Petrea prostul

Petrea prostul

de Ioan Slavici


A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

A fost odată un om care era bogat de nu-și mai ținea seama bogățiilor. Avea ogradă largă de se puteau īnvīrti īn ea de șapte ori cīte șapte care cu patru boi, iar īmprejurul ogrăzii erau case cu lărgime, hambare și șure, grajduri și șoproane și fel de fel de alte olate; avea țarini īntinse, vii și livezi, crīnguri și fīnețe; avea boi de jug și cai de ham o mulțime, vaci cu lapte cireada īntreagă, turme de porci, de oi și capre; nici că se poate spune ce n-avea, căci īn belșug īi erau toate. Pe deasupra īi mai făcuse Dumnezeu parte și de trei feciori, tot unul și unul: cel mai mare numai el ca el, cel mezin să-i cauți pereche, iar cel mai mic, Petrea, și mai prostănac, căci, de! ori și cīt ar fi trăit īn lume, el tot mai mic, tot prīslea rămīnea.

S-a nimerit că omul acela, așa bogat cum era, a trăit, ca toți oamenii, cīt i-a ținut firul vieții, apoi a murit, lăsīnd cu limbă de moarte ca cei trei ficiori ai lui să īmpartă bogățiile rămase frățește, fără de gīlceavă īntre dīnșii.

- Hm! Ce-i aia!? īntrebă Petrea nedumerit, cum se face cīnd se īmparte frățește?

- Cum se face? răspunse fratele cel mare, care era și mai cuminte. Foarte ușor se face! īmpărțeala frățească: iai din toate cīte trei, zici: "Una mie, una ție și una lui" și bagi de seamă ca toate trei să fie la fel. Ai īnțeles?

- Am īnțeles, grăi Petrea dumirit. Iai, zici și ții odată cu capul să fie la fel.

- Pentru ca - adăugă fratele mezin, tot cu minte și el - nici īnșelat să nu fii, nici pe altul să nu īnșeli.

- Nici, nici! grăi iar Petrea, acum de tot dumirit.

După ce i-au făcut dar tatălui lor o īnmormāntare cum se cuvenea unui om de seama lui, cei trei frați se apucară să facă īmpărțeala frățească a moștenirii ce le rămăsese de la dīnsul : "una mie, una ție și una lui".

E īnsă mai greu s-o faci decīt s-o zici.

Lasă că erau atīt de multe și de deosebite lucrurile pe care aveau să le īmpartă, īncīt ei steteau și se uitau zăpăciți unul la altul, neștiind de unde să īnceapă și cum să urmeze, dar mai era și alta.

- De! zise Petrea. Toate sunt ale noastre și-o să le īmpărțim cum le vom fi īmpărțind; unde pun eu īnsă pe ale mele?

- Așa e! grăiră ceilalți doi frați, cel mare și cel mezin, care erau mai cu minte. Unde să le pună fiecare pe ale sale?

Era lucru apropiat de mintea omenească, că au să īmpartă īnainte de toate, curtea cea mare și largă, ca să aibă fiecare unde să pună pe ale sale.

Cum s-o īmpartă īnsă?

- Cīt mie, atīt ție și atīt lui, zise Petrea, care ținea să se īmplinească-ntocmai voința tatălui său și știa acum ce fel să face īmpărțeala frățeasca.

După multă bătaie de cap, frații luară īntre dīnșii īnțelegerea ca cel mai mare, ca mai mare, să se așeze la dreapta, Petre, ca cel mai mic, să treacă la stīnga, iar cel mezin, ca mezin, să rămīie la mijlocul ogrăzii, apoi īncepură, mergīnd Petrea și fratele mai mare spre mijloc, iară fratele mezin spre Petrea - să-și măsoare fiecare cu pasul său partea: "unu eu, unu tu și unu el" Cīnd Petrea ajunse pept la pept cu fratele săi mezin, īmpărțeala era făcută și avea fiecare unde să pună pe ale sale.

Mai rămīnea, nu-i vorbă, neīmpărțită bucata de la mijloc, pīnă la partea fratelui mai mare, dar pe aceasta, ca să nu fie gīlceavă, au īmpărțit-o frații mai mari īntre dīnșii.

- Așa! grăi Petrea, și-a făcut fiecare parte dreaptă. Hai la celelalte!

- Haid'! ziseră frații lui.

Fiindcă găinile alergau īn toate părțile și nu țineau seamă de īmpărțeala făcută, ci rīcăiau și ici, și colo, hotărīră să le-mpartă, ca să ție fiecare pe ale lui īn partea lui.

"Una mie, una ție și una lui" - nu e nimic mai ușor. Rămase īnsă īn cele din urmă un cocos: ce să facă cu el?

Ba că mie, ba că ție, ba că lui...

- Haid' să-l tăiem, să-l jumulim, să-l frigera și să-l mīncăm! grăi Petrea.

Mai frățească īmpărțeală nici că s-ar fi putut.

Īi tăiară dar gītul, īl jumuliră, īl traseră īn frigare și-l fripseră.

- Stați! strigă acum Petrea. Fiindcă fui mai 'naite la margine, lăsați-mă acum pe mine la mijloc.

- Bun! zise fratele mai mare, și-apucă el o pulpă, fratele mezin altă pulpă, iar lui Petrea īi rămase tīrtița; el o aripă cu o parte din piept, fratele mezin altă aripă cu cealaltă parte din piept, iar lui Petrea īi rămase gītul, pe care e, precum se zice - atīta carne, că nu e nimeni īn stare s-o ciugulească toată.

Porniți o dată așa, așa au și dus-o strună īnainte; și le-au īmpărțit toate cīte erau īn casă și-mprejurul casei, și rațe, și gīște, și curci, și oi, și capre, și porci, și cai, și boi, și unelte de tot felul, și lucruri din casă, zile īntregi de-a rīndul au tot zis "una mie, una ție, una lui", și și-a făcut fiecare partea dreaptă, cum se cuvine īntre frați.

A rămas īn cele din urmă să facă īmpărțeala casei, a hambarelor și a șurilor, a grajdurilor și a șoproanelor și a celorlalte olate ce mai erau īmprejurul ogrăzii celei mari.

- Asta e asta! grăi fratele cel mai mare și mai cu minte. Cum să-mpărțim casa, care e mare, frumoasă și cu multă lărgime, dar una singură!?

- Asta e, vezi, asta! grăi și fratele mezin. Cum să-și ieie fiecare partea?

Petrea se uită mirat cīnd la unul, cīnd la altul.

- Cum!? zise el. Tot cum le-am īmpărțit și pe celelalte: "una mie, una ție, una lui", și bagi de seama ca să fie la fel.

Au sucit-o frații și au īnvīrtit-o, s-au gīndit și socotit, au chibzuit și au răschibzuit și īn cele urmă au ajuns, ca oameni cu minte, să īnțeleagă că tot nu le rāmīne decīt să dărīme casele și hambarele, grajdurile și șoproanele, șurile și celelalte olate si să-și facă fiecare partea din toate: "una mie, una ție și una lui".

S-au pus dar pe muncă grea și au asudat și azi, și mīne, și poimīine, dar nu s-au lăsat pīn, ce n-au făcut īmpărțeala frățească.

- Halal să ne fie! grăi fratele cel mare și mai cu minte. Mult a fost, puțin a rămas; să ieșim acum la țarini și la livezi, la vii și la crīnguri, la fīnețe și la imașuri.

- Să ieșim! grăi fratele mezin.

- Să mergem! grăi Petrea, care īnțelegea și el că numai asta mai rămīne.

