Florita din codru

Florita din codru

de Ioan Slavici

A fost ce-a fost; daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

in mijlocul codrilor; langa drumul cel mare, langa drumul cel de tara, pe unde umbla si trece imparatul cu voinicii sai, era odinioara o crasma, la crasma aceea era o crasmarita; crasmarita avea o fata, si pe fata o chema Florita. Fata asta nu era insa fiica crasmaritei, si crasmarita nu era mama fetei: fata era fata fara parinti, si crasmarita maica de suflet a fetei... Cine sa fi fost parintii fetei chiar nici cei mai batrani si mai cu sfat oameni nu pot s-o spuna; asta nimeni n-a putut s-o inteleaga ... intr-o buna dimineata, crasmarul s-a dus dupa lemne la padure ... si... iaca ce sa vezi: pe o poiana limpede si plina de flori a aflat o fetita ce se juca cu niste pui de caprioara. Cum, cand si de unde sa fi ajuns copilita asta prin codru, aceea minte pamanteasca nu poate s-o priceapa. Doar a crescut ca si florile din pamant; doar a cazut ca si stelele din cer; sau s-a prefacut cumva, pe nepricepute, din vazduhul curat. Destul cum c-atata era de frumoasa fetita asta, incat, de-ar fi fost sa fie din om, ar fi trebuit sa fie - cel putin - fata de imparat. Cine stie?... vreun imparat ce domneste in ascuns prin adancul codrilor ... Crasmarul s-a lasat de lemne, a luat fata in brate, a dus-o acasa... si de aici inainte a fost fata de suflet a lui si a crasmaritei.

Asa a crescut apoi fata la crasma. in toata ziua se facea mai mare, si cu cat se facea mai mare, cu atata mai frumoasa la fata, mai placuta la faptura si mai dulce si mai inteleapta la vorba. Pentru aceea oamenii o numeau Floare, - Floarea cea frumoasa de la crasma din codru.

Nu numai Florita, ci si maica-sa, crasmarita, era insa frumoasa. Crasmarita nu era insa asa de frumoasa ca si Florita, si Florita altfel iara, nu ca si crasmarita. Crasmarita era frumoasa ca si o pana de paun; Florita era frumoasa ca si o floare ce creste ascunsa in umbra tufelor. Crasmarita era frumoasa incat nimeni nu se putea rabda ca sa nu vorbeasca cu ea si nimeni nu cuteza sa priveasca la ea; Florita era frumoasa incat nimeni nu se putea rabda ca sa nu priveasca la ea si nimeni nu cuteza sa vorbeasca cu ea. Crasmarita atata era de frumoasa incat, daca-i vedeai fata oglindita in fata vinului, ti se parea cum ca vinul e mai tare si mai infocat; Florita atata era de frumoasa incat, daca-i vedeai fata oglindita in fata vinului, ti se parea cum ca vinul e mai dulce si mai moale.

A mers dara vestea in lume si in tara cum ca la crasma din codru se bea vinul cel mai bun, crasmarita din codru e cea mai frumoasa crasmarita din tara, si cum ca Floarea Codrilor e cea mai frumoasa fata din lume. Cati drumeti treceau prin tara, toti se opreau la crasma din codru, gustau un strop de vin, vorbeau o vorba cu crasmarita si aruncau o privire la Florita, si apoi, cat traiau pe lume, vinul cel bun, vorba cea dulce si fata cea frumoasa nu le iesea din minte.

intr-o zi de dimineata trece vestea din gura in gura pana ce ajunge la crasma din codru cum ca peste ziua are sa treaca imparatul pe aici pe langa crasma, cu voinici, cu curte si cu mare lucru si treaba..., precum trec adeca imparatii. Crasmarita... acuma stim noi cum sunt muierile! Da in dreapta, da in stanga, sparge, sterge, curateste, s-a chitit, s-a pieptanat... cum fac adeca muierile cand nu e ca totdeauna. Din zori de zi pana in pranzul cel mare nu s-a mai miscat de la cautatoare: tot s-a sucit si dessucit, pana cand nici ea singura nu stia ce are sa mai faca. Cand se simti gatita cum se cade, ea se puse inaintea cautatoarei, privi indelungat si cu drag la fata sa, apoi grai:

– Frumoasa sunt, oglinda?

– Frumoasa, zau, raspunse cautatoarea; pe de o suta si pe de o mie de ori e insa mai frumoasa Florita, pentru ca ea are fata ca zorile diminetii, ochi ca si campul cerului si trup ca raza soarelui.

Crasmarita nu mai asculta nici o vorba, ci iesi afara, izbi usa, intra in crasma si se puse cu vorba aspra si neimpacata la Florita: ca nu e buna, ca e proasta, ca e lenesa - ca e toate, numai asa nu, precum ar trebui sa fie. Dupa ce i s-a facut apoi destul de vorbe, a dat porunca aspra ca Florita de aici inainte in toata ziua sa se scoale dis-de-dimineata, sa mature casa, crasma, curtea, sa fiarba mancare... si iarasi sa mature, sa spele, sa taie lemne, sa faca foc si mancare - pana ce s-o face noapte; iar daca s-a facut noapte, sa se suie in podul casei, sa-si coboare un sac de griu necernut si s-aleaga gunoiul din el, ca numai semintele curate sa ramana; numai dupa ce va sfarsi toate aceste lucruri ii era iertat sa se culce si sa doarma pe trei scanduri de goron.

imparatul veni, gusta o picatura de vin, grai o vorba cu crasmarita cea frumoasa si-si merse mai departe in cale.

