Fiul cuiva

Fiul cuiva

de Ioan Slavici


Treceam cu vaporul legănat de valuri verzi despre Lindau la Constanța, de unde aveam să iau calea ferată, ca peste Zürich, Berna și Geneva să ies în Italia.

Puțin după plecare, ochii mi s-au oprit asupra unui om de vreo treizeci de ani, înalt și mlădios, oacheș și cu fața cam posomorâtă, bărbat de o rară frumusețe, care, deși îmbrăcat în bluză de pânză și cu șapcă de muncitor în cap, avea în ținuta, în căutătura, în mișcările, în întreaga lui înfățișare ceva aristocratic.

Văzând că-l caut mereu cu ochii, el s-a apropiat de mine și în curând am făcut cunoștință.

- Jules Guidai, chimist asociat al casei "Barague" din Paris, mi s-a prezentat el în o nemțească foarte corectă, dar rostită cu un accent pentru mine cam ciudat.

Peste puțin m-am încredințat că era om de o inteligență superioară și cu o foarte largă cultură, dar socialist oarecum exaltat.

Citisem pe ici, pe colea câte ceva despre socialism și discutasem adeseori cu socialiștii, dar stăruiam în gândul că vederile socialiste sunt greșite, ca să nu zic chiar primejdioase, și nu se putea să nu intrăm, noaua mea cunoștință și eu, în conflict de vederi. Am petrecut cele vreo trei ceasuri, cât am călătorit împreună, în discuțiuni din ce în ce mai animate și mai sugestive și am răscolit întreaga viață socială.

El tăgăduia raționalitatea vieții religioase, lua căsătoria legitimă drept un fel de robie, în care omul intră de bunăvoie drept pedeapsă pentru prostia sa, era răzvrătit împotriva celor ce îngrămădesc bogății ca să le treacă prin moștenire la urmașii lor imbecili și-și dedea silința să mă convingă că așezămintele omenești toate au să fie refăcute din temelii.

Eu dădeam mereu din cap și-l încredințam că așezămintele toate sunt bune, un rezultat firesc al dezvoltării istorice, dar sunt răi oamenii, care le strică și abuzează de ele fiecare potrivit cu slăbiciunile lui, și că nu așezămintele avem să le refacem, ci pe oameni trebuie să-i înfrânăm.

El zicea: "Nu! ", dar în ochii lui era ceva ce mă făcea să simt că-i sunt plăcute vederile mele și că mă ascultă bucuros.

- Orișicare suferință omenească, i-am zis dar, izvorăște din păcatul cuiva, și n-ar mai suferi nimeni dacă toți oamenii ar fi în adevăr religioși, dacă toți soții și-ar îndeplini datoria, dacă cei ce dispun de averi mari s-ar socoti numai chivemisitori ale lor și s-ar folosi de ele ca să ușureze soarta nevoiașilor.

El se cutremură și se uită la mine lung și încruntat, parcă l-aș fi atins pe el personal.

- Dacă, dacă, dacă! strigă scos din răbdare. Tocmai acest "dacă" e dovadă că nu rămâne decât să iei biciul, sabia și făclia aprinsă ca să stârpești tot ceea ce a mai rămas din trecutul urgisit.

Nu mai era acum vorba de deosebiri de vederi, ci de repulsiuni neînvinse, și am dat discuțiunilor altă îndrumare.

La Constanța, unde el a luat drumul spre Colonia, ne-am despărțit ca buni prieteni.

- Dacă te oprești la Genova - îmi zise stăpânindu-și glasul - vizitează și palatul GaIliera. E unul din cele mai frumoase și sunt adunate-n el multe opere de artă. Apoi - adăugă mai mult pentru sine - vei afla, poate, și lucruri care-ți vor schimba părerile.

Mi-a rămas viu întipărită figura interesantului meu tovarăș de călătorie, dar m-am oprit trei zile la Zürich, am petrecut trei la Berna, m-am plimbat timp de vreo zece zile pe lacul de Geneva și prin împrejurimile lui, am mai zăbovit și prin Ponente și-l uitasem pe parizian când am sosit la Genova. Aici am început să fac băi la Bagni di Strega și aș fi uitat și palatul GaIliera dacă n-ar fi fost la mijloc un lucru care mi se părea din ce în ce mai ciudat.

Deoarece italienește nu prea știam, vorbeam cu genovezii, pe cât era cu putință, nemțește, și aceștia poceau nemțeasca tocmai ca parizianul meu de pe lacul de Constanța.

Nu puteam să-mi dau seamă cum a ajuns el să aibă în nemțește accentul genovez, dar mi-am adus aminte și de palatul GaIliera și am hotărât să-l caut și să-l vizitez.