Nu-i īnsă chip să-i īmpaci pe oameni cīnd au să īmpartă ceva īntre dīnșii. Chiar frați să fie, ei se gīlcevesc pentru te miri ce lucru de nimic cīnd li se pune ceva de-a curmezișa.

Au ieșit cei trei frați și-au īnceput să-și mă¬soare după rīnduiala făcută o dată cu pașii săi partea: "una mie, una ție și una lui". Au īmpărțit și via butuc cu butuc, și livezile pom cu pom. și crīngurile copac cu copac, și tufă cu tufă, dar cīnd au ajuns la imașul unde păștea cireada de vaci s-au īncurcat. Au făcut, nu-i vorbă, īmpărțeala vacilor și a vițeilor, tot: "una. mie, una ție și una lui", "unul ici, unul colo și unul dincolo". Mai 'era īnsă și taurul, ăsta singur el īn īntreaga cireada, și taur să-i tot cauți perechea și să tot alergi și să n-o poți găsi, și mare, și lat īn piept, și puternic īn cerbice, și cu capul mic, si cu coarnele mari și țapoșe, și cu niște ochi mari, īncīt să te uiți īn ei si s-o rupi la fugă! S-alergi pe la toți īmpărații și asemenea taur n-o să găsești.

- Dar cu ăsta ce facem? īntrebă fratele mai mare, care știa ce va să zică un taur frumos - fală īn lume, nu altă!

- Asta e, vezi, ce facem cu ăsta!? grăi fratele nezin, care știa și el.

- Ce să facem!? răspunse Petrea. Ce am făcut cu cocoșul: īl tăiem, īl jupuim, īl frigem și-l mīncăm.

- Ferit-a sfīntul! strigară cei doi frați mai mari īntr-un glas. Cocosul e cocoș, iar taurul e taur!

Ba că da, ba că nu; mai unul una, mai altul alta: ținea fiecare ca taurul să rămīie īntreg și să fie al lui și numai al lui, și s-ar fi īncăierat īn cele din urmă frații dacă nu i-ar fi dat Dumnezeu lui Petrea un gīnd bun.

- Știți ce!? grăi dīnsul. S-o lăsăm la un noroc. Să ne zidim fiecare cīte un grajd si, cīnd grajdurile vor fi gata, să-i dăm taurului drumul: īn al cărui grajd va intra, al aceluia să fie!

- Așa să facem! ziseră ceilalți doi, care nu se īndoiau nici unul, nici altul că va ști să potrivească lucrurile așa, ca taurul īn grajdiul său să intre.

Fratele cel mai mare, isteț mare minune, căută dar pe cei mai vestiți zidari și meșteri de tot felul și se īnvoi cu ei ca să-i zidească un grajd frumos cum n-a mai fost, cu fel de fel de turnulețe și floricele, īncīt taurul să alerge cu ochii īnchiși la el după ce-l va fi văzut.

Fratele mezin nu se lăsă nici el mai pe jos, ci trase cu ochiul ca grajdiul să-i fie pe cīt se poate mai și mai decīt al fratelui său mai mare.

Petrea, prostănac cum era, trăgea și el cu ochiul și stătea buiguit, nu știa cum să īnceapă, cum să umeze mai departe și amīna lucrurile de azi pe mīne. Degeaba-i dedeau zor ceilalți doi, căci el zicea mereu: "Grija mea! De mine să nu vă doara capul!"

După ce frații mai mari īși isprăviră fiecare grajdul, mare frumusețe amīndouă, īncit nu mai știai ce să zici, ei nu mai voiră să aștepte și nu-i rămase lui Petrea decīt să-și facă și el īn pripi ceva ce seamănă a grajd. Se duse dar īn crīngul lui, tăie cīțiva copaci, īncarcă vreo trei care de crăci cu frunzar și-și alcătui īn pripă un fel de covergă cu pereții de frunzar și cu acoperișul de șovar verde.

Rīdeau frații lui īn pumni, dar și lui īi rīdea inima de bucurie cīnd se uita la verdeața cea frumoasă.

Dar cīnd au adus taurul și i-au dat drumul la mijloc, īntre cele trei grajduri, și l-au lăsat să-și aleagă după plac adăpostul!?

Era zi de vară, caldă și cam cu zăduf; musculițele de tot felul deteră din toate părțile năvală asupra bietului de dobitoc, care clătina mereu din cap și se apăra cīt putea, făcīndu-si vīnt cu coada. Orișicīt de frumos și de puternic, el tot fire de bou avea, și nu vedea nici turnulețele, nici floricelele, ci se plimbă cītva timp mai īncoa, mai īncolo prin curte, apoi o luă drept spre umbra de verdeață și intră īn coliba lui Petrea, dar intră īncīt nici cu bici de foc nu l-ai mai fi putut scoate.

Cei doi frați, cel mare și cel mezin, rămaseră-ncremeniți, arși, fripți.

- Prost dobitoc! grăi cel mai mare. Care va să zică, s-a mīntuit: a intrat, Petre, la tine și al tău e.

- Asta e, vezi, asta! grăi cel mezin. A luat-o prostește și n-ai ce să-i mai faci.

Nu degeaba se zice, că prostul și norocul umblă pe același drum și la tot pasul se īntīlnesc.

Mare catran pe cei doi frați mai mari cīnd īl vedeau pe Petrea fălindu-se cu taurul lui! Lasă că rīvnea fiecare la el, dar nici că era așa frumuețe de taur pentru mutra unui prostănac ca Petrea. Ce să facă el? cum să-i poarte de grijă!?

- Măi Petre, grăi fratele mai mare. Hai să facem una, ca să fie făcută: dă-mi taurul mie, că-ți dau pentru el a patra parte din partea mea.

- Atīta dau și eu ca să mi-l dai mie! strigă fratele mezin, că om sunt doară și eu.

Petrea se uită zăpăcit cīnd la unul, cīnd la al¬tul din frații lui. Ar fi dat, ca să nu fie gīlceavă, dragă inimă, taurul, dar nu știa căruia dintre amīndoi să-l deie, căci īmpărțeala fusese făcută frățeste și a patra parte a unuia era īntocmai a patra parte a celuilalt.

- De! ce să fac?... zise el. Care dă mai mult, acela să-l aibă și să-l stăpīnească.

- Dau jumătate! strigă fratele mai mare.

- Dau și eu tot atīt! se īndărătnici cel mezin.

- Dau trei pătrimi! strigă iar cel mare.

- Dau și eu tot atīt! se īndărătnici cel mezin.

- Dau tot ce am!

- Dau și eu!

Așa sunt oamenii cīnd se īndrăcesc: chiar frați să fie, nu se dau, nu se lasă, și dacă fratele cel mai mare și-ar fi dat și căciula pe deasupra, și-o dedea și cel mezin pe a lui. Pace și īnțelegere frățească nu mai era cu putință decīt dacă Petrea-și păstra taurul.

Ba nici așa.

De cīte ori Petrea-și scotea taurul la pășune și frați-l vedeau, cearta era gata.

Era destul ca fratele mezin să se uite la el, pentru ca fratele mai mare să se facă pară de foc și să-i strige:

- Ce te uiți așa!? Degeaba, că nu e al tău!

- Dar nici al tău! răspundea fratele mezin. Iar de acolo īnainte cearta se īntețea și se nădea, īncīt īi prindea noaptea ocărīndu-se unul pe altul.

Iar dacă nu se uita fratele mezin la taur si se făcea că nu-i pasă, fratele mai mare crăpa de necaz si striga:

- Nu-l vezi? chiorule!

- Las', că-l vezi tu, īi răspundea celalt, și iar se īntețea și se īnnădea cearta.

"Vai de maica mea! īși zicea Petrea. Mare pacoste taurul acesta! Ce să fac cu el ca să scap de gīlceavă!? Tot mai bine ar fi fost să-l tăiem, cum am zis eu."