Florita - sarmana de Florita! - ea trei luni, trei saptamani si trei zile trase-n jugul cel aspru fara sa graiasca o vorba fara sa planga o lacrima, fara sa-nceteze a-si canta cantecele vesele... si pe cat muncea mai mult, pe atata ti se parea mai rumena la fata, mai vie la privire si mai harnica, si mai sprintena, si mai dragastoasa.

Peste trei luni, trei saptamani si trei zile iarasi sosi vestea cum ca imparatul era sa treaca cu voinicii pe langa crasma, Crasmarita se gati inca mai cu tortoi decat in cel dintai rand si, cand se simti gatita, iarasi intreba pe cautatoare:

– Frumoasa sunt, oglinda?

– Frumoasa, zau! raspunse cautatoarea, dar pe de o suta si pe de o mie de ori e mai frumoasa Florita, pentru ca ea are fata ca marul, ochi ca si caprioara si trup ca si crinisorii.

Ce vorbe a zis, ce vorbe n-a zis crasmarita catre Florita, aceea nici n-o mai spun: stie acuma fiecare cum ca, zau! muierile n-aleg la vorbe cand li-a trecut de gluma... Vai si amar d-acela care in lume n-a avut parte de bine, care n-are maica, n-are taica, n-are frati, n-are surori, ci sta asa singura, ca si frunza agatata d-un paianjen... Bag sama, asa e data, ca unul sa stranga si altul sa franga.

Crasmarita in supararea ei cea mare, porunci ca Florita de aci inainte sa nu mai iasa la fata soarelui, ci tot in pivnita cea mare din fundul gradinii sa munceasca. Lasa apoi sa se faca un razboi cum nici inainte de aceea, nici dupa aceea n-a fost altul: numai suveica[1] era atata de mare, incat voinic trebuie sa fie acela care sa ti-o ridice de la pamant. Cum au trebuit apoi sa fie celelalte! Pe acest razboi a trebuit apoi sa tese Florita pe toata ziua noua coti in lung, o panza in care urzeala era din fire incat nu le vedeai cu ochii, iar nasadeala din funii, pe care nici cele mai salbatice fiare nu le-ar fi putut rupe, si apoi sa teasa, incat nici nasadeala sa nu se vada prin urzeala, nici in urzeala sa nu se faca crampita[2]. Daca Florita si-a facut lucrul, ea are sa capete o bucatica de pane, facuta jumatate din pazme, jumatate din cenusa, si un ulcior de apa clocita la soare.

imparatul a venit, si-a gustat picatura de vin, si-a grait vorba catre crasmarita cea frumoasa si si-a facut calea mai departe.

Florita noua luni, noua saptamani si noua zile a muncit, sarmana de Florita, in intuneric, ascunsa sub pamant si chinuita, si flamanzita, si batjocorita ca vai si amar de ea! ...

Peste noua luni, noua saptamani si noua zile, acuma de-a treia oara, iarasi sosi vestea cum ca imparatul vrea sa treaca pe langa crasma cum inainte de asta n-a trecut inca, adeca cu mare lucru si treaba cu multa socoteala... Era ca asta data nu numai copitele, ci si cozile si coamele cailor sa fie aurite... si fel de fel de lucruri, de care inainte de asta nici nu s-a vorbit... Era adeca sa fie lucru mare si imparatesc! ... Se zicea cum c-acuma vine si feciorul imparatului, un voinic... voinic ca si un fecior de imparat...

Crasmarita? ... trei zile si trei nopti ea n-a stat in loc... in zorile de-a treia ziua crasma era mai curata decat ghiocelul si crasmarita mai chitita si mai hoscocorata decat ce-a fost ea insasi candva. si apoi, asa cum era, se puse, acuma de-a treia oara, inaintea cautatoarei.

– Frumoasa sant, oglinda?

– Frumoasa, zau! grai cautatoarea, dar pe de-o suta si de-o mie de ori mai frumoasa Florita, pentru ca ea are fata ca si fagurele topit, ochi ca si nevasta unui imparat si trup ca si rousoara de pe flori. Crasmarita nu mai zise nici o vorba, isi inghiti mania, si, plina de ganduri amare si de necaz nestamparat, se aseza pe prispa de dinaintea casei pentru ca s-astepte si sa vada sosirea imparatului... Iaca intr-un tarziu, cam pe cand sta soarele la pranzul cel mic, se vazu din departare ca vine, ca s-apropie, c-acusi s-ajunga ceva ca si un nor stralucit.

Venea imparatul cu voinicii si cu feciorul sau, venea, insa, incat copitele cailor nici nu faceau colb si pulbere, ci numai asa... din stralucitul aurului celui mult simteai cum ca acusi va sa fie aici... Cand crasmarita si oamenii ce stateau de vorba inaintea casei vazura cum ca de aici inainte nu e gluma si ras, ci chiar va sa fie ceva, ei cu totii se sculara in picioare si facura adeca cum fac oamenii de treaba cind are sa fie lucru cu cinste si mare... Poti sti acuma ce e aceea cand vine chiar imparatul cu oamenii si cu feciorul sau!... Crasmarita isi tocmi catrinta, se scutura de colb si se supse la buze; oamenii isi luara palariile din cap si se netezira la par... Iara Florita toca din razboi.

Abia fura gatiti, pana ce sosi si imparatul si navali cu ceata cea stralucita asupra crasmei. imparatul, feciorul cel de imparat si voinicii cei mandri se coborara toti cu totii de pe cai, zisera „buna ziua" si baura vin de cela bun... Dupa ce si-au baut vinul si si-au zis vorbele, incalecara apoi si se dusera inca mai repede decat cum au fost venit... De Florita... nimeni n-a intrebat, nimeni nu s-a ingrijit... Numai feciorului de imparat i se parea cum ca nu e precum ar trebui sa fie: cum ca vinul nu e ca lauda, cum ca, crasmarita nu e ca vestea... Ce sa faci insa? si el isi dete pinteni la cal si se repezi mai departe cu ceata cea stralucita...

