Limir Imparat

Limir Imparat

de Ioan Slavici

A fost ce-a fost... a fost odata o vaduva care avea o fata, Lia, si vaduva era saraca de nu mai stia cum sa-si innoade zdrentele, iar Lia, fata ei, se facuse harnica de cresteau flori pe unde-i calca piciorul si da muguri lemnul uscat cand ea punea mana pe el.

Diminetile, cand se destepta din somn, vaduva suspina din greu, caci noptile o visa totdeauna pe fata ei voioasa si fericita inconjurata de bogatii si gatita ca o imparateasa, si grea mahnire o coprindea cand o vedea saraca si imbracata in vestminte facute din capatate, dar peste putin fata mamei iar se inveselea, caci Lia era si in saracia ei tot voioasa si fericita, parca ar fi incunjurata de bogatii si gatita cum o visase, ca o imparateasa.

Sculata in crepetul zorilor de zi, Lia se furisa tiptil din coliba saracacioasa, ca sa nu turbure nici macar prin rasuflarea ei somnul maicii sale, si incepea sa mature preajma casei, sa curete cotetele celor trei gaini pe care le aveau, sa-si adune porumbeii si sa faca randuiala puind fiecare lucru la indemana, dupa cum cere rostul lui. si cum matura si facea randuiala, Lia nu incepea de la pragul colibii, ci de la cel mai departat colt al curtii, si mana gunoiul spre usa de intrare, ca sa nu ramiie nici un unghi nesocotit si necuratit. Cand se scula, vaduva stetea mai bucuros afara decat in casa, si Lia ridica gunoiul din prag, il ducea la locul lui, apoi intra ca sa dereticeasca prin coliba, cantand voioasa, si oglinda luminoasa se facea toate sub mana ei, incat, imparat de-ai fi fost, ti-ai fi parasit palatele ca sa stai in coliba vaduvei.

Iar cand Lia iesea din coliba, curtea era plina de flori rasarite pe urmele pasilor ei, care toate se clatinau plecandu-se spre dansa, dar ii ziceau intristate: „Buna esti, frumoasa esti, harnica esti, dulce esti la fire, si totusi, mult mai ai sa umbli si sa alergi, caci ursitul tau e dus dupa lume de 9 ani acum in pamant.”

Asa azi, asa mane, multe zile de-a randul tot asa, pana ce Lia n-a fost cuprinsa de un nespus dor de duca.

– Am sa plec, mama, in lume, ca nu rna mai rabda pamantul si ma duce dorul, zise ea. Sunt acuma fata mare si eu si mi se cuvine sa-mi caut rost in lume.

Vaduva suspina, caci atata copil avea si ea si mult ii era draga fata, dar mama era, ca orisicare mama, norocul copilului sau il visa, iar norocul in lumea larga se gaseste.

– Mergi - ii zise dar - copila mea, si nici spine, nici buruiana in cale sa nu-ti gasesti.

Lia framanta aluat din faina neagra si-si facu o azima de drum, apoi porni in cale lunga, nu cu opinci de otel si curele de vitel, ca Fat-Frumos din poveste, ci desculta, ca o fata saraca, si se duse zi de vara pana in seara, peste vai si dealuri, cum o ducea potecuta pe care mai umblasera si altii.

Cum se ducea asa, iata ca da peste o turma de oi, care pastea pazita de dulai, in vreme ce pacurarii dormeau la umbra de maracini. Liei i se facu mila de ea, caci dulaii erau toti schiopi de toate patru picioarele, iar oile, sarmanele, toate erau pline de scaieti, de se facuse pasla batucita lana de pe ele.

– Oitelor, dragelor - le zise Lia - ia veniti la mama, ca sa va curete. Oile alergara din toate partile si se adunara imprejurul ei ca bobocii plouati imprejurul clostii, iar ea se puse pe munca grea si lunga, ca sa le scoata scaietii din lana, unul cite unul, incet si cu bagare de seama, cu degetele subtiri si maiestre, ca nici pielcuta sa nu le doara, nici firele subtiri sa nu se rumpa.

Mult a stat asa si le-a curatit, si iar le-a curatit, de s-au adunat vrafuri mari de scaieti si la dreapta si ia stinga ei, dar nu s-a lasat pana ce nu le-a vazut toate curate si cu lana moale si creata, parc-ar fi trecuta prin darac.

– Cati scaieti ai scos, atate zile sa ai - ii zisera oile usurate - si orisicat de lung ti-ar fi drumul, buruiana in cale sa nu-ti gasesti, mai zisera si ele, parc-ar fi stiut vorba mamei.

– Dar voi, canilor, dragilor, de ce schiopatati fiecare de cite toate patru picioarele? ii intreba ea acuma pe dulai.

– Pentru ca suntem desculti ca tine, iar nu incaltati ca oile - raspunsera ei - si sunt multi spini si multe maracini prin care avem sa alergam.

Lia iar se puse pe munca lunga si grea, ca sa le scoata spinii din talpi, tot unul cate unul, tot incet si cu bagare de seama, tot cu degetele subtiri si maiestre, ca nici sa nu simta cand ii scoate.

– Cati spini ai scos, atati ani sa numeri in viata ta - ii zisera cinii - si orisicat de lung ti-ar fi drumul, peste spini in cale sa nu dai.

Lia pleca mai departe usurata, caci usurat se simte omul care li-a facut altora vreo usurare, si-si urma drumul pe potecuta cea neteda si curata, de era mare multumire sa calci cu piciorul gol pe ea. Nu trecu insa mult si dansa iar se opri.

in drumul ei se zbatea in arsita soarelui o biata de ramulita, subtirica, stravezie si plapanda. Ar fi vrut, sarmana de ea, sa intre in pamant, dar prea era batatorit locul pe poteca, s-ar fi tarat mai departe, dar i se sleisera puterile si rau o ardeau razele fierbinti ale soarelui, care usca si seaca viata.

Liei i se facu mila de ea, o lua frumusel si, dand cu ochii de un musuroi, scurma putin pamantul din el, o puse in scurmatura si-o acoperi.

– Scurta sa-ti fie si neteda calea, caci mare bine mi-ai facut - grai rama - si sa-ti aduci aminte de mine cand te vei afla in mare stramtoare.