Vai ar fi fost īnsă de capul lui dacă s-ar fi īncumătat să-i pună cuțitul īn piept, căci l-ar fi făcui mis-fărimiș fratele mai mare si cel mezin.

- Am, - zise el, - să-l duc la tīrg și să-l vīnd, ca să scap de el, celui ce-mi va da mai mult.

Așa a și făcut.

Īntr-o dimineață, cīnd l-a scos la pășune, nu l-a mai oprit la vaci, ci a plecat cu el la tīrg, ca să-l vīndă.

Petrea la tīrg! Mare īncurcătură! Să-i zici "prostul tīrgului", și nu alta!

Nu mai fusese adecă Petrca la tīrg, nu știa ce e tīrgul și cum se tīrguiesc oamenii ; știa numai așa, din auzite, că la tīrg e multă lume și īncă mai multă vorbă, că unul īntreabă, iar cellalt dă răspuns și că cel ce vrea să vīndă mai scade din preț, dacă nu i se dă cīt cere.

"Las' pe mine, că știu eu! īși zise el. Pe mine n-are nimeni să mă prostească."

Apucīnd drumul de țară care ducea spre tīrg, el mergea a-ndelete, ca omul care n-are grabă și știe să-și facă treaba, taurul īnainte si el pe urma lui, taurul mugind din cīnd īn cīnd, iar el ici fluierīnd, ici cīntīnd din frunză.

De la o vreme, īncepu să īntīlnească oameni care ie īntorceau de la tīrg.

- Bun īntālnit, vere! īi zise unul mai doritor de vorbă. Frumos taur! īl duci la tīrg? Ți-e de vīnzare? Ce ceri pe el?

"Hait! am sosit īn tīrg! īși zise Petrea. Acum tin-te bine și nu te da!"

- Mulțam dumitale! īi răspunse apoi drumețului. Mi-e și-l duc și cer o mie de lei si o sută de gologani și zece parale, și cer atīt, ca să am de unde să mai las.

- Mulți bani, dar si taurul e frumos, īi răspunse omul, care n-avea gīnd să cumpere și-și căută de drum.

Peste puțin se īntīlni Petrea cu alt om.

"Așa-i la tīrg: unul pleacă si altul vine", īși zise el.

- Frumos taur! grăi și acesta. Ți-e de vīnzare și-l duci la tīrg: ce ceri pe el?

- Nouă sute nouăzeci și nouă de lei și nouăzeci și nouă de bani si nouă parale, răspunse Petrea, ca să arate că știe să se tīrguiască.

Drumețul se uită cam cu coada ochiului la el și-și căută de drum.

Iar se-ntīlni apoi Petrea cu alt drumeț și cu iar altul, la fiecare pas cu cīte unul, cu mulți de-a rīndul, și toți ziceau că e frumos taurul și-l īntrebau ce cere pe el, iară el, om care știe să se tīrguiască, scădea mereu din preț și-a tot scăzut pīnă ce nu mai avea ce să scadă.

"Mare bucluc pe capul meu taurul acesta! īși zise el amărīt. Toți īntreabă, dar nici unul nu stă la tīrg. Ce va fi avīnd taurul acesta de nu vrea nimeni să-l cumpere!?

Ar fi fost īn cele din urrnă-n stare să-l deie și de pomană - numai să scape de el.

Iată, īn sfīrșit, și unul care voia īn adevăr să-cumpere.

Acesta se suci, se-nvīrti-mprejurul taurului.

Se uită la peptul lui și zise:

- Frumos pept!

Se uită la cerbice și zise :

- Minunată cerbice!

Se uită la cap și la coarne și zise:

- Așa cap si așa coarne, mai īnțeleg și eu! Ei, ce să-ți dau pe el?

- Un leu - răspunse Petrea - și un gologan și o para: nu mai am din ce să scad.

Omul se uită īncruntat la dīnsul.

- Spune vorba de om cu minte - īi zise - și nu-ți bate joc de mine! Prea e frumos taurul ca să mi-l dai cu așa preț și să vede că vrei să mă iei drept cine știe cine...

"Ahaha! īși zise Petrea īnviorat. Știu acum și eu de ce nu vrea nimeni să-l cumpere: prea e frumos, și se tem, precum se vede, toți, ca să nu le fie pricină de gīlceavă, cum mi-a fost mie, la casă."

- Să vii mai tīrziu, īi zise apoi omului, c-o să ne īnțelegem.

După ce apoi omul īși urmă drumul și se mai depărta, făcu Petrea ce făcu și rupse unul din cele două coarne, ca să nu mai poată zice nimeni că ele sunt prea de tot frumoase.

- Frumos taur! grăi un trecător. Păcat că are numai un corn!...

Iar făcu Petrea ce făcu, și-l rupse și pe acesta, ca să nu se mai oprească ochii lumii asupra lui.

Mai merse cīt mai merse așa cu taurul ciut și ciuf. Călca țanțoș și-și purta nasul īn vīnt, ca omul care a știut să facă treabă bună. Acum īnsă drumeții treceau īnainte fără ca să-l mai īntrebe dacă vinde ori nu taurul și cīt cere pe el.

"Se vede că-i supără urechile cele mari, care atīrnă de să văd cīt colo", zise el, și-i tăie taurului mai īntīi urechea de la dreapta, apoi cea de la stīnga, ba īn cele din urmă și coada, ca să nu-i mai atīrne nimic.

Te prindea mila cīnd te uitai la bietul de dobitoc ciopīrțit și pocit, dar Petrea mergea tot țanțoș īn urma lui, căci știa, că nimeni n-o să mai zică și acum că prea e frumos, nimeni n-o să se mai gīlcevească pentru el.

Nu-l mai īntreba īnsă nici acum nimeni care e prețul la care ține, și-i se urīse omului să-l tot ducă și să meargă după el.

Păcatele mele! īși zise el. Ce-a căzut taurul sta năpaste pe capul meu!? īmi vine să-i dau īn cap, ca să se mīntuie odată!"

N-a făcut-o aceasta, dar, ca să-l mai dreagă, a potrivit-o cum a putut-o. și l-a spetit de unul din picioarele de dinapoi, īncīt călca biata vită șoldiș și abia se mai mișca de ici pīnă colo.

Drumul de țară trecea cīnd printre țarini, cīnd pritre livezi și finețe, cīnd iar printre crīnguri și păduri, cum trec toate drumurile care duc departe. Sosind acum iar la o pădure bătrīnă - codru, nu alta, - taurul, chinuit cum era, s-a oprit īn umbra unui copac bătrīn si noduros, s-a lăsat jos și n-a voit să meargă īnainte.

"Bună și asta, zise Petrea, că obosit sunt acum și eu și zor prea mare nu avem. Așa e cīnd mergi la tīrg: mai mergi, mai te oprești, ca să faci popas, și iară mergi, și iar te oprești, că vreme e destulă pentru omul care n-are altă treabă."

Era așa cam prin amurgul serii, și se pori vīntul, īncīt fremăta codrul.

Copacul cel bătrīn și noduros pare-mi-se că scorburos, căci īncepu să scīrție din cīnd īn cīnd īn bătaia vīntului, și de cīte ori scīrțīia, se pornea din el un sunet parc-ar fi scuturīnd cinevs undeva o pungă de bani.

Petrea trase cu urechea.

Lihnit cum era să-și vīndă taurul, ca să se scape de el, era īn stare să intre īn tīrg și cu copacii din codru.

"Mare minune! īși zise. Te pomenești că e fermecat copacul acesta, copac năzdrăvan, care vorbește pe scīrțīite!"

