostenire mai avem si noi din vremile cele bune, grai dansul.
— Sa n-ai teama, il molcomi omul, ca bag de seama. De ce adica zic eu ca nu-l arunc pana ce nu-mi trece luna din cale?! De! s-ar putea, ce-i drept, sa cada-n luna cand se intoarce. De asta nu raspund!
— stii ce? Haid' sa ne-ntelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca si-ti mai dau o galeata de galbeni.
— Ce pacate?! se rasti omul. Putul nu m-ai lasat sa-l duc; padurea a ramas la locul ei; vrei acuma ca nici buzduganul sa nu-l mai arunc pe plac?! Nu se poate! Haid'! da-te la o parte! adauga, si se pleca spre buzdugan, ca sa-l ridice.
— iti dau doua galeti! striga zmeul, si sari la el ca sa-l opreasca.
— Ei! de mila ma-tii, care e femeie de treaba, o sa te iert! ii zise omul si nu mai starui.
Putea el sa se multumeasca si cu sapte galeti de galbeni, care tot erau ceva pentru un parlit ca dansul.
Zmeoaica cea batrana, afland ca el si-a aruncat barda-n luna si era sa arunce si buzduganul, s-a ascuns in fundul pivnitei si-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dansa ce starpituri a nascut si ce pocitanii a crescut la sanul ei.
Iar leaota de zmei s-a adunat si s-a sfatuit, ca sa vada ce-i de facut ca sa scape pe mama lor de spaima in care a bagat-o tata lor.
Mai erau apoi si cele sapte galeti de galbeni, pe care erau legati sa le dea, si zmeii nu sunt doar oameni, ca sa nu se tina de vorba si sa linga unde au scuipat, ci trebuiau sa le dea.
Orisicat banet vor fi avand insa zmeii in vistieria lor, sapte galeti de galbeni nu sunt nici pentru ei numai iac-asa, o piscatura, ca sa zici ca nu-ti pasa.
Dupa multa cioroboreala s-au inteles dar intre dansii ca peste noapte, cand doarme, sa mearga unul dintre dansii si sa-i toace cu buzduganul in cap ca nici "hac!" sa nu mai zica.
Omul insa, trecut acum prin multe, a tras cu urechea, si cuminte, cum se facuse, a luat troaca de la porci si-a pus-o in locul lui in pat, iara el s-a pitit frumusel sub pat si-a-nceput sa sforaie din greu.
Cand zmeii au auzit sforaitura, s-a dus cel mai cu nadejde dintre dansii si-a dat o data cu buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o data, si omul a suspinat din greu. Iar cand zmeul a dat de a treia oara, omul a tacut chitic, ca mortii.
Mare le-a fost dar spaima dimineata viitoare, cand l-au vazut intreg si sanatos.
— Dar tu? ii zisera ei. Cum ai dormit asta-noapte?
— Bine, raspunse el. Asa-ntr-o vreme mi-e parc-am visat ca m-a piscat un purice-n frunte!
— Auzi, mama! strigara zmeii. L-a lovit cu buzduganul stramosului, si el zice ca-i ca si cand ar fi visat numai ca l-a piscat un purice.
Sa nu dai sapte galeti ca sa scapi? Ba sa dai si mai mult. El a-nceput insa sa faca nazuri, mai ca se simte bine aici, mai ca-i este rusine sa se-ntoarca acasa cu numai sapte galeti, si-o sa rada si copiii de el, mai ca vrea sa mai slujeasca un an si inca unul, ca sa se faca trei.
— Platiti-l pe neslujite! striga zmeoaica cea batrana, ca sa se cotoroseasca de el.
— De, zise el, o sa va fac dar pe plac, insa mie nu prea-mi sade bine sa umblu cu sacii in spinare. O sa plec daca mi-i aduceti voi.
I-au mai facut-o zmeii si asta.
Mergea dar omul nostru cu pasi maruntei inainte, cu caciula pe-o ureche si jucandu-si betigasul intre degete, iar zmeii duceau sacii de galbeni gafaind in urma lui.
Toate ca toate insa, dar treaba s-a-ngrosat cand au ajuns acasa. Copiii aceia, asa cum i-a lasat Dumnezeu, vazandu-se fara de tata, numai cu biata lor de mama, isi faceau de cap: unul se tara pe jos, altul se dadea peste cap, iar altul se cobora-n put ca sa caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe varful casei, ca sa adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se harjoneau prin garduri cu cainii vecinilor, trageau pisicile de coada, ca sa le miorlaie, furau ouale de prin cuibarele gainilor, sfasiau camasi si cearsafuri, ca sa-si faca coada de zmeu, cate si cate nu mai faceau, incat bagasera spaima-n sat, — sa le vie bietilor de oameni sa-si ia lumea-n cap, si nu alta!
Iara Dumnezeu sedea-n scaunul lui si radea de-i tremura barba, ca-i plac si lui rautatile nevinovate.
— Ei, ce zici acum, Petre? ii zise portarului sau. iti place? Vezi in ce-ncurcatura m-ai bagat cu staruintele tale?!
— O sa te descurci, Doamne, raspunse Sf. Petre, ca esti mare si intelept.
Nu stia sfantul ca vine tata copiilor cu ce vine, caci numai Dumnezeu el singur le stie toate.
Cand a simtit spuza de copii ca se apropie tata lor, au dat iurus prin sat, au adunat toate cutitele si toate furculitele si, luandu-si fiecare cate un cutit si cate o furculita, le-au iesit in cale si, frecand cutitul si furculita, au inceput sa strige:
— As manca carne de zmeu! as manca carne de zmeu!... Zmeii, cand au vazut asa ceva, au aruncat sacii si-au tulit-o la fuga, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde.
De aceea nu mai sunt azi zmei pe lume, ba li s-a pierdut si urma, incat numai prin povesti mai dam de ei.
Spaima zmeilor
Aceasta pagina a fost accesata de 4482 ori.