Plecand inainte, Lia vazu in zarea departarii o padure, dar cum mergea, padurea venea, parca, si ea si se apropia, incit ai fi crezut ca alearga - curat ca in poveste! Nu facu, insa, Lia decat putin drum, cand dete peste o cartita, care, orbita, sarmana, de lumina zilei, umbla buimaca si deznadajduita ca nu mai poate sa-si gaseasca musuroiul in care o asteptau puisorii flamanzi.

I se facu Liei mila si de ea, o lua in poala si o duse la musuroiul in care pusese rama.

– Bine cu bine sa ti se rasplateasca - ii zise cartita - caci mare bine mi-ai facut si in greu drum ai plecat. Sa stii, insa, ca din drum n-ai sa te abati si unde ti se va sfarsi poteca, acolo sa te opresti.

Lia isi urma drumul, inca mai usurata, si haide! pe poteca inainte, tot mai aproape de padurea deasa si plina de buruiana mare si de maracini intesati.

Fiindca in lumea aceasta drumurile toate se infunda, pe inserate, cand Lia a ajuns la padure, s-a infundat si poteca cea neteda si curata. Lia s-a oprit dar si, nemaistiind incotro sa apuce, s-a asezat pe iarba verde si moale, s-a lasat in paza duhurilor curate si, obosita cum era, de drum, a adormit deodata cu asfintirea soarelui.

Dimineata, in revarsatul zorilor, cand s-a pomenit din somn, ochii ei s-au oprit asupra unei poteci netede si curate, care serpuia prin padure, printre buruieni si maracini.

Cartita luase intelegere cu rama si peste noapte se adunasera toate cartitele ca sa taie radacinile maracinilor, toate ramele, ca sa taie radacinile buruienilor si sa afaneze pamantul in calea Liei, iar oile l-au batucit cu unghiile lor cele tari si canii l-au netezit cu talpile lor cele moi, incat era o mare multumire sa calci pe el.

Lia isi urma dar drumul sprintena si voioasa pana in pranzul cel mic, pana in cel mare si pana in amurgul serii, cand iar i se sfarsi poteca, si dansa iar se opri, iar se aseza pe iarba verde si moale si iar adormi sub paza duhurilor curate. Cand se pomeni a doua zi, ochii ei se oprira asupra florilor care crescusera pe urma ei si se plecau, ca de obicei, spre ea si-i ziceau mai inviorate:

– Buna esti, frumoasa esti, harnica esti, dulce la fire si miloasa esti, dar tot mai ai sa umbli si sa alergi, ca sa ajungi unde nimeni nu te asteapta.

Iar in partea cealalta se urma poteca neteda si curata printre spini si maracini, parca ar fi voit sa zica: „Vino, fata si ma calca”.

A doua zi ca cea dintai, iar a treia zi pe inserate poteca s-a sfarsit la o darapanatura de coliba pustie si parasita in mijlocul padurii, s-o vezi si sa nu te mai uiti la ea.

Lia, cu toate aceste, intra, caci acolo avea sa se opreasca, unde i se infunda drumul.

Sa vezi cu ochii si sa nu crezi cu gandul ceea ce era in coliba!

Era parca Vantoasele au stat in ea si si-au facut toate toanele: toate colturile pline de paiengenis ingreunat de praf si de gunoaie, adunate din sapte tari, iara pe jos si pe pereti, sa stii si sa nu mai spui nimanui ce era si cum! Lia se puse pe munca lunga si grea, ca sa dereticeasca si sa curete, sa adune gunoiul si sa-l care si sa-si faca cuibul atat de curat ca pe iarba verde si moale si, in vreme ce ea lucra, poteca, pe cane venise se umpluse de flori care cantau voioase in adierea vantului de seara.

Dupa ce s-a innoptat bine, deodata s-a pornit afara un viscol parca veneau Vantoasele, si nu alta, si rasunau prin vazduh zbierete si tipete de te treceau fiorii.

Cuprinsa de spaima, Lia nu mai stia ce sa faca si unde sa se ascunda, unde sa-si gaseasca adapost. Ea sari iute pe vatra si se furisa-n cuptorul pe care-l curatise de cenusa, cand deodata Ielele, nebunele, detera navala val-vartej unele peste altele, care pe usa, care pe fereastra, care prin crapaturile din pereti, caci se strecoara ele si prin urechea acului.

si erau, neica, frumoase toate, care de care mai subtirica, si mai usoara, si mai sprintena, si mai zburdalnica, si gatite toate in haine tesute ca paiengenisul, incat ochii Liei se deschisera mari si ramasera intepeniti in tatanile lor, ca nu se mai saturau sa vada si sa se uite cu jind de femeie jignita.

– Ce e aici!? ce a fost? ce are sa fie!? grai cea mai mare dintre ele, inspaimantata de curatenia pe care o vedea imprejurul ei.

Aici a fost ori e cineva... Samt, parca, miros de fiinta straina ... Inima Liei ticaia pitis, caci vai era si de sufletul, si de trupsorul ei daca Ielele, nebunele, care o zapsisera, ii si dedeau de urma.

– Nu-i! nu-i! nu-i! strigara insa toate din toate partile. Nu poate sa fie! am dat roata imprejur, si nicairi iarba nu-i calcata si nici fir de par, nici zdreanta de haina, nici urme de sange tasnit n-am gasit pe spini si pe maracini, iar prin vazduh numai noi putem sa strabatem.

Vazusera ele pirtia de flori pe unde calcase piciorul Liei, dar nu putea chiar nici in basm sa le treaca prin minte gandul ca florile vii sunt urma de fata cu inima curata; se potolira dar, se prinsera in hora si incepura sa joace lin, batand cu piciorul in pamant si cantand cu glas adimenitor: „Iesi, Limir, iesi, Limir-imparat, iesi sa bem si sa mancam! - Iesi, Limir, sa ne veselim! Iesi, iesi, iesi, Limir-imparat."

si atat de lin jucau si atat de ademenitor cantau, incat Liei ii venea sa iasa din cuptor si sa se prinda in hora cu ele. N-a mai facut-o insa si asta, caci deodata pamantul se deschise si in deschizatura se ivi, ridicandu-se incetul cu incetul un tanar, si trupes, si chipes, sa-l vezi si sa stii ca l-ai vazut, Limir el insusi.