- A! Palatul ducilor de GaIliera! îmi zise chelnerul. E unul din cele mai mari și mai frumoase între palatele de marmură. Trebuie neapărat să-l vedeți. Numai aci la Genova îl puteți vedea. Sunați, vă dați biletul de vizită și, dacă e acasă și-i faceți o bună impresiune, Luigi, acum bătrânul camerist al ducesei, vă conduce. Aceasta e plăcerea lui. Să nu-i dați însă nimic, decât, poate, o țigară, că se supără.

Ciudat lucru mi se părea și un italian care se supără dacă în asemenea împregiurări îi dai ceva, dar cu atât mai vârtos mi-am dat silința să-i produc o bună impresiune.

I-am și produs-o, și el m-a condus cu multă bunăvoință.

Palatele de marmură de la Genova sunt în ceea ce privește înfățișarea externă mai prejos de palatele din Veneția ori cele din Florența ori din Roma, ele sunt însă mari și au curți și scări de o frumuseță uimitoare, colonade, galerii, terase și arcade combinate în fel de fel de chipuri. Am stat dar timp îndelungat în curtea oarecum pustie, pe care bătrânul Luigi, om de vreo șaptezeci de ani, ținea să mi-o arate în toate amănuntele ei mai-nainte de a fi urcat scările, ca să văd comoara despre care-mi vorbise Guidai.

Ce aveam să văd? Locuința particulară a unei familii bogate, care timp de patru sute de ani a adunat mereu pentru împodobirea casei sale tot ceea ce-i încânta vederea, mobile lucrate cu măiestrie, opere de pictură ori de sculptură, gobelinuri, covoare, vase, argintării, scule de tot felul. Ar fi trebuit să stau zile întregi de-a rândul ca să le pot vedea pe toate și ascultam cuprins de un fel de amețeală lămuririle pe care mi le dădea neobositul bătrân.

Intrați în cabinetul de lucru al ducelui, el se opri cu un fel de religiozitate în fața unui bust de marmură albă, care era așezat la stânga biuroului pe un piedestal de abanos.

- Îl Signorino! Fiul ducesei, grăi dânsul într-un ton sărbătoresc.

Era portretul unui băietan de vreo patrusprezece ani, figură de o rară frumuseță, mie, parcă, cunoscută.

- A murit? întrebai uitându-mă în ochii lui umezi.

- Cum?! întrebă el mirat. D-voastră nu știți? nu cunoașteți nespus de dureroasele întâmplări?!

Îl încredințai că n-am auzit niciodată despre familia ducală și despre minunatul ei palat.

- Atunci n-au pentru d-voastră nici un înțeles cele ce ați văzut ori veți mai vedea aici, întâmpină adunându-și gândurile, ca să spună trista poveste, pe care de atâte ori o mai spusese. Ați văzut în sala de ceremonii portetul și bustul ducelui?

- Da, îi răspunsei, acel bătrân înalt și cu privirea plină de mândrie.

- Era un cavaler din timpurile cele frumoase, cum azi cu anevoia se va mai fi găsind pe ici, pe colo câte unul, mă-ncredință dânsul.

- Ați văzut și portretele ducesei?

- O adevărată minune de frumuseță! îi răspunsei.

- O adevărată minune - stărui dânsul - și vă spun eu, nu numai de frumuseță, ci și ca îndrumare sufletească.

Ducele era în al doilea rând văduv și trecut acum de cincizeci și opt de ani când, orbit de farmecele ei, a luat-o, fată de abia douăzeci și trei de ani, în căsătorie. Țiind mai mult la numele său decât la marile sale bogății, el îi făcea toate plăcerile. Ținea seamă chiar și de cele mai excentrice capricii ale ei, zâmbea cu mulțumire când ea risipea aurul cu pumnii, dar o păzea cu multă grijă, ca nu cumva să aducă vreo pată numelui său ducal, și nu se depăna niciodată de dânsa, ci o avea mereu sub ochii săi pânditori.

Nu pot, domnule, să vă descriu bucuria de care noi, slugile vechi ale casei, am fost cuprinse când, anul al cincilea al noii căsătorii, ne-am încredințat că tânăra noastră stăpână se află în stare binecuvântată. Generosul nostru stăpân era încă mai darnic și-și întețea silințele de a-i face frumoasei sale soții plăcută viața.

Ca să scape de privirile scrutătoare ale lumii și s-o ferească pe ducesă de zgomote și de emoțiuni, a plecat cu ea, însoțit numai de o cameristă, de mine și de Raoul, bărbierul său, un tânăr din Marsilia, la feericul castel pe care-l avea din sus de Luca, pe țărmul mării, în mijlocul livezilor de măslini.