- Nu cumva-ți vine să cumperi taurul de s-a oprit tocmai aici la tine? īntrebă dīnsul.

"Scīrți! scīrți!" făcu copacul clătinat de vīnt și iar s-auzi ceva parcă s-ar fi scuturīnd o pungă cu bani.

"Cum ai zis!? grăi Petrea. Marți, marți? Să ți-l dau, că-mi dai banii marți?"

Scīrți! scīrți!" făcu iar copacul.

"Bine, fie și marți, grăi Petrea. Se fac daraveri și pe așteptare, și mare lucru nu e să aștept pīnă marți. Vorba omului e vorbă: un leu, un gologan și-o para și vin marți să-mi iau banii."

"Scīrți, scīrți, scīrți!" făcu copacul și-a treia oară, și de aci īnainte putea Petrea să se-ntoarcă cu gīndul īmpăcat acasă.

S-a si īntors liniștit și a-ndelete, ca omul care și-a făcut treaba și știe că nu mai are nici o grije.

A dat īnsă de dracul după ce a ajuns īn fața fraților săi.

Se bucura, ce-i drept, cel mare că n-o să mai poată vedea cel mezin taurul, cel mezin, că cel mare n-o să-l mai poată vedea, și se bucurau amīndoi, că nu-l mai are nici Petrea, care se bucura și a scăpat de gīlceavă; au sărit īnsă amīndoi i ca īnțepați de vespe cīnd au aflat cui i-a fost vīndut taurul.

- Auzi, prostul tīrgului! strigară ei. Curat ca īn poveste, să intre īn vorbă cu copacii de la marginea drumului și să părăsească așa frumuseță de taur zicīnd că l-a vīndut!

Las' pe mine, că știu eu ce-am făcut! răspunse Petrea tare īncredințat c-o să-și ia banii, prețul taurului.

S'a și dus marțea viitoare, cum fusese vorba, ca să și-i ceară, dar copacul făcea si acum: "Scīrți, scīrți!"

Īmprejurul copacului erau risipite ciolanele taurui, pe care-l mīncaseră, precum se vede, lupii.

"Cum ai zis!? grăi Petrea. Iară marți, altă marți!? Taurul l-ai mīncat, precum văd, pīnă la ciolane, și cu banii mă amīni!? Haid', fie și asta! Te mai aștept, că pe așteptate ți l-am dat, dar să știi că marțea viitoare nu mai vin cu mīna goală, ci iau cu mine securea și ori īmi iau banii, ori te tai - parcă n-ai fi stat niciodată īn picioare.

Așa a și făcut.

Marțea viitoare a luat cu el securea - un securoi, nu glumă, și, fiindcă copacul tot scīrțīia și numai scīrțīia și acum, Petrea s-a suflecat, și-a mai strīns cureaua de la brīu și dă-i cu securea, dă-i cu toată virtutea, ca să-l crape si să-l doboare ca pe un nemernic care nu se ține de vorbă.

Copacul acela era scorburos, și-un nenorocit oarecare, cine-o fi fost, fugind, pesemne, de niscaiva dușmani care-l urmăreau și neputīnd să-și ducă cu sine comorile, le-a ascuns īn scorbură, cu gīndul de a veni apoi - așa, mai pe furiș - ca să și le ia. Se vede, īnsă, că n-a mai putut să se īntoarcă, deoarece, crăpīnd copacul la loviturile de secure, deodată īncepură să se verse din el bani, tot galbeni cu zimții neatinși, noi-nouți și sclipitori parcă ar fi ieșind chiar acum din tipar.

- Așa mai vii de acasă! grăi Petrea mulțumit. Acum ne mai ajungem la vorbă. Ne cam īncurcăm, ce-i drept, că n-ai, precum se vede, mărunțiș, dar o s-o descurcăm și asta!

El luă apoi din grămadă un galben și plcă cu el acasă, pentru ca să-l schimbe, să-și ia leul, gologanul și paraua și să se īntoarcă dup-aceea om cinstit, cu restul.

Frații lui, cel mai mare și cel mezin, se uitară zăpăciți unul la altul cīnd aflară cum a dat el de bani. Vedeau ei că īn scorbura copacului e o comoară și că mare prostie a făcut Petrea de n-a luat-o īntreagă de acolo.

- Măi! Tare ești prostănac! īi zise fratele mai mare. Nu vezi ta că copacul nu s-a tīrguit cu tine, ci ți-a zis să vii marți și să iei drept preț al taurului tot bănetul ce vei fi găsind!?

Cam așa i se păreau și lui Petrea lucrurile, căci copacul īn adevăr nu se tīrguise.

Dar e mult bănetul, foarte mult! grăi dīnsul.

- Mult, puțin, cīt o fi, īntīmpină fratele mezin, norocul nostru e! Fiindcă taurul era singur și nu l-am putut īmpărți, am lăsat-o la un noroc și norocul e că putem īmpărți galbenii frațește, cum a lăsat cu limbă de moarte tata, fie iertat. "Unul mie, unul ție și unul lui!"

Asta o īnțelegea și Petrea: dac-așa a lăsat tata cu limbă de moarte, așa trebuia să fie.

Și-au īnjugat dar frații boii, fiecare la carul său și au plecat să īmpartă comoara, s-o ridice să-și aducă fiecare partea acasă.

Haide-haide, īncetișor, cum se merge cu carul cu boi, numără apoi: "unul mie, unul ție și unul lui", cu băgare de seamă, ca nici să nu īnșeli, nici īnșelat să nu fii, mai răsufli puțin, mai schimbi o vorbă: pe īnserate plecaseră, iar cīnd s-au pornit cu carele īncărcate de galbeni spre casă, era īn amurgul dimineții și se mai porniseră și alții la drum.

- Am pățit-o! grăi fratele mai mare cīnd zări un șir de care ce veneau din cealaltă parte spre dīnșii. Te pomenești că prind de veste că avem bani īn care și ne omoară, ca să ia banii de la noi. Voi să nu fiți īnsă proști, ci să le spuneți, dacă vă vor fi īntrebīnd, că aveți īn car fie porumb, fie mălai mărunțel, fie orz pentru păsări.

- Așa o să facem! răspunse fratele mezin.

Īntīlnindu-se apoi cu drumeții, aceștia le deteră, cum se obișnuiește īntre oameni, binețele cuvenite și-i īntrebară de unde pīnă unde și ce duc īn care.

Iacă, niște porumb, minți fratele mai mare.

Iacă, niște mălai mărunțel minți fratele mezin.

Petrea īnsă nu mai mințise īncă īn viața lui, nu știa să mintă nici acum și nu știa ce să răspundă.

Ca să nu supere īnsă pe frații lui, el o scaldă īn două ape.

- Bani buni, răspunse el, așa știu eu, dar nenea zice să vă spun că e orz pentru păsări.

- Bani buni să iei pentru el! răspunseră drumeții căutīndu-și de drum.

Ce să le vadă apoi ochii după ce au sosit acasă!

Īn carul fratelui mai mare era porumb și numai porumb, īn carul fratelui mezin era mălai mărunțel și numai mălai mărunțel, iar īn carul lui Petrea rămăseseră īntregi și neatinși galbenii pe care-i īncărcase.

Cei doi frați mai mari rămaseră uitīndu-se buzele umflate unul la altul. Știe īnsă omul dește să iasă din orișice īncurcătură.

- Vezi tu, măi, ce e norocul cīnd se ține de capul omului! zise fratele mai mare. Ce am face noi cu atīta bănet dacă n-am avea ce să mīncăm. Ca să nu murim de foame, Dumnezeu a rīnduit ca unul să aibă porumb, altul mălai mărunțel, iar al treilea bani, ca să le īmpărțim frățește toate. O baniță mie, una ție și una lui!