Limir acesta era nu un fat-frumos ca toti fetii-frumosi de prin povesti, vreun fecior de imparat, care umbla razna prin lume si incurca mintile zanelor si ale fetelor de imparat, ci el insusi imparat, care avea si imparatie intinsa, si ostiri nenumarate, si palaturi stralucite, si slujitori credinciosi, toate cate se cer pentru o stapinire mare si puternica. Toate le avea, ba mai era si bland, si drept, si milos, si darnic, cum unui imparat i se cuvine sa fie, dar avea si un pacat: prea se credea, prea se socotea mai si mai decat toti, prea era doritor de a iesi din lume si prea nemultumit ca nu poate sa iasa si, vazandu-i slabiciunea aceasta, Ielele s-au facut stapane pe el si-l ademeneau, si-l furau cu momeli, ca sa-si petreaca noptile veselindu-se in felul lor cu dansul.

si cum iesea Limir-imparat din pamant, iesea dimpreuna cu el si palatul lui cel stralucit, incat Ielele, nebunele, se pomenira intr-o sala intinsa si impodobita tot cu aur si cu pietre scumpe, in matasuri si catifele, iar acolo unde sta Lia pitita era un dulap de cristal, din care vezi fara ca sa fii vazut, iar la o parte era intinsa si incarcata de toate bunatatile masa cea mare, pe care ardeau lumanari de-ti luau vederea.

– Care va sa zica, de asta va era voua!? grai Lia inciudata. De asta va ardea! Aici va ducea gandul!

Asa zicea si iar ii venea sa iasa, dar nu ca sa se prinda in hora, ci ca sa rastoarne si masa cu toate bunatatile incarcate pe ea si tot ceea ce ii mai cadea in cale si sa le alunge pe Iele, nebunele, caci multa era intristarea in fata lui Limir, pe care nu-l lasau in pace, si rau ii sedea sa fie trist.

Deodata insa rasuna de undeva din vazduhuri o muzica - sa stai, s-asculti si sa-ti iesi din minti, nu alta! - si Lia ramase incremenita si cu ochii dusi la Limir, care, prins in hora, salta indelete si mandru, fara ca sa se uite fie la dreapta, fie la stanga, si fara ca sa zambeasca, parca nu-i in lume nimeni alaturea cu dansul si nu vede, sarman de sufletul lui, pe zanele ce-l sorbeau cu ochii.

Astepta fata sa-l mai vada si asezandu-se la masa cu ele, caci nu stia ca zanele se veselesc numai gandindu-se cu gandul, beau si mananca numai mingaindu-si vederile la masa incarcata si simt placerile numai inchipuindu-si-le. Cand era colo, spre miez de noapte, luminile incepura sa se stinga una cate una si, cand nu mai ramase decat una singura arzand, iar se porni vantul, palatul cel frumos se prabusi si se cufunda dimpreuna cu Limir-imparat in pamant, iara Ielele, nebunele, se detera valvirtej unele peste altele si se departara ca volbura in timpul verii.

Lia ramase catva timp frecandu-si ochii. Nu mai stia nici ea: i s-a parut, a visat, a aiurit ori le-a vazut toate in aievea?

intr-un tarziu, a iesit din cuptor.

Coliba luminata de un muc de opaiet iar era cum o gasise, plina in toate colturile de paiengenis ingreunat de praf si de gunoaie adunate din sapte tari, iar pe jos si pe pareti - nici sa te uiti!

Acum insa Lia nu se mai apuca de munca grea si lunga, ci incepu sa bata cu piciorul in pamant si sa cante cu glas adimenitor:

„Iesi, Limir, sa ne vedem fata in fata. Iesi, Limir-imparat, sa graim si sa ne bucuram! Iesi! iesi! iesi!” Nimic nu se misca.

„Iesi, Limir, starui dinsa din nou, iesi, Limir-imparat, ca sa te ating cu mana, iesi, ca sa vad daca esti om in toata firea, sa-ti aud glasul si sa simt bataile inimii tale.”

Tot nu se misca nimic.

Cand batu insa de-a treia oara cu piciorul si zise: „Iesi, Limir, ca vreau si vreau sa ma uit in ochii tai!”, pamantul s-a deschis si iara a iesit la iveala Limir in mijlocul altei sali inca mai frumos impodobite, tot in rosu si verde, si i-a intins mana ca sa se prinda in hora cu ea.

Ei se cutremurara amandoi: el pentru ca mana ei era calda de se infierbanta singele in vinele lui, iara ea pentru ca mana lui era rece de ingheta sangele in vinele ei.

si se uitara uimiti unul la altul: el o vedea cu obrajii rumeni, cu ochii plini de vapaie si cu zambetul pe buze, desculta si imbracata in camasuta ei curata, iara ea il vedea pe el in podoabe imparatesti, dar cu fata alba ca varul, cu ochii stinsi si cu buzele supte.

– Dar tu, sarman de sufletul tau, cum ai razbit pana aici? grai dansul pe soptite.

– intreaga, sanatoasa si curata, raspunse ea.

– Nici buruiana n-ai calcat-o, nici hainele nu ti s-au zdrentuit, nici trupul nu ti s-a sangerat, nici talpile nu ti s-au umplut de spini? intreba el.

– Nu! raspunse ea.

Limir simti cum i se dezmorteste trupul si i se invioreaza sufletul.

– Lucru nemaipomenit - grai dansul - dar tot vai de sufletele noastre, caci mari chinuri ne asteapta pe amandoi. N-ai intilnit in calea ta o turma de oi pazita de niste cani ?

– Ba da, raspunse ea.

Oile acelea sunt tot fete care au indraznit sa vie, iar canii tot voinici cari au incercat sa ma scape de aici - raspunse el - si amare o sa-ti fie zilele daca Ielele dau peste tine. Eu, muncit mereu de dorinte ce nu se pot implini, am sa te iau intr-una la goana si sa musc in carnea ta, iar tu, ca sa scapi, ai sa alergi prin balarii si prin maracini cuprinsa de spaima. O singura scapare ar fi: sa nu stai aici, nici sa nu te intorci, ci sa razbesti inainte si mereu inainte prin desisul padurii, pana ce nu vei da de alta coliba ca aceasta, in care sta Mama Ielelor, si sa dezlegi intrebarile pe care ti le va pune ea. Pierduti suntem amandoi daca nu razbesti si nu esti in stare sa dezlegi, caci numai asa se pierde puterea vrajei.