Dupa ce imparatul, voinicii si feciorul de imparat s-au fost departat, crasmarita chema la sine pe Baba Boanta, o vrajitoare vestita, care era atata de batrana, incat tinea minte cand codrii erau ca iarba, muntii ca musunoiul si vaile ca si cretaturile la ea pe fata ... atat de batrana era Boanta... si de cand traieste n-a facut alta decat vraji si alte lucruri ascunse si nepricepute... Acuma era vorba ca sa faca ce va face cu sarmana de Florita.

Dupa multa vorba si indelungata sfatuire, crasmarita se intelese cu Boanta ca asta sa lege pe Florita la ochi, s-o duca in codru, sa-i scoata ochii si s-o lase acolo, ca s-o manance fiarele si alte grozavenii de acelea din padure si de prin guduroaiele intunecoase.

Mult sfat nu s-a facut dupa aceea. Boanta merse in pivnita, lega pe Florita la ochi ... si facu precum i s-a fost zis.

Cind ele ajunsera in adancul codrului, pe unde fiinta omeneasca n-a calcat de cind e lumea, Boanta scoase cutitul cel mare, dezlega legatoarea cea neagra de pe ochii Floritei si facu, ca sa-si faca treaba... Abia privi insa la Florita in fata si in ochi, ea scapa cutitul din mina si stete uimita si incremenita — cum sta omul cind mare lucru i se pune in cale... Multi ani a trait si multa lume a umblat Baba Boanta: pe Florita n-a vazut-o decat odata ... De frumoasa ce-o vedea, ii parea cum ca nici n-o vede, ci numai si-o gandeste... Florita . .. sta si ea uimita de ce vedea: ea — sarmana! — nu stia ce are sa i se faca, ce are sa pateasca.

Cum Florita si Boanta stateau asa uimite, deodata, ca din pusca, sari o caprioara dintr-un tufar, si cum sari, cum trecu pe langa Florita, cum privi la ea, asa privi, incat ochii amandoi, si cel de-a dreapta, si cel de-a stanga, ii sarira din cap si cazura la Florita in poala.

Baba Boanta multumi lui Dumnezeu cum ca nu e silita sa faca un pacat mare, lua ochii cei de caprioara si-i duse, ca sa spuie carciumaritei cum ca i-a scos de la Florita din cap.

Florita ramase singura si parasita ... Ce sa faca? Porni incotro o dusera ochii si norocul.

Multe zile si multe nopti a pribegit Florita asa singura prin codru, fara s-auda grai pamantesc, fara sa vada fiinta omeneasca.

Numai din cand in cand i se ivea cate o fiara salbatica in cale si asta ramanea insa privind din departare, o urma o bucatica de cale si apoi se ascundea in tufele dese. Florita mergea cantand mai departe... Unde - nici ea singura nu stia... Mergea... mergea...

intr-atatea si atatea zi, tocmai in revarsatul zorilor, pe cand se dezvelea ziua din noapte, vazu cum ca vede ceva, asa ca s-o casa, zarindu-se printre frunzele copacilor. inaintea casei lucra un om ghebos ceva - nu stiu ce - aplecat la pamant, dar lucra, incat nici cu trasnetul n-ai fi putut sa-l trezesti de la lucru... Dar cum lucra? - nu ca alta lume. Toate le facea intoarse si sucite, ca si omul adeca care nu pricepe lucrul de care s-a prins. El lucra la un pui... Mai inainte il ciupeli si numai dupa aceea il opari cu apa fiarta - mai inainte il drese si numai dupa aceea il ciupeli si opari...

Cind Florita vazu cat de necioplit mi se misca ghebosul, ea nu se putu rabda ca sa nu mearga sa-l invete si sa-i ajute...

– Bun lucru, badita! grai Florita bland ca totdeauna...

Ghebosul privi indarat cand auzi, asa ca prin vis, vorba cea dulce a Floritei, si cand privi si vazu ce vede... poate acuma fiecare sa stie ce trebuie sa fie atunci cand un ghebos priveste in fata Floritei, Ghebosul scapa si cutitul, si puiul, si toate le scapa din mana, si sta inaintea Floritei, incat i se parea c-acuma nici nu e ghebos mai mult... Dar nici Florita nu sta la flori si frunze! Ghebosul era atat de had, cat Florita de frumoasa: cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu nasul carlig, cu parul pirlit...

– Ce ai de gind cu puiul? intreba Florita dupa ce-i mai trecu ameteala.

– Am sa-l frig pentru tovarasi, raspunse ghebosul cam cu jumatate de gura, ca omul din care scoti vorba cu frica.

– Ce tovarasi? il intreba Florita.

Ghebosul privi lung la Florita, ca un om care ar vrea sa zica ceva si nu stie cum s-o scoata mai nimerit.

– Vezi casa asta? zise el de la o vreme, mai cu inima. Asta e casa celor doisprezece hoti de codru. Ei s-au dus la hotit, si eu am ramas ca sa le fac de mancare.

Asa e, doisprezece hoti - hoti de codru si grozavi, cu capitanul lor cel infricosat - au locuit in asta casa... si stie toata lumea cum ca hotii de codru se spala in toata dimineata cu sange de copil nebotezat si sange de fete mari, iar in fata de om nu pot sa priveasca pentru ca simtesc junghi in spete, si-n cap, si pe toate laturile... Nu e minune, dar, daca Florita a cam tresarit cind a auzit vorbe atat de mari... Hei! dar Florita nu s-a infricosat - zau nu s-a infricosat, ci, cu vorba vesela si ras pe buze, a zis catre ghebos:

– Un pui pentru doisprezece hoti? Nici pe-o masea n-are sa le ajunga.