Acolo am stat în retragere liniștită timp de peste patru luni, până la nașterea copilului, băiatul acesta, adăugă arătând iar spre bust.

Vreo patru săptămâni în urmă, după ce tânăra mumă a ajuns iar să umble pe țărmurii stâncoși, a fost botezat copilul și i s-a dat numele Giulio.

Bătrânul suspină o dată adânc:

- Vă spun - urmă apoi cu oarecare tăinicie - lucruri pe care le-am aflat peste douăzeci de ani în urmă de la stăpâna mea.

A doaua zi după botez, bătrânul duce a potrivit lucrurile să rămâie singur cu soția sa.

"Doamnă, i-a zis, am, precum știi, cuvinte hotărâtoare de a nu mă socoti părinte al copilului născut de d-ta. După lege îi sunt însă tată și am dreptul de a-l crește după gândul meu, ca să-l fac vrednic de a-mi purta numele și de a-mi stăpâni averile. Îmi ești destul de scumpă pentru ca să-ți trec cu vederea marele păcat și între toți oamenii eu prefer pe copilul d-tale. Numele meu însă are să rămâie curat cum l-am primit de la părinții mei, și mi se răzvrătește întreaga ființă când mă gândesc că e cineva care știe că nu sunt adevăratul lui părinte și că ar putea să-mi pună și alții la îndoială paternitatea. Vreau dar să știu cine e tatăl copilului: ori mi-l spui și mă ai legat cu parola mea de onoare, ori ruptă e între noi orișice legătură și cu rușine ai să-mi părăsești casa. Ești femeie încă tânără și muma unui copil plin de viață: alege! Nu cer spășire, ci numai căință și mărturisire. "

Cunoscându-i generozitatea, ducesa s-a plecat, a căzut în genunchi și a făcut depline mărturisiri.

Puțin timp în urmă, ducele m-a însărcinat să plec cu doica, cu copilul și cu camerista la Genova, unde avea să se întoarcă peste câteva zile și el după ce o fi însoțit pe ducesă la Florența. După plecarea noastră, ducele și ducesa au ieșit însoțiți de Raoul deasupra unei stânci de la marginea mării, ca să admire apusul de soare. Ajunși deasupra stâncii, bătrânul duce l-a apucat pe Raoul de piept, i s-a uitat drept în ochi și i-a zis: "Ești un mizerabil, care a abuzat de încrederea stăpânului și de slăbiciunea firească a unei femei nobile!! " Înfingându-i apoi un pumnal în piept, l-a îmbrâncit în valurile spumegânde ale mării.

Ducesa a rămas înmărmurită și mută, și timp de cincisprezece ani, cât a trăit ducele, niciodată nu s-a mai vorbit despre acel fioros amurg de seară, nimic n-a mai turburat viața lor casnică, nimeni n-a pus la îndoială paternitatea ducelui, care și-a petrecut viața purtând grijă de copilul său până la vârsta de zece ani aici în Genova, iar în urmă călătorind cu el prin Elveția, prin Franța, prin Germania și prin Englitera.

După moartea tatălui său, Giulio, tânărul duce de GaiIliera, a stat cu muma sa mai ales la Paris, unde-și urma studiile în rând cu alți tineri. Abia la vârsta de douăzeci și doi de ani a aflat de la mama sa adevărul asupra nașterii sale.

El a ascultat ca fiind într-aiurea și a stat timp îndelungat înmărmurit și mut ca odinioară muma lui deasupra stâncii, așa cum îl vezi aici.

"Giammai! a strigat apoi. Tu non sei mia madre!

Nu poate să fie mama mea femeia care a putut să trăiască în căsnicie cu omorâtorul celui ce mi-a urzit viața! M-ai născut fără de voia ta și sunt dator ca să te cruțez: nu voi spune nimănuia ceea ce am aflat, dar eu din clipa aceasta nu mă mai socotesc nici fiu al tău, nici duce de Gailliera."

- E d-l Jules Guidai, chimist la Paris, zisei, viu emoționat.

- Da, signore, răspunse bătrânul. Ziua următoare a făcut la tribunal declarațiunea că, fiind împotriva convingerilor sale să poarte un titlu de nobleță și să stăpânească averi pe care nu le-a agonisit, renunță la moștenirea rămasă de la ducele de GaiIliera în favorul mumei sale.

- Și dânsa a primit? întrebai.

- Numai pentru ca să constituie din avere, patruzeci de milioane, un fond pentru acte de caritate publică, răspunse bătrânul. Ea a murit săracă.

M-am închinat adânc, ca în fața unui altar și am plecat mai departe.





Fiul cuiva


Aceasta pagina a fost accesata de 588 ori.
{literal} {/literal}