– Duce-ma-voi si ma voi tot duce - grai Lia - si voi razbi si-mi voi aduna toate puterile daca e vorba sa scap un suflet. si nici c-ar fi fost adevarata povestea daca n-ar fi grait asa si nu i-ar fi fost fapta ca vorba.

indata dar ce Limir-imparat s-a cufundat iar dimpreuna cu palatul lui, Lia a prins inima si a pornit-o inainte.

N-au mai venit insa acum nici ramele, nici aricii, nici oile, nici dulaii ca sa-i netezeasca drumul, ci trebuia sa razbeasca, vai de trupsorul ei, prin balarii, printre spini si maracini, incat fasii-fasii i s-a facut camasuta, fire-fire i s-a smuls parul din cap prin scaieti, trupul i s-a sangerat si talpile picioarelor i s-au umplut de spini. Nu poate insa nimic in lume sa moaie vointa tare, si Lia a mers si tot a mers, cum se zice, zi de vara pana in seara si azi, si maine, si poimaine, trei zile de-a randul.

A treia zi pe inserate a zarit, in sfarsit, din departare, coliba cea inca mai darapanata, in care sedea, precum ii spusese Limir-imparat, Mama Ielelor.

Asta, o harca batrana si coltata, cu nasul carlig si cu ochi de sarpe calcat pe coada, o simtise de mult si o astepta in pragul colibii razamata de batul ei noduros.

Lia simti ca-i trece prin inima fier rosu si prin vine sloi de gheata cand se uita in fata ei: s-o faca scrum cu ochii, si nu alta.

– Buna seara, maica, si bine te-am gasit! grai Lia cu glasul ei de turturica speriata.

Batrana misca putin din cap, dar nu-i raspunse nimic, ci-si ridica numai batul si batu cu el in pamant, parc-ar fi voit sa vesteasca pe cineva ca a sosit cine avea sa soseasca.

Nu mai vazuse ea in viata ei, - si tanara nu mai era, - picior de om pamantean pe acolo, si sta si se uita si nu se putea dumeri cum a putut o fata plaplanda sa razbeasca printre Iele, nebunele, si sa ajunga asa de departe.

A razbit insa, si parca nu se simtea destul de tare ca sa se prinda cu dansa.

– De! ii zise ea intr-un tarziu cu glas pitigaiat. Vei fi venit tu de ce vei fi venit, te va fi ispitit cine te va fi ispitit, te va fi ajutat cine te va fi ajutat, dar degeaba ti-ai sangerat trupul, ca nu sunt eu aceea pe care o cauti, ci soacra-mea, bunica lor, care sade peste noua tari si noua mari, si mult ai mai avea sa umbli si sa-ti sangerezi trupul ca sa ajungi la ea, batrana, colea, ca mine, ai fi cand te-ai intoarce, daca te vei mai intoarce de acolo. Fa-ti mai bine calea intoarsa - adause ea cu glas dulceag si momitor - si bucura-te c-ai scapat pana aci cu obrazul curat.

– Nu noua - ii raspunse Lia - ci nouazeci si noua dac-ar fi tarile si tot atatea marile, eu tot inainte as merge. Baba se incrunta o data, isi increti sprancenele stufoase si batu iar cu batul ei noduros in pamant.

– Ia sa-ti vad virtutea! zise apoi, si deodata se ivira ca iesiti din pamant o multime de dulai indarjiti si se repezira cu totii latrand si cu dintii ranjiti asupra Liei, ca s-o sfasie in bucati.

Lia-si urma insa inimoasa drumul, desi dulaii i se atineau in cale. Degeaba-i asmuta baba, caci nici unul nu sarea la fata, ci faceau poteca, sarind peste buruieni si calcandu-le, culcand maracinile la pamant si curatindu-le de spini, care toti intrau in talpile lor.

Erau canii carora Lia le facuse un mare bine si cu cat mai mult turba in mania ei baba, si cu cat mai rau ii asmuta, cu atat mai multi erau si spinii intrati in talpile lor; in cele din urma, ei nici nu mai latrau, ci chelalaiau schiopatand ca vai de ei din toate patru picioarele. I se facu Liei si asta data mila de dansii, dar, vorba aia, „mila mi-e de tine, insa ma arde pe mine”; ea nu se mai opri ca sa le scoata spinii, ci-si urma drumul in vreme ce baba ii batea pe dulai cu batul ei noduros.

N-a mers insa Lia mult, si se auzeau inca din departare chelalaiturile canilor, cand se ivira in calea ei o multime de serpi marunti, care se uitau cu gurile cascate si cu limbile scoase la ea si-i sasaiau in urechi de te treceau fiorii. Ea mergea inainte, printre ei si peste ei, bagand de seama ca nu cumva sa calce pe vreunul pe coada. Cu cat insa ea inainta, cu atat serpii iesiti in calea ei erau mai mari si mai furiosi, cu atat sasaiturile lor erau mai ascutite si cu atat spinii de prin maracini, erau mai lungi, mai grosi si mai ascutiti. Nu e insa in lume nimic ce poate sa tina in loc pe cel ce vrea cu tot dinadinsul sa mearga inainte.

– Balauri cu sapte capete dac-ati fi, eu tot calc peste voi! grai Lia, si-si urma drumul. Deodata se ivi in calea ei un sarpe mare, mare, de tot mare, cu gura ca sura si cu limbile late de-o palma si lungi de trei coti, s-o inghita intr-o imbucatura si sa-i cauti degeaba urma.

Lia isi facu de trei ori cruce, gata in gandul ei de orisice. Cand insa sarpele se repezi cu gura cascata printre maracini la ea, un spin lung, si gros, si ascutit apuca intre falca de jos si se intepeni in cerul gurii lui negre si i se facu calus infipt.

Cuprins de dureri sfasietoare, serpoiul incepu sa se incolataceasca, sa se zbata si sa se salte.

Liei i se facu mila de el si, luandu-si inima in dinti, ea se apropie si-i scoase spinul din gura.