– Vezi bine ca doara nu am eu atata pricepere, raspunse ghebosul facandu-se si el intelept. Ieri le-am fript un juncan, si ei m-au batut c-a fost prea mult: astazi stiu ca nu m-or bate.

– Iar azi te-or bate pentru ca le-ai fript prea putin... Aide ca sa te invat eu ce, cum si cat sa faci, zise Florita sarind sprintena, cum era ea, peste pragul casei.

Acuma taie patru pui si-i fierse, taie doi purcei si-i fripse, facu o zamuta buna si calda si arata ghebosului cum are sa faca de aici inainte.

– Iaca asa, dragul meu, si asa... si asa, - il invata adeca precum invata o maica buna si ingrijitoare.

Ca nu cumva sa se intample ceva cu hotii, ghebosul spuse Floritei cum ca sa-i spuie lui pe cand are sa fie gata cu mancarile, sa fuga cat o duc picioarele ca sa nu cada in mainile hotilor, caci el numai atunci va canta din fluierasul cel mic, care cheama pre hoti la pranz.

Florita gati mancarea, puse vasele pe masa, mai curati, mai netezi, facu casa, incat numai de-un drag sa sezi in ea, apoi se puse la vorba cu ghebosul si vorbira... vorbira pana ce uitara de hoti, de fluierita, de toate.

in adancul codrului hotii incepura sa flamanzeasca, sa se supere si, care de care mai cu greu gand la inima, sa porneasca catre casa... Hei! ghebosule, ghebosule, mare necaz ti-ai facut!

– Ce se simte aici? intreba Florita simtind ceva, ca si cand ar fi sange sau asa ceva...

– Vai! sarmanul de mine! striga ghebosul inspaimantat. Vin hotii! Fugi! Ba nu fugi, caci n-ai vreme de fuga... Ascunde-te sub pat.

Florita - de frica, ce sa faca? - se ascunse sub pat. lar cei doisprezece hoti de codru veneau tot unul dupa altul, si inca din departare s-auzea cum ziceau ca au sa-l ucida, sa-l turteasca, sa-l taie bucatele pre ghebosul... Cum nu? cind ei rabdau de foame... ei... hoti ca dansii!

Ghebosul le iesi in cale, ca sa-i roage de iertare si sa le spuna cum ca le-a facut mancari bune.

– Sa taci deloc! grai capitanul. Nu-mi prieste mancarea pana ce nu ma spal cu sangele tau.

Dupa aceea intra in casa pentru ca s-aduca cutitul cel mare; iara ceilalti prinsera pe ghebos si-l facura nod. Cand capitanul intra pe prag, el ramase stand uimit in loc; i se parea ca asta casa neteda si curata nu e a lui.

– Mai oameni! grai catre cei de afara, veniti incoace!

– Ce e? intrebara cei de-afara.

– Veniti cand zic!

Cand hotii pasira pe prag, ei privira inca mai uimiti decat capitanul la casa lor... Asa privind, le trecu de manie si iarasi le veni foamea; se asezara unul dupa altul la masa. Ghebosul, ca si omul care era s-o pateasca, se facu sprinten, fugi la vatra si intra cu mancarurile in casa.

Cand capitanul simti mirosul aburilor din zeama:

– Mai! grai catre ghebos, pentru ca mi-ai curatit casa, te lasam pana dupa pranz.

Dupa aceea lua lingura, gusta din zeama si o purta prin gura.

– Ce mancare e asta? intreba dupa aceea.

– Zeama, cu cinste sa fie zis, zeama calduta, raspunse ghebosul.

– Buna mancare! grai capitanul. Lua dupa aceea lingura, dete la fiecare hot cate trei linguri, si ce ramase isi tinu sie.

Hotii isi mancara particica si dupa aceea privira, lingandu-se pe buze, la particica capitanului. Ghebosul intra cu carnea cea de pui.

– Ce e aceasta? intreba capitanul.

– Pui, pui fript, raspunse ghebosul.

Capitanul. isi taie o bucatica, gusta si apoi grai catre ghebos:

– Mai! asta s-o fi adus tu mai inainte! Pentru ca ne-ai facut atat de bune mancari, noi cu totii te iertam!

Dupa aceea lua cutitul, taie la fiecare hot cate o bucatica si ce ramase isi tinu sie.

Hotii isi mancara bucatelele, dupa aceea incepura sa priveasca la bucatile capitanului, lingandu-se pe degete... Iara capitanul de la o vreme incepu sa rasufle cu greu si sa manance cu taraita, numai de ici, de colea cate o bucatica, cate un fir, ca si omul care ar manca si nu mai poate manca de satul ce e, saracul...

– Frate capitane, grai unul dintre hotii cei flamanzi, tu te-ai saturat: da-ne noua ce a ramas!

– Ce? ii zise capitanul, sau n-ati avut si voi: asta o tin pentru mine - pentru ca s-o mananc deseara.

– Sa nu fie suparare, grai ghebosul, mai sunt inca si alte mancari.

– Auziti voi? zise capitanul, celelalte sunt ale voastre.

– Ba nu! graira hotii, noi vrem sa mancam din asta, caci asta e buna! ...

Vorba din vorba: hotii incepura a se certa... Unii ca asta, altii, ca ceea; treaba sta rau, si daca ghebosul n-ar fi intrat cu purceii cei fripti in casa, zau nu cred ca nu s-ar fi intamplat un lucru nesfarsit. Cind insa mirosul fripturii le intra in nas, indata se stamparara.