- Cum a lăsat tata cu limbă de moarte, grăi Petrea, care īnțelegea si el că așa are să se facă.

Se puseră dar din nou la īmpărțeală.

Cīnd colo... caută īncoa, caută īncolo, scociorește, răstoarnă-le toate de-a valma, fă-le val vīrtej: n-aveau si n-aveau la casa lor baniță, cu care să măsoare.

- Haid'! īi zise fratele mai mare lui Petrea, dă fuga īn vecini, la popa, și roagă-l să ne īmprurnut pīnă pe-nsărate banița lui. Să nu te pună īnsă păcatele să-i spui că avem și bani de īmpărțit, te pomenești că se pune la pīndă, și-i hapsīn popa, face ce face ca să rămīnem fără de ei.

- Mie-mi spui!? răspunse Petrea. Las' pe mine, că știu eu cum să-l iau pe popa!

Pe aci-i fu apoi drumul, cu un picior īn prag cu altul īn portița popii.

- Să ne dai, zise, pīnă pe-nserate cu īmprumut banița, că ți-o dăm cu camătă cu tot, dar să nu crezi că sunt niscaiva bani ceea ce măsurăm cu ea. E porumb și mălai mărunțel și ce-o mai fi.

Popa īi dete banița și rămase pus pe gīnduri. Nu i se părea lucru curat vorba cu banii. De! īl știa pe răposatul om bogat, și mare minune n-ar fi fost sa le fi lăsat feciorilor săi vreo comoară, pe care o īmpart "cu banița mea īntre dīnșii".

"De! mai știi!? īși zise. Nici cu gīndul n-ai gīndi de unde-ți sare iepurele! Ia să-mi caut eu treabă."

Un rīnd dar, două, umplură și deșertară frații, și cīnele īncepu să latre, așa, mai rar, apoi tot mai īntețit și īn cele din urmă parcă l-ar fi apucat ceva totul de aproape. Nu mai rămīnea īndoială că e prin apropiere cineva care dă năvală și nu vrea o dată cu capul să o ieie īnapoi.

- Teamă mi-e, Petre, zise fratele mai mare, iar ai făcut vreo prostie și popa stă la pīndă, lătratul ăsta nu-i a bine: ia du-te și vezi, ce e și cum.

Petrea ieși īntr-o săritură și, ieșit, rămase cu gur a căscată.

Ce era adecă?

Popa, nemaiputīndu-și stăpīni rīvna, īn adevăr ieșise, ca să steie la pīndă. Cīnd era īnsă să treacă peste gardul de pari, l-a zărit cīnele și a sărit la el. Dă cīnele să-l tragă jos, dar dă și popa să sară īnapoi și, cum era cuprins de spaimă, și-a pierdut sărita, a căzut īntr-un par și-a rămas īnfipt īn el īntr-o țeapă, īncīt se zbătea ca vai de el dīnd din mīni și din picioare.

Aoleo! strigă Petrea și, om milos, alergă să-i vie īntr-ajutor și să-l scoată cumva din țeapă.

Popa se zbătea īnsă ca scos din minți, și cu cīt mai rău se zbătea, cu atīt mai adīnc intra parul ascuțit īn el. Cīnd Petrea sosi la el, parul era intrat adīnc de tot si abia mai putu să prindă vorbele:

- Săi, taică, și mă scapă, că n-o să mai stau cīt voiu mai trăi la pīndă!

Nici n-a mai stat, că acolea i s-au īnfundat zilele.

- Am pățit-o! strigă Petrea cuprins de groaza după ce se īntoarse la frații lui. A murit popa tras īn țeapă și-o să ne scoată pe noi vinovați de a-l fi omorīt.

Fratele mezin, cuprins și el de groază, luă ce-i căzu la īndemīnă, sacul cu galbeni īn spinare, și-o porni gata de fugă.

- Stați, măi! strigă fratele mai mare, care era și mai cu minte. Ați căpiat, de-o luați atīt de-a razna!? Domol, cu chibzuială, că graba strică treaba! Să-l luăm pe popa de acolo unde-o fi, să-l aducem aici, să batem un cui mare īn ușă și să-l spīnzurăm de el, că lumea o să zică că a venit să fure și, temīndu-se ca nu cumva să fie prins, s-a spīnzurat el īnsuși.

- Așa-i! grăi fratele mezin dezmeticit. Să-l aducem, să batem cuiul și să-l spīnzurăm.

Cīt ai da din palme, o și făcură aceasta, apoi o luară la sănătoasa, fratele mai mare cu un sac de galbeni īnainte, fratele mezin cu alt sac după el, iară Petrea, ca cel mai mic, īn coadă cu un sac de mălai mărunțel, ca să aibă și de mīncare.

- Trage, prostule, ușa după tine! strigă fratele mai mare fără ca să se mai uite īnapoi.

- Să trag ușa după mine!? Cum s-o trag!? īși zise Petrea buimac.

El aruncă sacul, scoase ușa din țīțīni, o luă cu popă cu tot īn spinare și porni după frații săi, care se duceau cum se duce omul care vrea să scape de o primejdie mare.

S-au dus ei așa și s-au tot dus, pīnă ce n-au ajuns īntr-un codru des, unde i-a prins noapte

- Ptiu! spurcăciune de om! strigă fratele mai mare cīnd īl văzu pe Petrea ducīnd ușa-n spinare cu popă cu tot.

Era-n codrul cel des și-ntunecos urīt să tot fugi. Se auzea, parcă, pe ici, pe colo clefăit de lupi, normăit de urși și scīșnituri de fel de fel de alte fiare, care puteau īn fiecare clipă să sară la ei și să-i sfīșie, ca să-și facă pofta de fiare. Popă mort īn spinare le mai trebuia lor!? De unde știi ce e-n stare să-nceapă un popă mort!?

- Ei, bine! N-am decīt să-l arunc, grăi Petrea, care gīfīia ducīndu-l de atīta timp.

- Ferit-a sfīntul! strigă fratele mezin. Te pomenești că, văzīndu-se singur, se dezleagă și se ia după noi.

- Așa-i, stărui fratele mai mare. Acum, noaptea, e puterea morților: ține-l de-aproape; nu-i da răgaz!

S-au mai dus ei așa, unul īnainte, cellalt după el și al treilea-n coadă, dar era īntunerec și urīt, nu știau unde se duc și erau obosiți de abia-i mai duceau picioarele. Ce să facă!? Ar mai fi dat ei să odihnească, dar le era frică și de una, și de alta, și de toate, căci nu știi ce se ivește-n timp de noapte-n mijloc de codru des.

Ca oameni cu minte, īși căutară-n cele din urmă un copac mare și crăcănat, se urcară īn el și se cuibăriră toți trei īntre crăcile lui, ca să mai răsufle, ba să și doarmă chiar, dacă vor fi putīnd.

- Măi Petre! grăi fratele mai mare. Să nu te pună păcatele să adormi: stai de pază, ca să ne vestești dacă s-ar ivi ceva, și bagă de seamă la popa, ca nu cumva să ne facă vreo poznă. După ce ne vom fi făcut apoi rīndul, stăm noi de pază și-o să dormi tu.

Petrea răzămă ușa de două crăci și-o sprijini de trupina copacului, pipăi cuiul din ea, ca să vadă dacă e țeapăn, puse mīna pe funia de la gītul popii și se-ncredință că e bine strīnsă.

- Grija mea! răspunse apoi. De mine capul să nu vă doară. Dormiți liniștiți ca la voi acasă, că stau eu de pază.

Mai stete apoi cīt mai stete uitīndu-se cu ochi de pisică pīnditoare cīnd īnainte, cīnd īnapoi, cīnd la dreapta, cīnd la stīnga.