– Putin ai ostenit, dar mult bine mi-ai facut si mare o sa-ti fie rasplata! grai sarpele usurat, si incepu s-o mangiie cu limbile lui, si, cum o mangaia, rana i se vindeca, fiindca nu e in lume leac ca limba de sarpe, si cat ai bate in palme, ea se facu de o suta si de o mie de ori mai zdravana, mai gingasa si mai frumoasa de cum fusese.

– incaleca acum pe mine - ii zise dup-aceea - si tine-te bine, ca am sa te duc nu ca armasarii hraniti cu jaratiic, nici ca pajurile-n zbor, ci ca zmeii ce se iau la intrecere.

Lia incaleca si sarpele cel mare se arunca in saltate, de-o ridica deasupra maracinilor, apoi se repezi inainte, incat ochii ei se impaiengenira de nu mai vedeau nici la dreapta, nici la stanga, ci numai zare nesfarsita inainte.

Cat dai in palme, ajunsera la mare si sarpele se avanta in valuri, si-o duse lunecand printre ele inainte pana la celalalt tarm.

Asa au trecut trei tari si tot atatea mari, alte cate trei si iar cate trei, de s-au facut cate noua in cap, cum zisese Mama Ielelor, dar le-au trecut pe toate parc-ar fi atipit aici si s-ar fi pomenit acolo.

Zgriptoroaica cea impetrita de batrana simtea dupa miros ca vine si se apropie ceva ce n-a mai fost prin partea locului, dar nu putea sa deie cu socoteala ce si cum si de ce, si sta in pragul colibii darapanate, garbova, razamata in doua bete noduroase si clantanind din cei doi dinti ce-i mai ramasesera in gura. Cand fura aproape, sarpele se opri si se intinse, ca Lia sa descalece.

– Acum urmeaza-ti drumul in pace - grai dansul scuturandu-si solzii - si cand vei mai avea nevoie de mine, bate de trei ori din palme, ca eu, orisiunde as fi, te aud, si, vara fie, iarna fie, viu intr-o clipa la tine. Lia-i multumi, cum se cuvine si-si urma drumul.

Bunica Ielelor incepu, cand dete cu ochii de ea, sa tremure mai de manie, mai de ingrijare, caci simtea ca si-a gasit nasul.

Cum o vedea - asa de tanara, si frumoasa, si dulce la fire, si intreaga si nevatamata - intelegea ca mare trebuia sa-i fie puterea si multe farmecele ca sa fi putut razbi cale atat de lunga fara ca sa imbatraneasca si drum atat de greu fara ca puterile sa i se sleiasca.

„Acum e acum!" isi zise dar, intetindu-se.

– Buna seara, mama! grai Lia si asta data.

Bunica Ielelor nu ii raspunse nici ea, ci o masura eu ochii ei teposi de sus pana jos si de jos pana sus.

– Nu sunt mama, ci baba, ii raspunse apoi intr-un tarziu morocanoasa, si mult era fioroasa cand isi dadea astfel raspunsul.

– Nu-ti stiu anii si n-am sa-i numar, intampina Lia cu glas de pisica lingusitoare, dar iti vad fata si bunatatea din ea, si, orisicum te vei fi socotind, mie imi esti cum imi pari.

Baba se mai muia putin. Orisicat de batrana ar fi baba, i se-nveseleste inima cand o crezi inca tanara, si cel mai rau om se moaie si el nitel cand altii il cred bun.

– O fi, n-o fi cum zici - grai dansa - de mare lucru te-ai apucat, si mult mi-e mila de tine, ca de venit ai venit cum ai venit, dar nu stiu cum o sa te intorci.

Mult ar fi dorit ea sa stie cum a potrivit Lia lucrurile ca sa razbeasca intreaga si nevatamata si sa vie cale atat de lunga fara ca sa imbatraneasca.

– Ce te-a adus? adauga ea, si asta era intaia din cele trei intrebari.

– Ajuta, ca sa te ajuti! ii raspunse Lia. Cum am venit, asa o sa ma si intorc, si valvirtej daca s-ar rasturna toate, drumul degeaba n-o sa-mi fie.

Cand auzi asemenea vorbe, Bunica Ielelor iar incepu sa tremure, insa mai putin de manie si mai mult de frica.

– Cum ma vezi? intreba iar dansa.

– Cu ochii, raspunse Lia fara ca sa stie ca raspunde la a doua intrebare.

– si ce cauti? fu a treia intrebare.

– Omul, raspunse Lia, cat umbla pe pamant, tot moartea o cauta.

Acum baba se cutremura.

– Ia sa ma uit mai bine-n ochii tai, ii zise, si se apropie de dansa rezemandu-se in cele doua bete, i se uita in ochi si-i puse mana pe umarul gol.

Ochii Liei erau stinsi, iar trupul ei era rece ca sloiul de gheata.

Nu stia Lia, saraca, ca-i vindecase sarpele, mingaind-o cu limbile lui, toate ranile si-o facuse nevatamata, ca nici sabia sa n-o taie, nici focul sa n-o arda, dar ii facuse si singele rece ca al lui, stransese tot focul vietii din ea si-i oprise viata in loc, ea, orisicat ar mai sta pe pamant, tot asa cum e sa ramaie.

N-o stia Lia aceasta, dar o stia baba cea inraita, care vedea acum ca nu mai are nici o putere asupra ei - cata vreme nu e om in toata firea.

– Vai de sufletul tau - ii zise dar luandu-i mana - nu vezi tu, nu simti, nu-ti dai seama ca nu mai ai nici o viata in trupul tau, ca sangele nu mai curge in vinele tale, ca esti rece ca sloiul de gheata? Uite! Fiindca esti fata buna si mi-ai vorbit frumos, mi s-a facut mila de tine si am sa-ti gatesc o alifie ca sa te freci cu ea si sa te faci iar cum ai fost. Orisicine, barbat fie ori femeie, scapa chiar si de cea mai spurcata vraja daca se freaca cu alifia aceea.

Lia se simti chiar mai rece de cum era; isi aducea aminte de vorbele pe care i le graise Limir-imparat si stia acum ca dupa alifia aceasta a venit ea aici.

– Buna esti si miloasa - ii zise dar - si cat o fi lumea n-o sa te uit.