– Ce e aceea? intreba capitanul.

– Purcel, purcelus fript! raspunse ghebosul.

Capitanul gusta... Asa ceva pana acuma nici in vis n-a gustat.

– Mai prostule! grai catre ghebos, acuma trebuie sa aduci tu pe acesta? Sa mi-l pui mie pe sara, si dete puii la ceilalti hoti.

– Sa ne dai purcel! graira hotii, ai zis ca ce vine e al nostru.

– Ce? sau n-ati zis voi ca puii sa vi-i dau? zise capitanul maniindu-se urat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

O vorba nu zic mai mult!... Hm! aceea nu e gluma cand capitanul zice asa vorbe catre tovarasii sai flaminzi... Poate acuma fiecare sa stie ce e aceea cind unsprezece hoti se bat cu capitanul lor ... Sarmana de Florita! daca ar fi stiut ea cum ca asta are sa fie din mancarile cele bune... Zburau, Doamne, sabiile, cutitele si fel de fel de lucruri, si se bateau hotii precum se bat nourii in capete si se prapadesc... Asa lucru n-a fost inca de cand e lumea!

si Florita? ... Bun e sufletul bun! Doamne, bun e!... bun ca si darul si mana lui Dumnezeu! Cand hotii se bateau, sfaramau si prapadeau mai a pieire, Florita nu se mai putut rabda, ci iesi de sub pat si se puse tocmai in mijlocul lor, si cum s-a pus, a stat acolo intre ei, intre hotii cei infricosati, batausi si hoti de codru.

Ce-a fost dupa aceea, cum s-a facut, cum s-a sfarsit, aceea e acuma treaba lor... Oare, Doamne ... cand vede cineva pe Florita, s-ar mai putea bate si supara, i-ar mai putea veni gand rau si neimpacat?... Hotii stetera toti incremeniti, si amutira, si scapara sabiile, cutitele si fel de fel de lucruri ce aveau in mana: li se parea cum ca a venit pedeapsa lui Dumnezeu asupra capetelor lor, ca sa-i traga la socoteala pentru pacatele lor cele multe in rautatea lor cea mare si infricosata si hoteasca ... Iara Florita le grai in graiul ei cel bland:

— Nu va suparati, badisorilor, ca, daca doriti, iarasi va fac mancarile inca mai bune si mai caldute decat cum au fost cele de astazi.

Hotilor li se parea ca cerul s-a daramat asupra lor, si muntii, si codrii, cand auzira vorba Floritei... De aici inainte Florita ramase la casa hotilor; ii ingriji, ii curati, le facu mancari bune, ii tinu la povesti frumoase si la vorbe blande; iar hotii nu se mai miscara de-acasa. Le parea ca de aici inainte nici n-au ce sa cerce in lume... Asa merse asta pina ce li se sfarsira mancarile: ajunsera ca abia mai aveau bucate pentru trei zile si trei nopti. Apoi nici unul nu voia sa se urneasca de acasa pentru ca sa castige; fiecare voia sa taie lemne, sa faca foc, sa spele, sa mature, sa varuiasca, sa ingrijeasca gradina cea cu flori, sa faca adeca dupa placul si dorinta Floritei.

intr-o zi, Florita merse in gradina cea cu flori, ca sa vada cum si ce, si afla ca un porc salbatec a facut mare zguduire printre straturi si, afland, tare si mult s-a intristat. Hotii, cum auzira, toti cu totii sarira la pustile cele ruginite si mersera si gonira si nu se oprira pana ce nu-l impuscara pe porcul cei salbatec. Cind capitanul, care era cel mai sprinten dintre toti, venea cu el in spate, asa pasea de falos, asa privea de mandru, incat erai sa crezi c-a stat de vorba cu Sf. Petru... De aici inainte fiecare hot voia sa fie cel mai harnic, mai de treaba si mai voinic. Ghebosul, cel mai intelept dintre dansii, ii imparti in doua: sase insi trebuiau sa mearga in toata ziua la, castig, iar altii sase aveau sa ramina acasa pentru ca sa lucreze dupa porunca ghebosului si dorinta Floritei.

Cei mai isteti dintre hoti se dusera in cetatea imparatului si cumparara cu multi bani fel de fel de lucruri frumoase si le adusera, ca sa le puna la capataiul Floritei, asa ca nimeni sa nu stie cine le-a pus... si apoi li se innebuneau mintile cind vedeau cum ca Floritei ii sare inima de bucurie cind dimineata isi afla carpele cele frumoase la capataiul patului. Asa curgea traiul hotilor de cand ei au dat de Florita si asa traiul Floritei de cand ea a dat de hoti. iti ride inima cind iti aduci aminte!

Hei! dar lumea e rea! Bag sama, nici Dumnezeu nu vrea ca in lume sa fie numai bine! ... Crasmarita dupa multa vreme iarasi privi in cautatoare, iarasi intreba, cautatoarea iarasi ii raspunse si iarasi facu vorba cu Baba Boanta... Ce-ti e muierea vicleana! nici in fundul lumii nu-ti lasa pace si trai bun ...

Baba Boanta isi facu trebile, afla cum si ce e cu Florita si unde se afla ea, porni apoi in cale catre codrul cel vestit... Cind ea era s-ajunga la casa hotilor, afla ca vede niste oameni vorbind: erau cei sase hoti ce stau cu ghebosul la sfat. Ea lua sapte frunze verzi de pe creanga unui stejar, grai asupra lor cateva cuvinte ce sunau a vraja, sufla de trei ori asupra lor. Baba n-a suflat bine, pina ce frunzele se vestejira si hotii adormira toti sapte, unul dupa altul.