Deodată, el īși opri răsuflarea.

Se auzea parcă prin apropiere fīșīit de frunze, ba peste puțin se iviră prin īntunerec niște mogīldețe īn chip de om, una, două, trei, multe, tocmai douăsprezece, și īncă una pe deasupra.

Erau doisprezece tīlhari de codru, haramine adevărate, cu căpitanul lor, harambașa, care era al treisprezecelea, și veneau īncărcați de fel de fel de scule, mătăsuri, catifele și alte scumpeturi pe care le adunaseră de pe ici, de pe colo, și se opriră tocmai sub copacul cel crăcănat, ca să poposească și să-și facă rost de masă bogată.

Inimile celor trei frați se făcură cīt un purice.

- Ne-am topit! șopti fratele mai mare. Ne zăpsesc și iau sacii cu galbeni de la noi.

- Ba te pomenești că ne mai și strīng de gīt, adăugă fratele mezin.

- Și ne spīnzură de crăcile copacului, zise Petrea. Urīt lucru să stai pitit īntre crăcile copacului sub care poposesc doisprezece tīlhari de codru cu căpitanul lor, harambașa.

Ei se puseră să adune vreascuri si crăci, ca să-și facă foc, și adunau și tot adunau, cum adună tīlharii, ca să facă foc tīlhăresc.

- Aoleo! șopti Petrea după ce focul fu aprins. Ne-neacă-n fum! ne pārjolesc!

- Taci măgarule, că ne dai de gol, īl mustră fratele mai mare.

- Și ne duci la pierzare, adaogă fratele mezin.

- Bădiță! grăi peste cītva timp Petre, īmi vine să tușesc, că mă īneacă fumul.

- Taci! Stăpīnește-te! se răsti fratele mai mare.

- Bădiță! grăi iar Petrea, m-apucă sughițul.

Fratele mezin īi dete un ghiont.

Tīlharii luară-n vremea aceasta un berbece pe care-l aduseseră cu dīnșii, īl tăiară, īl traseră așa nejupuit īn frigare și-ncepură să-l frigă.

- Mă-năbuș, bădiță! șopti Petrea īnecat de fumul cel greu al līnei date la pīrjol.

Frații lui īi deteră fiecare cīte un ghiont, deși se-năbușeau și ei.

Tīlharii aceia prădaseră, din īntīmplare, și o biserică, din care luară cu dīnșii, īntre altele, și un sac de tămīie. Fiindcă e păcat să prazi biserici, mai unul, mai altul dintre dīnșii era cuprins de căință și, fiindcă lui Dumnezeu īi place mirosul de tămīie, luară, ca să īmblīnzească mīnia lui Dumnezeu, fiecare cīte un pumn de tămīie și-l aruncară īn foc, īncīt se ridică deodată spre cer un fum curat, de care mirosea toată pădurea.

- Eu strănut, bădiță! șopti Petrea. Nu mai pot! strănut!

N-au ajuns frații lui să-i dea cuvenitele ghionturi, cīnd el și strănută un strănutat, īncīt răsună toată pădurea, se zgudui el si se cutremură ușa cu popa, de cheia se suci īn ea și căzu din zăvor īn mijlocul haraminelor.

Cei doi frați, cel mare și cel mezin, rămaseră pe jumătate morți, iar tīlharii săriră deodată īn picioare și toți doisprezece dimpreună cu căpitanul lor rămaseră cu nasul īn sus, uitīndu-se īn copac, de unde auziseră strănutul și de unde căzuse cheia.

Acum era acum!

Fiindcă jos era lumina focului, iară sus era și fum, și īntunerec, s-au īnholbat tīlharii cīt s-au īnholbat, dar n-a putut să deslușească nici unul nimic.

- Măi, dar blegi mai sunteți! grăi īn cele din urmă unul mai cuminte și mai cu frica lui Dumne¬zeu. Nu vedeți voi că s-a ridicat fumul de tămīie pīn' la poarta raiului și Sf. Petre a strănutat și de bucurie ni-a arunca cheia raiului, ca să intrăm după plac fiecare la rindul lui?

- Numai să nu fi vrut cumva-n supărarea lui cea păgīnească să ne lovească cu ea īn cap, īntīmpină altul mai fricos.

- Se poate și asta, zise altul.

- Mai știi?! grăiră iar alții, și o grea īngrijare īi cuprinse, ca pe niște oameni păcătoși ce erau.

- Bădică, zise iar Petrea, cade ușa cu popă cu tot, nu mai pot să-l țiu pe popa...

Și nici n-a zis-o bine, cīnd, "hurduluc", a și lunecat ușa și-a căzut cu popă cu tot īn mijlocul nenorociților de tīlhari.

- Ne-am topit! strigară ei. Iaca și Sf. Petru, el īnsuși, cu poarta raiului cu tot!

Cuprinși apoi de groaza păcătosului, ei o tăiară la fugă dimpreună cu căpitanul și se risipiră ca puii de păturniche, lăsīnd acolo și berbecul cel fript īn coaja lui, și sculele, și mătăsurile, catifelele și celelalte scumpeturi, și sacul cu tămīie, tot ceea ce adunaseră prădīnd azi ici, mīne colo.

- Ha-ha-ha! īncepu să rīda Petrea, mare grabă v-a apucat!

Rīdeau acum și frații lui, cel mare și cel mezin: le plăcea comedia, că era frumoasă și neașteptată, și nu te-ai fi săturat să-i vezi pe tīlhari fugind ici cu genuchele-n nas, colo cu călcīiul īn ceafă.

Văzīndu-i pe tīlhari spulberați, frații se deteră jos din copac și se aruncară asupra boccelelor rămase-mprejurul focului. Acum īnsă nu mai făcură īmpărțeală frățească, ci luă pe apucate fiecare ce-i cădea la-ndemīnă și ce putea să-ncarce și să ducă. Pe cīnd fratele cel mare și cel mezin se ghiftuiră cu scule, cu mătăsuri, cu catifele și cu alte scumpeturi, Petrea - el tot el - scoase cuțitul de la brīu și, lihnit cum era de foame, īncepu să taie din berbecele fript de tīlhari și să mănīnce, să mănīnce cum știe omul, care numai la pīntecele lui se gīndește și nici n-aude, nici nu vede pīnă ce nu se satură.

Sătul īn cele din urmă, el se uită-mprejur și se pomeni singur.

Frații lui, īncărcați odată cu de toate, o luaseră la sănătoasa pentru ca nu cumva tīlharii, viindu-și īn fire, să-și schimbe gīndul, să se-ntoarcă și să-i prade.

Rămăsese Petrea numai el singur cu popa.

- Sărac de tine, popă, grăi dīnsul. Te-ai sucit și tu și te-ai īnvīrtit, și tot ai făcut un lucru creș¬tinesc și după moartea ta. N-am, īnsă, nici eu să te părăsesc păgīnește, ca să te mănīnce corbii, și vulturii, și fiarele codrului.

Om cu suflet creștinesc, el se puse dar pe lucru și īncepu să scurme pămīntul cu cuțitul cel mare, ca să facă groapă și să-l īnmormīnteze pe popa.

- Biet de sufletul tău! grăi apoi. De murit, ai murit fără de luminare, de bocit, nu te-a bocit ni¬meni, de prohod, n-ai avut parte: să-ți dau cel puțin tămīie, ca să-ți treacă sufletul cu fumul ei īn cealaltă lume.

El luă apoi coșul de tămīie și-l deșertă peste jăratecul rămas īn vatra tīlharilor.

Acum da, fără doar și poate se ridică fumul și se-nălță pīnă la poarta raiului, unde ședea Sfīntul Petre, care știa că tămīia a fost pusă cu inima curată pe foc.