Orisicat de indracita ar fi fost insa, Bunica Ielelor nu putea sa faca alifia aceea ea singura, ci numai ajutata de o fata nevinovata, care trebuia sa adune sapte flori de la sapte buruieni, de sapte ori cate sapte frunze de la tot atatia copaci si saptezeci de radacini de la saptezeci de alte buruieni si sa le puna toate in cazan, ca baba sa le fiarba toate in bale de la saptezeci si sapte de serpi.

S-a apucat dar Lia si asta data de munca lunga si grea: a adunat de prin padure cele sapte flori, cele de sapte ori cate sapte frunze si cele saptezeci de radacini, a frecat cazanul cel mare, pirostriile de fier si linguroiul de arama de le-a facut lucioase, a strans saptezeci si sapte de brate de vreascuri uscate svarog, ca sa aprinda focul, a pus flori, frunze si radacini in cazan, a ridicat cazanul pe pirostrii si se bucura, sarmana, ca a scapat si de aceste, caci nu se gandea ca pierirea si-o pregateste.

Baba a batut apoi din palme si au venit din saptezeci si sapte de parti cei saptezeci si sapte de serpi, toti cu limbile scoase si gata de a umplea cazanul.

intre acestia se afla insa si cel scapat prin Lia de grele suferinte: el se furisa lunecand pe langa dansa si-i zise pe sasaite la ureche:

– Sa nu te puna pacatele sa te freci cu alifia, ca-ti pierzi toate puterile, ci scuipa in palme si fa ca si cand te-ai fi frecat cu alifie.

El stia ca nu are alifia putere decat frecata fiind cu mana unei fete nevinovate.

– Asa o sa fac! Zise Lia si, dupa ce serpii isi facura si ei randul, voi sa aprinda focul.

– Oho! mai va, fata, mai va! grai batrana. Pentru ca fiertura sa se prinda, trebuie sa mai dereticesti prin coliba si sa cureti curtea din dosul colibii, ca toate sa fie ca la casa unei fete mari.

– S-o mai fac - zise Lia - si pe asta.

S-o faca - vai de capul ei!

Ea ramase incremenita cand deschise usa colibii: de cand Bunica Ielelor a fost fata mare, n-a mai dereticat nimeni prin coliba, gunoiul se adunase mormane, iar prin colturi paiengenisul incarcat de praf sta perdele groase si pretutindeni misunau paiangeni mari cat pumnul, muscoi intepatori si fel de fel de alte bazdaganii, care, simtind mirosul de sange curat, detera navala asupra Liei, ca s-o sleiasca intr-o clipa.

stiau, afurisitele, ca ea, care lasa locul curat pretutindeni pe unde trece, e dusmanca lor cea mare. in curand simtira, insa, ca n-au ce sa-i faca si i se detera rusinate din cale. O stiuse si baba aceasta, si-o pusese pe Lia sa dereticeasca numai pentru ca sa le indarjeasca.

– Puisorilor, dragutilor - le zise dar - mai aveti putintica rabdare, ca in curand vi-o dau gata.

A curatit dar Lia si paiengenisul, si peretii, a carat gunoiul, a maturat si a sters praful, a facut coliba curata de-ar fi putut sa steie chiar si Limir-imparat in ea. Ea ramase si mai incremenita cand iesi in curte.

Aici isi tinea baba hoarele, gaini motate, rate deselate, broaste-testoase, soparle raioase si fel de fel de alte jiganii spurcate, cu ale caror oua traia si care umplusera curtea de gainat si de fel de fel de alte murdarii, incat te cuprindea lesinul chiar si cand te gandeai numai ca ai sa simti mirosul. Iara prin murdariile acelea colcaia gadul de viermi, prin vazduh roiau fel de fel de muste, pretutindeni misunau jiganii care se hranesc cu viermi si cu muste, si soareci, si guzgani, si conopistirite, si lilieci, bufnite cu capul cat banita si serpi fel de fel, sa vezi cu ochii si sa nu crezi, ci sa te miri si sa nu mai stii ce sa zici.

– Las', ca va viu eu de hac! grai Lia, si intra cu barbatie in curte. intr-o clipa detera cu toate navala asupra ei, unele taras, altele pitis, iar altele alergand ori zburand, Degeaba insa, ca nu puteau sa-i faca nimic: ea se scutura o data, si toate cazura la pamant.

– Puisorilor, dragilor - grai baba si de asta data - aveti putintica rabdare, ca vi-o dau deodata gata.

Poate orisicine sa dea cu socoteala cat si cum a trebuit sa munceasca Lia ca sa curete si curtea Bunichii Ielelor, - munca, nu saga! Las' ca de aici cara si colo se aduna, dar afurisitele acelea de lighioane se ingramadeau in urma ei, si unde ea curata, acolo se sparcaiau ca sa le umple toate de alte murdarii, si iar trebuia sa curete, si iara, si iarasi – si pana ce n-a ajuns sa curete si matele din ele.

„Uf!" grai dansa cand o mantui si asta si se duse sa aprinda focul la cazan. Au fiert florile, si frunzele, si radacinile, si tot au fiert in clocote, in vreme ce baba mesteca mereu cu linguroiul si boscorodea cum stia, si tocmai pe la miezul noptii vazduhul se umplu de un miros placut si incepu sa se prinda pe deasupra un fel de pojghita ca smantana. Asta era alifia care dezgheata sangele, dezmorteste vinele si pune in miscare viata, ca omul om sa fie.

– Ia, fata - grai baba cu glas momitor - si freaca-te si la ochi, si la tample, si la crucea pieptului, si in palma, c-o sa te simti ca inviata din morti!

Asta era dar taina.

– La ochi, la tample, la crucea pieptului si in palmi, grai Lia, atat voiam sa stiu! Ea se duse apoi, lua un test de broasca, il curati bine si incepu sa adune in el alifia pana ce nu-l umplu. Cand veni insa randul sa se frece, ea facu precum ii zisese serpoiul: dadea pe deasupra alifiei ca si cand ar fi luand din ea, dar facea parca-i era greu mirosul si se tinea de nas cu mana stanga, iar pe subt ea scuipa pe deget, apoi se freca.