Acuma Baba Boanta intra la Florita in casa, spuse cum ca-i aduce „sanatate si voie buna" de la maica sa cea buna; ii dete apoi un inel de aur, frumos si rotund. Florita - dar de unde sa poata gandi rau prin capul ei! - ea trase inelul pe degetul cel mijlociu si nici nu-l trase cum se trage, pana ce si cazu la pamant.

Dupa ce Boanta isi facu treaba, ea isi lua carja de dupa cuptor si o sterse din cale. Nu-i venea la socoteala ca sa stea inca mult, fiindca stia cum ca multa vreme n-are sa treaca pana ce hotii se vor trezi din somn. si hotii cei din codru, zau! nici pentru o Boanta nu sunt lucru de gluma.

Cind hotii intrara in casa si cand ceilalti sosira, stie acuma fiecare ce e acea cand doisprezece hoti de codru plang din ruptul sufletului, incat pietrele se misca ... numai Florita nu se misca, caci ea era moarta; moarta... ca si moarta. in durerea lor cea mare, n-avura incotro: hotarara s-o imbrace frumos pe Florita, sa-i faca un mormant, si ... vai s-amar cind vine pina intr-atata! Cum steteau ei insa asa langa mort, vazura ceva ce inca n-au vazut: inelul Boantei... Cat ce trasera inelul de pe deget, Florita isi deschise ochii si se facu mai vie decat ce a fost candva. in bucuria lor cea mare, hotii mersera in cealalta zi in satul imparatului si cumparara toate inelele si tot aurul ce se afla in targ si-l detera Floritei, pentru ca sa nu mai primeasca de la altii. si apoi grijeau Doamne! cum pot numai hotii sa grijeasca pe Florita, cand se tem ca o vor pierde.

Peste sapte luni, sapte saptamani si sapte zile, crasmarita iarasi privi in cautatoare, iarasi auzi vorbele suparatoare, iarasi chema la sine pe Baba Boanta si iarasi trimise primejdia asupra Floritei. Boanta facu ca si celalalt rand, si dupa ce adormira hotii iarasi intra la Florita, ii zise „sanatate si voie buna” si ii dete o rochie de matase, graind:

– Iaca, ti-a trimis-o maica ta cea buna ca sa te impodobesti cu ea.

Florita, de bucurie ca a primit veste de-acasa, imbraca rochia ca sa vada cum ii sade. Nici nu trebuie sa spun ca asta data Florita cazu mai moarta. Boanta fugi mai iute, durerea hotilor fu mai mare si invierea mai puternica si mai imbucuratoare decat inainte de asta cu atate saptamani.

Acum hotii cumparara toate matasurile si frumusetile ce se aflau la negutatorii cei mari si imparatesti; iar ingrijirea lor se facu pe de sapte ori cate sapte mai mare decat ce a fost candva.

Peste noua luni, noua saptamani si noua zile crasmarita, acuma de a treia oara, adeca de a doua oara de a treia ora, iarasi se fali catre cautatore cu frumusetea sa.

– Esti frumoasa, ii raspunse cautatoarea, dar Florita e mai frumoasa, de o suta si o mie de ori mai frumoasa decat ce-a fost ea insasi candva, si traieste ca o imparateasa.

Dupa aceste vorbe, crasmarita n-a mai chemat pe Boanta la sine, ci si-a legat catrinta si ea insasi s-a dus la coliba babei. Ce-au vorbit, ce n-au vorbit, ce sfaturi au facut, aceea nu se poate spune... Bune ganduri cu de-a buna seama nu le-a trecut prin minte... Vai si amar de acela ce da de rau cu muierile!

Boanta se sufleca, acuma chiar de a treia oara, si aceea nu e gluma cand o vrajitoare ca si Boanta se sufleca, cum inainte de asta nu s-a mai suflecat inca... De asta data nici nu porni pe picioare, ci in miez de noapte, calarind pe o prajina stramba... Mare primejdie trebuie sa fi fost in gandul ei ca s-a opintit atat de babeste!

De cand Florita murise in doua randuri, hotii nu mai dormeau nici ziua, nici noaptea, ci stau la paza, cum stai cand de mare necaz si primejdie te temi. Pentru ca nu cumva sa-i cuprinda somnul, unul dintre ei totdeauna trebuia sa se culce pe un pat de spini, iara subt pat era jaratec viu si infocat... Boanta vazu ca acuma cu una, cu doua n-are s-o ispraveasca; ea facu dar lucruri, vrajitorii si fel de fel de taine, incat mintea curata nici nu le putea gandi... Pentru ca sa adoarma pe hoti, ea acuma nu facu vraja cea mai mica, cu frunzele de stejar, ci vraja cea mai mare si nemaipomenita, incat ti se ridica perii in varful capului cand gandesti la ea. Lua un ac subtirel si mic, dar mic si subtirel, incat nici cu virful limbii nu puteai sa-l simtesti, dar inca sa-l vezi cu ochii, impunse doisprezece stejari cu acest ac, grai o multime de zicali incalcite, se-ntoarse de trei ori peste cap, si hotii, toti doisprezece, impreuna cu ghebosul, chiar si acela de pe spini si jaratec, adormira ca morti.

Cand Boanta intra, acuma de a treia oara, in casa la Florita, ea nu zise numai „sanatate si voie buna”, ci alte vorbe care de care mai frumoase si mai dulci, cum vorbesc adeca babele cind voiesc sa-ti strice firea... iara Floritei ii sarea inima de bucurie cind auzea atata veste buna si frumoasa de la „ai sai”.

– Sa te impodobesc ca pe o imparateasa, mi-a poruncit maica-ta cea buna, grai Boanta intr-un tarziu. Sa-ti pieptan eu parul si sa ti-l ...