Nici c-a mai stat mult pe gīnduri, ci s-a pornit, acum cu adevărat s-a pornit de-acolo de sus din cer și nu s-a mai oprit decīt īn fața lui Petre, care ședea pe un buștean și se uita cum se ridică fumul de tămīie.

- Bun găsit, nepoate, īi zise Sf. Petre cu blīndețea lui de om bătrīn. Dar ce mai faci?

- Păi ce să fac!? Iacă, stau si eu pe bușteanul ăsta, răspunse Petrea uitīndu-se īn ochii moșneagului. De sătul, sunt sătul, pe frații mei i-au dus vīntul și păcatele lor, pe popa l-am īngropat; nu mai am altă treabă decīt să stau.

- Bine faci, nepoate, grăi. Sf. Petru, i se cuvine odihna omului care și-a făcut treaba. Și fiindcă bunului. Dumnezeu din cer i-au plăcut și-i plac faptele tale, am venit la tine trimis de el, ca să te laud īn numele lui.

- Mulțămim dumitale, grăi Petrea ridicīndu-se puțin de pe buștean.

- Și mi-a poruncit bunul Dumnezeu - urmă Sf. Petre - să-ți spun să ceri ceva de la el, că ține să aibă mulțumirea de a-ți īmplini o dorință, orișicare ar fi ea.

- Nu cer nimic; n-am nici o dorință! răspunse Petrea foarte răspicat.

- Nu se poate, tizule, stărui sfīntul cu barbă scurtă și creață, īmpotriva lui Dumnezeu nu poate nimeni să se pună; el le știe toate și toate le poate: cīnd zice să ceri, trebuie să ceri, cīnd īți dă, trebuie să iei!

- Dară-i așa și merge pe de-a sila, ce rnă mai īntreabă pe mine!? răspunse Petrea.

- Nu te obrăznici, omule! īl mustră purtătorul cheilor de la rai. Cere-ți bogății cīte vrei, c-o să le ai.

- Am, răspunse Petrea, destule, și-nu știu ce să fac cu ele. Belea, nu altă!

- Cere sănătate! urmă Sf. Petre.

- Nu mă vezi!? răspunse Petrea. Cum aș putea s-o cer cīnd o am?

- Cere-ți viață lungă! stărui Sf. Petre.

- Auzi vorbă! īntīmpină Petrea. Să cer punga cīnd nu știu ce-i īn ea? De unde știu eu ce-am cerut cīnd cer viață.

- Cere noroc! se răsti Sf. Petre perzīndu-și răbdarea.

- Mai norocos decīt mine cine se simte!? răspunse iar Petrea. Lăsați-mă cum sunt, că mai bine decīt așa nu poate să-mi fie.

Sf. Petre, care știa mai bine decīt orișicine ce e porunca de sus, se apropie și-i șopti cu glas adimenitor la ureche:

- Cere-ți, prostule - īi zise - nevastă si copii si casă cu rost.

- Aoleo! grăi Petrea dīndu-se trei pași īnapoi. Nu ți-e rușine, om bătrīn, să mă ispitești!? Asta o aștepți pe tăcute, că vine cīnd e să vie, și nu poți să scapi de ea.

Sf. Petru īși īncreți acum sprīneenele.

Văzīnd că nici așa, nici așa n-o scoate la capăt cu el, īntoarse foaia.

- Nu-nțelegi, omule, că-i poruncă, și la porunca lui Dumnezeu trebuie să te supui! īi zise cu as¬prime.

- Dacă e pe poruncite - răspunse Petrea, n-am īncotro, și pe sufletul tău să fie. Iacă, cer... ce să cer!? Cer - grăi, ca să ceară ce nu i se poate da - cer să-mi dea niște cimpoi de țīnțar.

Nu știa, biet de el, că pe Dumnezeu nu poate nimeni să-l īnșele, că lui Dumnezeu orișice ai cere tu, īți dă ce-ți vrea el.

Sf. Petru se depărta dar, și cīt dai īn palme se și īntoarce cu cimpoile de țīnțar, niște cimpoi subțiri de abia puteai să le vezi cu ochii și le țineai īn mīnă fără ca să sīmți că ai ceva!

- Uite, băiete, iacă cimpoile pe care ți le-ai cerut, și să știi că atunci cīnd cīnți din ele, īți pere ție și le pere celor ce te-ascultă și foamea, și setea, și supărarea, și durerea și oboseala, te simți ca-n slava cerului și joacă toate īmprejurul tău. Așa să știi! zise Sf. Petre, și se făcu nevăzut.

Petrea rămase ca un căzut din cer, uitīndu-se cīnd īn zarea īn care se perduse sfīntul, cīnd la cimpoile pe care abia putea să le vadă și simtă īntre degetele lui și-n care nu-ndrăznea să sufle, ca să le-nfoieze.

- Iată-mă și cu cimpoi, grăi īn cele din urmă, dar nu știu ce să fac cu ele.

Cum stătea īnsă el așa, iată că lupii din codru, care mușinaseră mirosul de berbec fript īn coaja lui, īncepură să se adune, și peste puțin el se văzu-n'unjurat din toate părțile de haita flămīndă și cu ochi scīnteietori, niște lupoi mari, care clefăiau și-și arătau pe rīnjite dinții, gata să-l sfīșie și să-l mănīnce.

- Stați, grăi dīnsul, că am eu leac și pentru blănile voastre! Dacă vi-e foame, vă satur eu! zise, apoi suflă o dată-n cimpoi si īncepu să cīnte cum īl duceau degetele.

Acum să vezi lucru nemaipomenit! Lasă că frica i-a trecut īntr-o clipă, dar lupii se-nblīnziră și īncepură să deie ca niște cățeluși din coadă, apoi se porniră să joace, să salte, să se deie de-a tumba și să facă fel de fel de-nvīrti-i, īncīt era mare frumusețe să-i vezi și te sīmțiai ca-n altă lume.

Vazīnd așa, Petrea plecă mergīnd īnainte, ca să iasă cumva din codru la luminiș și la lume cu oameni, că i se urăște omului singur și la alți oameni īl trage firea. Lupii, după el, tot săltīnd, jucīnd, dīndu-se de-a tumba și făcīnd fel de fel de alte giumbușuri.

Cīnd fu, colea, prin revărsatul zorilor de zi, Petrea ieși la marginea codrului și văzu 'ntinzīndu-se 'n fața lui țarini și livezi și finețe ca pretutindeni unde omul e om la el acasă.

"Așa! īși zise. Acum e și mai bine!"

Lupii, cīnd el īncetă a mai cīnta din cimpoi, se speriară de luminiș și o luară la fugă, īntorcīndu-se acasă la ei, īn desimea cea-ntunecoasă a codrului.

Petrea - ce să facă? - īncotro să apuce? unde se ducă?

A luat-o așa pe cīmp, printre țarini și livezi și ici, pe colo și peste ele, s-a dus si s-a tot dus, pīnă ce a ajuns la un sat cu oameni, iar aici s-a oprit la casa popii, că popa e fruntea satului.

- Bună ziua, părinte!

- Noroc bun, fiule! Dar de unde și pīnă unde?

- Vin de acasă, părinte, și nu mai știu de unde am plecat, pe unde am fost, unde am ajuns și-ncotro să apuc.

Popa, om cu multă pricepere, a īnțeles din vorbele aceste că are a face cu un om zăpăcit, care a pierdut cărările, umblă buimac și nu-și găsește rostul.

"Așa om īmi trebuie mie, īși zise; nici de ici, nici de colo, sade unde și cum īl pui".