Asa s-a frecat si la ochi, si la tample, si la crucea pieptului, si in palmi, iar Bunica Ielelor nu se indoia ca cu alifie s-a frecat.

– to pe ea, puisorilor, dragilor! striga dar cu toata rautatea ei, si bazdaganiile toate si toate jiganiile detera navala asupra Liei, ca intr-o clipa s-o faca mis-faramis, incat numai oase albe sa se aleaga de ea. Lia insa se scutura o data, rasturna cazanul de pe pirostrii, si pe aci ii fu drumul - cu testul plin de alifie.

– in ceas bun sa fie! striga serpoiul, care ii iesi peste putin in cale. Cum ai pornit-o, asa s-o si scoti la capat. Acum scuipa inca o data pe deget, ia cu el alifie si freaca-ma in frunte, la ochi si la crucea pieptului. Lia facu precum i se zise, si sarpele se zbatu putin, se dete o data peste cap si se facu armasar cu nari umflate si cu ochi focosi.

– Eu sunt armasarul lui Limir-imparat, ii zise, pe care nimeni afara de dansul nu l-a incalecat. incaleca-ma si tine-te bine, ca am sa te duc cum nici pe el nu l-am mai dus. Lia a incalecat s-apoi a pierdut vederile in repeziciunea goanei in care a fost dusa si dusa mereu, intr-o rasuflare, pana la turma pazita de cainii cu picioarele pline de spini.

Aci armasarul se opri.

– Uite! vezi oile acelea!? grai armasarul. Sunt tot fete care au facut ca tine incercarea de a-l scapa pe Limir-imparat si-au fost vrajite de Iele, iar cainii sunt tot feti-frumosi, care, dusi de dorul lor, au razbit pana la Mama Ielelor, ca sa le scape pe fete, si-au cazut in urgie. Descaleca si du-te de le freaca, si-i freaca, cum stii, cu alifie, dar baga de sama ca sa nu ti se prinda alifia de deget.

Lia facu precum i s-a zis si, una cate una, oile se scuturara, se detera peste cap si se facura fete care de care mai frumoase, incat tot sa stai si sa te uiti la ele.

Armasarul necheza o data si din largimile campiei venira in goana mare cai frumosi, pentru fiecare fata cate unul, iar dupa ce incalecara, fetele se pomenira gatite in haine scumpe si frumoase, cum li se cuvine calarind pe asemenea cai.

Lia, vazandu-le atat de frumoase si atat de frumos gatite, era cuprinsa de ciuda si-i parea rau ca le-a facut bine, dar tot ii freca si pe caini, care se scuturara si ei, se detera peste cap si se facura feti-frumosi, care de care mai voinic. Armasarul iar necheza si iar venira cai frumosi, pentru fiecare cate unul, si voinicii, incalecand, se pomenira si ei imbracati in haine scumpe si frumoase.

– Dar aceia cine sunt si de ce dorm cand ar trebui sa steie treji si sa poarte grija de turma? intreba Lia aratand asupra pacurarilor.

– Asa li-e rostul, grai armasarul. Sunt sfetnicii lui Limir-imparat, care prin momelile lor, si-au ametit stapanul si i-au umplut capul de fumuri. Haid' sa mergem mai de parte.

Lia incaleca si abia acum isi dete seama ca ea insasi e gatita in haine inca mai frumoase si mai scumpe decat ale celorlalte fete si impodobita tot cu aur si cu pietre scumpe. Pe cand insa ceilalti vorbeau si radeau in voie buna, ea se tinea teapana, rece si mandra in scari, era posomorita si infumurata parca n-ar fi nimeni vrednic sa stea alaturi cu dinsa, nici sa simta mirosul alifiei ce mai ramasese in testul pe care il ducea cu multa grija in mana ei stanga. Mult ar fi voit, Doamne, sa se vada in oglinda si rau era mahnita ca era pustiu imprejurul ei si nu se aduna de nicaieri lume ca s-o vada si sa stea uimita.

Mare-i fu dar bucuria cand, asa cum mergeau in josul campiilor, li se ivi in preajma vederii un sat. Peste putin, insa, ea zari mai la o margine si coliba in care crescuse si din care plecase in lume, si-i veni sa-si schimbe drumul. ii era greu afara din cale sa-si vada saracia si sa deie ochi cu mama ei cea imbracata in zdrente innodate.

– Ei! grai insa, prinzand inima, ce-mi pasa!? Ei tot nu stiu nimic, nimeni n-o sa ma cunoasca, iar eu fac ca si cand n-as fi stiind nimic.

Asa a si fost.

A mers iute vestea ca vine o imparateasa cu curtenii ei, ca sa-i duca lui Limir-imparat daruri nepretuite, si multa lume li s-a adunat in cale ca sa-i vada.

Era si vaduva cea saraca, mama Liei, acolo, si cum vazu din departare alaiul, isi aduse aminte ca asa-si visa dansa fata.

– Lio, fata mea, Lio! striga ea dupa ce alaiul se apropie. Lia insa se tinea tapana, rece si mandra in scari si trecu posomorata si infumurata inainte, parc-ar fi fost din alta lume.

– Nu-i Lia, fata mea, grai vaduva intristata. si totusi, parc-ar fi aidoma ea. Ce s-o fi ales de Lia mea?

Asa au trecut prin sate si prin orase multe, mereu prin mijlocul multimii uimite, si Lia se simtea din ce in ce mai nemingiiata ca toti o vedeau, dar ea insasi nu putea sa se vada pe sine.

A mers in cele din urma vestea pana la Limir-imparat, care-si petrecea zilele in marele lui palat, inconjurat de sfetnici si de slugi fara de numar, dar singur in mijlocul lor, tot tanar si frumos, dar mereu posomorat. „Doar o da Dumnezeu!”, ziceau supusii lui cand o vedeau pe Lia atat de frumoasa si cu alai atat de stralucit. Mult ar fi dorit sa-l stie si pe el om cu rost la casa lui si pereche mai potrivita nu puteau sa-si inchipuiasca.

Limir-imparat mai zambea parca si el din cand in cand si o astepta cu oarecare nerabdare. Cand a aflat, insa, ca ea e mandra si se tine tapana in scari, el a inceput sa-si increteasca sprancenele si sa dea porunci ca sa i se adune oastea.

