Mieluselul

Mieluselul

de Ioan Slavici



Era o frumoasa zi de primavara, soare cald pe cer senin, aer curat si adiere usoara, copaci de curand infrunziti, pomi incarcati de flori, iarba proaspata si deasa, cantece de pasari inveselite, bazait de albine neastamparate - pretutindeni si in toate avant spre o noaua viata.
Bebe, un baietel de vreo cinci ani pe cat de destept, pe atat de plin de vlaga, a fost scos de catre guvernanta la plimbare-n automobil cu Dida, surioara lui mai mica, o fetita frumoasa, cu obrajii rotunjiti, rumeni si fragezi sa-i tai c-un fir de par, cu ochii mari sub gene dese, cu parul rasucit in carlionti ce-i atarnau peste umeri.
Era placut si bine prin oras, dar inca mai mult si mai bine li se parea dupa ce au iesit in camp deschis, la aer curat si la lumina plina, unde vederea le strabatea la mari departari si multe de toate se desfasurau in fata lor in amanunte pentru dansii noi, nemaivazute, iar guvernanta a poruncit ca automobilul sa inainteze mai incet, pentru ca ei sa le poata vedea bine.
Le si vedeau, si mai ici, mai colo saltau si bucuria le izbucnea-n tipete vesele. Dar cu toate aceste, parca ii mai fericeau pe copii, care alergau pe ici, pe colo desculti peste pajistea verde de la marginea drumului.
-Ah! ce frumos! striga deodata Dida, si automobilul se opri.
La marginea drumului isi pastea o baba cele cateva oite ce-i mai ramasesera din turma de odinioara. Unele dintre ele aveau mielusei, care zburdau fiecare impregiurul mumei sale facand fel de fel de salturi hazoase, incat era o mare placere sa-i vezi. Cu deosebire harabor si vioi era unul mai mic sid e tot negru, care numai in frunte si-n varful cozii avea cate o pata alba. Vazandu-l, Dida salta si ea si batea din palme: voia cu orice pret sa-l ieie-n brate, sa-l mangaie si sa-l sarute pe pata din frunte.
A si facut-o aceasta dupa ce s-a coborat din automobil.
Bebe tinea insa sa-l poarte si el in brate si a sarit sa-l ia de la dansa. Fiindca Dida nu voia sa i-l deie, il trageau, el in o parte si ea in alta, incat erau p-aici, p-aici sa-l dezghine, sa se-ncaiere si sa-si scoata unul altuia ochii cu ghearele.
Atat li se parea de dragalas, incat erau sa-l omoare cu dragostea.
Guvernanta alerga sa-i desparta si sa scape bietul de mielusel.
Si ce ai sa faci cu el? o-ntreba dupa aceea pe baba.
-Ce am sa fac?! raspunse baba. Auzi intrebare! Il mai tin pana la Pasti, apoi il tai, ca sa-l mancam de sfintele sarbatori.
-N-o sa-ti fie mila de el? starui guvernanta.
-Mila? Auzi vorba? grai baba. Acesta e rostul lui in lumea aceasta. De ce adica l-a fatat oaia, daca nu pentru ca sa ne-ndulcim noi din carnea lui si pentru ca din pielea lui sa-si faca vreunul din flacai caciula?!
Auzind asemenea vorbe paganesti, atat Bebe si Dida, cat si guvernanta s-au induiosat si le era cat se poate de apropiat gandul de a cumpara mieluselul ca sa-l scape de pieire si sa-i faca parte de o viata placuta.
Greu nu le-a fost sa-si implineasca gandul, caci bani aveau, si omul, fie tanar, fie batran, ravneste la bani, si baba se bucura sa-si poata vinde mieluselul cu pret bun.
-Are, ce-i drept, sa mai planga ca si-a perdut muma si iarba cea frageda - a zis ea, - dar o sa-i treaca dupa ce se va fi deprins cu dragalasii acestia de copii si va fi apucat sa sparba laptele din ciob.