- Să intri, băiete, urmă, slugă la mine, că ai puțin de lucru și-ți dau simbrie bună. Uite, urmă iar, diminețile te scoli, rīnești prin grajduri, apoi mai stai, după aceea duci vitele la adăpat și le dai nutreț și iar stai, īn urma tai lemne, faci focul la bucătărie și iar stai, īn sfīrșit, pleci cu caprele la păsune și stai toată ziua fără de nici o treabă, iară după ce te-ntorci cu caprele, tot ca dimineața, mai faci cīte ceva și stai și iar stai. Iar simbria o să fie pe an șapte capre cu iezii lor și-un țap cu coarnele răsucite, ca să nu pleci de la casa mea cum ai venit.

- Să intru, părinte! grăi Petrea, și rămase slugă la casa popii, ca să aibă și el rost īn lume.

Le-a făcut apoi, dimineața, toate cīte erau de făcut și-ar mai fi stat să răsufle dac-ar fi avut cīnd și unde; vai, īnsă, de sufletul lui după ce a ieșit cu caprele popii la pășune.

Īndată ce-a ajuns acolo, s-au risipit parc-ar fi intrat toți dracii-n ele. Una se urca pe stīnci, alta se cobora-n gropi, iar alta sărea șanțurile, rodea coaja de la copaci ori se vīra prin garduri la varza vecinului. Nu degeaba e dată capra și la poarta cerului īn paza necuratului: alerga omul cu limba scoasă cīnd īn jos, cīnd īn sus, cīnd dreapta, cīnd la stingă, dar nu era-n stare să adune și să le ție la un loc.

- Stați, zise el īn cele din urmă, că n-o să fiți voi mai cu moț decīt lupii: am eu leac și pentru bărbile voastre!

El scoase apoi cimpoile și-ncepu să cīnte.

Ca trase pe sfoară se adunară caprele cu iezii lor și cu țapii cei cornurați īmprejurul lui și porniră pe un joc nebunesc cum numai caprele știu īndruga. Nu le mai era acum nici foame nici sete și tot neastīmpărul firii lor se potolea īl jocul care făcea să le tremure bărbile lungi și urechile atīrnate.

A stat dar Petrea toată ziua īn umbra uniui tei cu frunzele late și a cīntat īn mijlocul caprelor, care se uitau cu drag la el urmīndu-și jocul. Seara īnsă, cīnd s-au īntors acasă, caprele erau lihnite de foame, că nu le mai cīnta Petrea din cimpoi, și au tăbărīt pe gardul popii de l-au stins ca lăcustele.

A doua zi tot așa si a treia nu altfel.

- Taică părinte - grăi preuteasa, care era cam pestriță la mațe - mie nu mi se pare lucru curat ce mi-e dat să văd. Nu știu ce o fi făcīnd omul ăsta al nostru cu caprele, că se-ntorc seara flămīnde, dau și mai puțin lapte și ne rnănīncă toate gardurile.

- Cam așa mi se pare și mie, răspunse popa, care popă și om cu frica lui Dumnezeu din vorba vestei sale nu ieșea, că ținea să aibă pace-n casa lui.

- Ia du-te tu - urmă preuteasa - și stai la pīndă, ca să vezi ce e și cum.

Mai că da, mai că ba, mai că se cuvine, mai că nu, după multă tura-vura rămase, nici că s-ar fi putut altfel, pe a preutesei, și zorile dimineții următoare popa se duse și se ascunse īntr-un mărăciniș, ca să stea la pīndă și să-l prindă pe Petrea cu ocaua mică.

Vai de mama lui, că-n rău ceas l-a făcut!

Se porniră caprele, și iezii, și țapii la joc cīnd Petrea īncepu să cīnte din cimpoi, dar se porni cu atīt mai vīrtos popa, care avea fire de om, și tremurau bărbile țapilor, dar mai rău tremura barba popii, căruia spinii din mărăcini īi sfīșiau hainele și-i zgīriau pielea și obrajii de-ți era mai mare mila de el. Nu-l usturau īnsă pe popa zgīrieturile, nu-l obosea jocul, nu-l supăra nimic, căci cimpoile le stingeau toate și-i īndulceau firea de se uita și el cu drag la Petrea și, de cīte ori sălta-n joc, īși zicea: "I-o dau! i-o dau!" Un copil avea și el la casa lui, o fată, boboc de fată, și era gata acum să i-o deie și pe aceasta lui Petrea de nevastă, căci așa ginere nu-și mai putea găsi.

Toată ziulica a dus-o așa, și nu i-ar fi părut rău dacă s-ar fi lungit ziua - una din trei.

Ce-a pățit apoi cīnd, seara, s-a-ntors acasă cu hainele zdrențuite, cu barba-ncīlcită și cu trupul plin de zgīrieturi asta-i altă vorbă, pe care ți-e s-o lași īncurcată.

- Om ești tu și bărbat, și popă, cogeamite popă!? īl mustră preoteasa. Un prostănac ca el să te facă astfel de rīsul lumii și de batjocura copiilor!

- Taci, muiere, și-ți pune pază gurii, că nu știi tu ce e aia! se dezvinovăți popa. Aș vrea să te văd pe tine, ce-ai face cīnd l-ai auzi cīntīnd din cimpoile lui! Chiar īn biserică dac-ai fi, n-ai putea decīt s-o pornești pe joc.

- Eu? așa cum mă vezi aci! strigă preuteasa. Eu să joc, dacă nu vreau!? Asta aș vrea s-o văd! Eu nu mă las, nu mă dau, nu mă pornesc nici dac-ar fi să crap! Nu sunt doară o motoloagă ca tine.

- Bine! īi zise popa. Las', c-o să-ți văd virtutea! O să-l pun, cīnd s-o īntoarce, să cīnte și-o să te văd dacă te mai țanțosești ca acum.

Nu-i dedea maichii preutesei mīna să zică nu, a rămas dar ca Petrea să-i cīnte din cimpoi după ce se va fi īntors cu caprele.

Știa dīnsa că n-o să joace, dar cu cīt rnai aproape era timpul ca Petrea să se-n toarcă, cu atīt mai īngrijată se simțea dīnsa.

"De unde știi - īși zicea - ce fel de drăcii o fi avīnd prostul acela, și rușine tot n-aș vrea să pat.

Ea-și căuta dar o ascunzătoare, cīnd auzi tălăngile turmei de capre. Dar unde să se ascundă, īn vreun butoi din pivniță? Prea era īnfundat. Ea se urcă răpede-n pod, dete peste lădoiul īn care-și ținea caierele de in și de cīnepă, sări-n el trase capacul, ca să se-nchidă bine, apoi rămase acolo pitită și oprindu-și răsuflarea.

Au găsit īnsă sunetele cimpoilor pe biata femeie și-n fundul lăzii, și cīnd Petrea a īnceput să cīnte, s-a pornit și ea pe joc, și dă-i acolo unde se vīrīse, dă-i cu toată virtutea, īncīt juca si lădoiul cu ea - hodoronc! hodoronc! pīnă ce n-a ajuns īn gura podului, de unde a căzut - hurduluc! - īn tinda casei.

- O dau! i-o dau! strigă preuteasa, gata' și ea să și-l facă ginere pe Petrea.

S-a făcut apoi nuntă mare ca la casa unui popă, și iată-l și pe Petrea om cu rost, cu casă și cu masă, ba-n urmă și cu copii.

Iară cīnd avea vreun neajuns, vreun necaz, vreo supărare ori cīnd i se punea ceva de-a curmezișa, īși lua cimpoile, cīnta și toate erau bine.

Cine o știe mai departe, mai departe s-o spună.





Petrea prostul


Aceasta pagina a fost accesata de 805 ori.
{literal} {/literal}