De unde ar putea Florita sa nu faca precum a dorit maica-sa cea dulce? ... Ea lasa ca Boanta sa o pieptene, si Boanta o pieptana, atata de frumos o pieptana, atat de frumos ii impleti parul, incat i se incurcau ochii cand privea la ea si nu stia pe unde o vede mai frumoasa. Dar Boanta nici nu fuse gata cu pieptanatul, pana ce Florita si cazu moarta, mai moarta decat ce a fost candva in viata ei... Boanta i-a fost impletit firul mortii in par.

Dupa ce Boanta isi facu pacatul, ea se sui pe prajina cea strimba si se departa mai rapede decat Vantoasele.

Cand hotii aflara cum ca iarasi nu e bine, ei detera a fugi care incotro, a se opinti din ruptul sufletului, ca doara cumva sa invie pe Florita si de a treia oara. ii trasera inelele de pe degete, ii dezbracara rochia, ii luara salba de pe piept: dar Florita ramase moarta, si hotii cei doisprezece - hoti grozavi din fundul codrului - incet-incet, unul dupa altul, incepura sa planga, nu cum plang copiii, ci cum plange omul cand vede ca acuma toate s-au sfarsit, ca de aci inainte nu mai are ce sa faca. Cand Florita fu cu totul dezbracata, hotii incetara a plange si ramasera cu totii incremeniti: li se opri suflarea si-i parasi sufletul.

– S-o despletim! grai ghebosul.

– Sa fereasca Dumnezeu! raspunse capitanul; asa de frumos numai ea stie impleti cu degetele ei cele maruntele!

– Da, da! zisera ceilalti hoti! Daca a venit acuma pana intr-atata, sa fie macar si moarta precum a fost mai frumoasa-n viata.

De aci inainte hotii multa vorba nu facura; nici n-aveau ce sa-si mai zica: imbracara pe Florita in cele mai frumoase giulgiuri, ii puse fiecare cate un crinisor pe frunte, alesera cel mai frumos copac din codru, facura un cosciug, cum ei il stiau a face mai frumos, asezara pe Florita in cosciug si-i aprinsera la cap o lumina de ceara curata, topita tocmai din fagurele in care a fost sa fie matca albinilor... Dupa ce le gatira astea, cautara cea mai inalta poiana din codru si unde erau cele mai multe flori, facura un mormant de trei ori mai adanc decat ce era de lat si de trei ori mai lat decat era de lung... si apoi... saruta fiecare pe Florita in mijlocul fruntii si o luara, si o dusera…

– Ho! stati! grai ghebosul cand vazu ca hotii voiesc sa arunce pamant asupra Floritei. Pamant pe trupul ei? Nu va temeti de maica lui Dumnezeu?

Hotii toti, unul dupa altul, lasara pamantul din mana; le venea sa intre in pamant de rusinea pacatului ce era sa faca.

Cand erau sa porneasca catre casa, nici unul nu putea sa faca inceputul: erau legati de pamant si simteau ca acasa nu au ce sa mai caute... Se asezara dar jur imprejur pe langa mormantul Floritei si privira... privira, pana ce, privind, murira toti doisprezece, unul dupa altul. Doisprezece hoti au murit si ghebosul impreuna cu dansii... Sarmanii de ei! mai c-au fost oameni de treaba. Bag sama asa a fost sa fie ...

                                                                                                                                        *

Multa, foarte multa vreme a stat Florita asezata in mormant; pe langa mormant, peste pamantul ce sta in jurul gropii, au fost crescut tot flori din flori, care de care mai frumoase si nemaipomenite, si florile nu cresc ca si buretii peste noapte... Dupa multa vreme dara, feciorul imparatului a venit cu multi oameni si cu mare treaba ca sa vaneze prin codru... Deodata auzira cum fac cainii mare larma si multa latratura. Feciorul imparatului trimise pe cativa argati dintre cei mai tari la inima, ca sa vada ce e, cum si pentru ce.

Argatii venira si spusera ca s-au adunat cainii intr-o poiana inalta si luminoasa si, suindu-se pe un damb cu flori, toti cu totii, cu mic cu mare, au inceput nu sa latre, ci sa urle, cum urla cainele cand vede bufnita strigand pe hornul casei, ori cand arde casa stapanului sau, sa urle adeca a primejdie.

Feciorul cel de imparat - fecior de imparat adeca, care nu se multumeste cu una, cu doua - porunci argatilor sa-l astepte si se duse ca sa vada el cu ochii si s-auda cu urechile lui de treaba canilor. Cand simtira canii apropierea stapanului lor, ei incetara a da semn de primejdie si detera a-si misca cozile. Hei! dar din loc nu se miscara pina ce nu pasi feciorul cel de imparat in florile cele frumoase... Fecior de imparat, fecior de imparat... doisprezece oameni impietriti nu sunt gluma! zau, si chiar un fecior de imparat trebuie sa tresara cand ii vede printre flori - si apoi cand privi in mormant? ... Feciorului de imparat ii paru cum ca chiar si al lui suflet a impietrit cind vazu pe Floarea Codrilor... El a vazut multe fete de imparat: Florita e insa Florita... Cind vazu dar ca Florita e moarta, el se intrista, dupa aceea se supara si, mai la urma, atata de grozav se amari, incat ii venea ca sa ia lumea in gheare si asa sa deie cu ea de pamant, incat toata sa se sfarme, ca nici samanta sa nu ramana de ea! ...