Stia baba ce zice, dar nu toate s-au implinit potrivit cu prevederile ei.
Pe drum la-ntoarcere, ca sa nu mai fie cu suparare, cand Dida, cand Bebe tineau mieluselul. Il mangaia dansul, si cu atat mai vartos dansa, dar mieluselul facea mereu "be-be" si iar "be-be". Oricat de mult l-ar fi mangaiat, el isi dorea mama, de care a fost despartit.
Jale, mare jale, sa-i plangi si iar sa-i plangi de mila.
Sositi acasa, in curtea cea mare si luminoasa si-n casele cele cu multa largime, copiii i-au dat drumul mieluselului, ca sa alerge pe asfaltul curat, sa bea apa de pe el, si pe covoarele moi, care acopereau parchetul lucios, si i-au astenut intr-un cos culcus din cea mai moale vata. Mieluselul si aici tot "be-be" si iar "be" voia sa alerge pe pajiste verde si sa se culce pe pamant rece si racoritor.
Laptele din ciob nu voia la-nceput mieluselul sa-l soarba, dar foamea e stapana atoatecovarsitoare, si el, incetul cu incetul, a-nceput sa se-nfrupteze. Tot "be-be" si iar "be-be" insa, caci laptele supt la ugerul mamei sale tot nu putea sa-l uite.
Behaia, saracutul, nu numai de dimineata pana seara, ci si-n timpul noptii, incat nu mai era chip sa stai cu el sub acelasi acoperis.
-Scapati-ne de pacostea aceasta! a zis in cele din urma cucoana Laurentia, muma celor doi copii si stapana casei. Duce-ti-l de unde l-ati luat.
Ii era ei usor s-o zica aceasta.
Cum sa-l duci cand Dida si Bebe tineau atat de mult sa-l poarte-n brate, sa-l mangaie si sa-l hraneasca, incat ar fi fost gata sa-i deie si rahat, si ciocolata, si cele mai dulci bomboane?!
Cum sa-l dai dupa ce l-ai cumparat cu bani, pe care stiau bine ca n-o sa ti-i mai inapoieze baba?!
Chiar si daca le-ar fi perdut insa din vedere aceste, mai era la mijloc si vorba babei ca oaia si-a fatat mielul pentru ca oamenii sa-l manance in zi de sarbatoare.
-Ei bine! zicea bucatarul cu sort alb, de ce sa-l manance baba cea stirba si sa nu-l punem noi pe masa fript la tava?!
Baba mai spusese ca mieluselul nu va mai plange pe behaite dupa ce se va fi deprins cu copiii si va fi apucat sa soarba laptele din ciob. Bebe si Dida se duceau deci cu el in cel mai infundat fund al gradinii, ca sa nu-l mai auda behaind nici cucoana Laurentia, nici bucatarul, care ascutea mereu cutitul cel mare si pregatea tava.
In zadar insa toate, caci mieluselul mama nu si-o uita, cu copiii nu se deprindea si, behaind mereu, slabea vazand cu ochii.
-Pacat de el, zicea bucatarul ascutindu-si mereu cutitul. Daca-l mai tinem asa, isi pierde incetul cu incetul toata grasimea si toata carnea cea frageda, incat nu se mai alege de el decat o piele subreda intinsa pe niste oase subtiri.
Intr-una din zile, o fi fost de Pasti, inainte de Pasti ori dupa Pasti, mieluselul nu mai supara pe nimeni cu behaiturile sale. Fie ca nu-si mai dorea mama si campul acoperit cu iarba verde, fie ca i se va fi intamplat altceva, Iar pe masa feciorul cu manusi albe a adus de la bucatarie o friptura minunata. Vor fi dat ori nu vor fi dat cu socoteala ce-a fript la tava, Bebe si Dida au mancat cu multa pofta, caci erau flamanzi si foamea e stapana lumii.
Stia baba ce zice cand spunea ca oaia-si face mielul pentru ca oamenii sa-l manance-n zi de sarbatoare.






Mieluselul


Aceasta pagina a fost accesata de 877 ori.
{literal} {/literal}