„Nu cumva!? isi zicea. N-ar voi cumva sa se samuiasca cu mine!?” Asta ar fi voit s-o vada.

Cand curtenii l-au vestit, in sfarsit, ca Lia a sosit cu alaiul ei, Limir s-a gatit in cele mai stralucite podoabe si a poruncit sa i se adune curtenii in sala cea mare, unde-si avea tronul facut din aur si asezat la inaltimea de saptezeci si sapte de trepte. Dupa ce el urca cele saptezeci si sapte de trepte, se aseza in tron si lua scheptrul in mana, sfetnicii si curtenii - isi plecara capetele si ingenuncheara pe trepte, fiecare dupa rangul lui, cei mai umiliti si mai vrednici mai sus si mai aproape de stapin, iar cei mai indoielnici, ceva mai jos si mai departe de el.

Asa-l gasi Lia cand intra cu alaiul ei in sala si, cit dete cu ochii de el, il si cunoscu si fu gata sa-i aduca aminte cele petrecute in coliba Ielelor.

La dreapta tronului era insa o oglinda mare si la stanga alta si Lia ramase, cand se vazu in oglinda, intr-un fel de aiurire; nu mai vedea acum nici sala, nici curteni, nici tronul cu cele saptezeci de trepte ci, uimita de frumusetea ei, se simtea cu trei palme mai inalta si-si ridica cu atata mandrie capul, incat toti incepura sa tremure in fata ei. Limir-imparat isi aduse aminte de ea si nu-si mai putu stapani firea.

„M-a intrecut, m-a rapus, m-a dat gata!?” isi zise el, si cobori printre curtenii sai umiliti cele saptezeci si sapte de trepte, ca sa mearga la ea si sa i se inchine ca orisicare muritor.

– Lia - ii zise - parca ne-am mai vazut si, plecandu-se, ii intinse mana. Lia inghiti un nod: ii era peste putinta sa faca marturisirea ca dansa e ceea ce umbla odata desculta si in camasuta curata.

– ti se va fi parand - ii raspunse - dar ii intinse si ea mana, asa, mai din departare. El ii tinu catva timp mana, dar nu mai simtea fiorii pe care ii simtise, nu se dezmortea, nu i se incalzea sangele in vine.

– Da, mi s-a parut numai! Alta era si altfel in toata firea ei aceea pe care o stiu, grai posomorat, si se intoarse ca sa urce cele saptezeci si sapte de trepte, sa sada in tron si sa ia scheptrul in mana. Lia insa nu-l lasa, ci-l tinu in loc. Acum i se infunda insa si Liei.

in zadar ii spuse c-a umblat si a ostenit, a trecut prin multe si s-a canonit ca sa caute alifia ce dezmorteste vinele, in zadar il incredinta ca a gasit-o si vine cu ea de peste noua mari si noua tari, in zadar starui sa-l frece fie macar si numai la ochi si la tample, caci el tinea una si buna, ca alta e aceea pe care o stie dansul si o asteapta, o lua drept o vrajitoare care vrea sa-l piarda cu farmecele ei, ba in cele din urma se indarji si voi s-o dea afara din palat si s-o alunge din imparatia lui.

Toate ca toate, dar asta n-o mai putea suferi Lia.

Atinsa in mandria ei, ea-si pierdu sarita si cu ea toata rusinea. Baga dar mana in testul cu alifie si se freca la ochi, la tample, la crucea pieptului si in palmi, apoi se scutura ca trezita din somn si ramase in fata lui asa cum o stia el, desculta si in camasuta curata.

– Asta e! striga Limir-imparat, si sari sa o cuprinda in brate, dar nu-i simti bine trupul cald, cand Lia ii dete branci atingandu-l la obraji si la crucea pieptului cu manile ei pline de alifie si se desfacu din bratele lui ca sarpele lunecos.

– O sa alergi tu dupa mine cum am alergat eu dupa tine! grai dansa, apoi se departa iute, dimpreuna cu alaiul ei, incaleca si pleca in goana mare.

A si alergat Limir, bietul de el.

Atins si ici si colo de alifie, el nu mai era nici viu, nici mort, ci numai asa - lesinat si lihnit. Porunci dar ca iute-iute sa incalece cu totii si s-o urmareasca pe Lia. A trecut insa vreme multa pana ce slugile au scos caii din grajdurile imparatesti, li-au pus selele si franele si pana ce sfetnicii si curtenii au incalecat, caci de! erau boieri, nu oameni de rand. Era departe Lia cand ei au plecat in urmarirea ei si nici vorba nu putea fi ca s-o ajunga in drumul ei spre coliba vaduvei. Mare a fost, Doamne, bucuria mamei cand si-a vazut fata intorcandu-se tot cum a fost, dar cu alai frumos si mare de nu-l mai incapea nici coliba, nici curtea, nici preajma curtii.

Rasareau florile si acum pe urmele pasilor ei si se clatinau plecandu-se spre ea, dar nu mai erau triste, ci-i cantau voioase: „Buna esti, harnica esti, frumoasa si la fire dulce esti si putin ai sa mai stai cu noi, ca vine intr-o rasuflare ursitul tau.”

A si sosit in curand, si vaduva cea saraca nu mai stia ce sa inceapa cand s-a pomenit la coliba ei cu Limir-imparat el insusi, venit ca sa cerseasca alifie si sa-i peteasca fata.

Ca i-o da ori nu i-o da, despre asta nu mai putea sa fie vorba: s-a facut, neica, o nunta imparateasca de se vesteste si astazi despre ea, si sapte zile si sapte nopti imparatia intreaga a tot mancat, baut si s-a veselit, a tot jucat si jucat, de-a schimbat fiecare flacau de dai-Doamne cate trei perechi de opinci!

Numai sfetnicii si curtenii lui Limir-imparat erau cam pusi pe ganduri, caci, de! multe s-au intors cu susul in jos si multi dintre cei de pe treptele de sus s-au coborit ceva mai in rand cu talpa scarii. Iar Ielele, nebunele, au ramas cum fusesera, dar de atunci incoace, cand se intalnesc pe la rascruci, se mai prind si numai singure in hora.




Limir Imparat


Aceasta pagina a fost accesata de 2868 ori.
{literal} {/literal}