Ei! dar feciorii cei de imparat sunt scurti la vorba. „Daca n-am vazut-o vie, s-o vad cel putin moarta", isi zise el, si apoi merse la argati, le porunci ca sa porneasca catre casa. Numai doi oameni credinciosi tinu la sine, si cind se facu noapte, cu acesti doi impreuna scoasera pe Florita din mormant si o dusera prin ascuns la curtea imparatului... Dupa ce Florita fu bine pusa, ca nimeni sa nu afle de ea, feciorul imparatului porunci argatilor sa taca despre cele ce au facut si vazut si n-au mai vazut, si-si facu treaba mai departe. El alese cele mai frumoase douasprezece case ce se aflau in curtea imparatului, aseza pe Floarea Codrilor in cea mai frumoasa dintre ele, porunci ca douaspreze fete, cele mai sprintene, sa grijeasca pe Florita zi si noapte, sa o aseze intr-un leagan de aur si sa o legene ca si cand ar fi vie. Fata Floritei si acuma era rumena; crinisorii de pe fruntea ei nici acuma n-au vestejit si parul ei si acuma tot atat de frumos era pieptanat si impletit; feciorul cel de imparat dete porunca aspra ca nimeni sa nu atinga fata, crinisorii si parul... De aici inainte, Fat-Frumosul imparatesc, de dimineata pina seara si de seara pina dimineata, nu se misca de la leaganul Floritei: privea, privea in fata cea frumoasa, pina ce adormea privind si cu ochii deschisi.

Cele douasprezece fete ce aveau sa grijeasca pe Florita nu mai incetau a-si sparge capul asupra poruncii aspre ce li s-a dat. ”Oare pentru ce sa nu atingem crinisorii si pentru ce sa nu-i despletim parul? si daca am face, ce s-ar face? cum ar fi?” se intrebau ele in gandul lor. Asa e muierea! n-are odihna pana ce nu afla ce ar dori sa stie.

– stiti voi ce? grai cea mai sireata dintre ele. Feciorul imparatului doarme: aide s-atingem si sa despletim; pana cand el se trezeste, noi iarasi facem precum a fost.

La astfel de lucruri multa vorba nu fac muierile: ele incepura sa despleteasca pe Florita, si cum o despletira, ii scoasera firul mortii din par; iara Florita, Floarea Codrilor, se facu mai vie, mai frumoasa si mai sprintena decat ce a fost candva in viata ei. Cind fetele vazura mortii razand, ele, inspaimantate si invrajbite, fugira care incotro. Din larma ce facura se trezi si feciorul cel de imparat. Acuma poate fiecare sa stie ce e aceea cand feciorul cel de imparat vede pe Floarea Codrilor chiar vie, priveste in ochii ei cei blanzi si aude vorba ei cea dulce. infricosat, si grozav, si nemaipomenit de frumos lucru trebuie sa fie asa ceva.

Feciorul imparatului nici trei vorbe n-a grait pana ce a si mers vestea in curte cum ca „iaca asa si asa”, ca s-a intamplat adeca ce s-a intamplat cu minune si cu taina nepriceputa; si cand a venit imparatul cel batran ca sa vada ce e, cum si pentru ce, el atat de tare s-a speriat, incat ii innegrira perii capului si injuni cu saptezeci si sapte de ani! Dupa ce oamenii se dezmeticira, Florita stete de vorba cu ei si le spuse cum si ce, de unde si pana unde, iaca incoace si incolo, adeca toata intamplarea si patimele ei. imparatul cel batran asculta, precum asculti la copilasi cand incep sa vorbeasca, asculta adeca incat ii sta rasuflarea in loc, si precum asculta, el tare si foarte mult se supara cind auzea cate toate despre suferintele sarmanei de Florita; iara cand asta inceta cu vorba, el grai catre ea cu vorba lui cea blanda si imparateasca:

– Fatul meu, draga mea! bunul Dumnezeu a voit ca sa vii tu la casa mea, sa imi fii mie nora si nevasta feciorului meu.

Florita nu zise nimic, ci privi numai asa cu coada ochiului la cel voinic frumos fecior de imparat... iara feciorului i se facura vorbele nod si crampita tocmai pe varful limbii.

Pana ce zici „una, doua, trei”, vestea despre cununia feciorului de imparat ajunse pina in cele patru colturi ale lumii. Pana si orbii si schiopii pornira in cale, ca sa vina, sa vada si sa nu mai uite cat vor trai. Crasmarita cea frumoasa nici ea nu se putea sa ramana acasa: se gati dar, cum numai ea stia, si cand fuse gatita, iarasi intreba pe cautatoare, acuma de a saptea oara, - de-a saptea oara, asta nu e gluma!

– Frumoasa, zau! raspunse cautatoarea, dar Florita e mireasa de imparat!

Cind crasmarita auzi aceste vorbe, ea porunci ca sa lase tot vinul sa curga, sa sparga toate vasele, si porni catre fiica sa cea draga si ginere-sau imparatesc.

Se facu apoi o nunta, o cununie si un ospat decat care mai vestit si mai minunat de cand e lumea n-a fost: chiar si copiii cei de tigan mancau cu linguri de aur, iar dupa ce-au mancat si le duceau cu sine acasa, ca sa le aiba si sa tina minte. Dupa nunta, imparatul porunci ca sa se faca o casa cu paretii de oglinda, sa se adune cele mai frumoase neveste din tara si sa inchida pe crasmarita cea vicleana cu ele, pentru ca sa vada si, vazand, sa se surpe in gandul ei, cum ca nu-i ea cea mai frumoasa in tara.

Iar Florita si feciorul cel de imparat traira fericiti si fara suparare, cum traiesc oamenii buni la suflet si intelepti la minte, incat vestea despre ei ajunse chiar si pana la noi...





Florita din codru


Aceasta pagina a fost accesata de 1835 ori.
{literal} {/literal}