Fifi
de Ioan Slavici
Fifi, un canaras de toata frumusetea, isi traia zilele rasfatandu-se-ntr-o larga colivie de sarma galbena.
Diminetile, stapana lui, o domnisoara dulce la fire si totdeauna vesela, ii dedea drumul prin odaia luminoasa si bine aerisita. In vreme ce el zbura neastamparat de ici pana colo, ea ii curata colivia, punea in ea proviziunile de seminte bine alese si de apa proaspatam aseza printre sarmele stralucitoare ici o bucatica de zahar dulce, colo un smoc de buruiana verde si frageda, apoi se dedea la o parte, lasand colivia deschisa.
Adimenit de bunatatile din colivie, Fifi intra de buna voie si incepea sa piste mai din zahar, mai din seminte, mai din buruiana verde. Dragalasa lui stapana inchidea apoi colivia pe care o atarna iar in cuiul din fereastra, la un loc unde soarele nu batea niciodata, dar de unde Fifi putea sa vada cele ce se petreceau pe afara, in lumea cea larga a lui Dumnezeu.
Asa-si petrecea Fifi viata, azi ca ieri, mane ca azi.
In fata ferestrii se-ntindea o mare gradina, cu razoare umbroase, cu pajisti verzi si cu luminisuri batute de soare - in mijlocul desisurilor de copaci frunzosi.
Din cand in cand iesea din desis cate o vrabie sprintena si isteata si, cantand "cirip! cirip!" inainta tip-tip! - saltand in doua picioare cand la dreapta, cand la stanga, cand inainte spre usa sufrageriei, unde slujnica cea harnica scutura de obicei faramiturile ramase pe fata de masa.
Culegea vrabiuta cateva faramituri, apoi iar "cirio! cirip!" si tip-tip mai departe, unde gasea cate un graunte, fie o semincioara, fie o musculita ori un vermusor.
Mai la o parte, sub o coasta, se afla un sipot, de unde apa limpede si rece curgea peste prundis curat. Vrabiuta, "cirio! cirip!" si tip-tip pan-acolo, isi stampara setea, se scalda-n toata tigna si, dupa ce se racorea, iar mai departe, zbura - sfarr! - pana-n desis, mai ciripea si iar se-ntorcea sa-si caute faramite, si graunte, si vermusori, si musculite.
Fifi se uita, le vedea toate si era cuprins de induiosare din ce in ce mai adanca.
"Cat de prost stie sa cante! isi zicea. "cirio! cirip!" si iar "cirip!" numai "cirip!". Si cat de urate ii sunt penele - cenusii ca oamantul uscat de arsita soarelui! Si cu toate aceste, cat de fericita e: zboara si alearga - tip!-tip! - in draga ei voie, sta, cand vrea, in bataia soarelui dogoritor, se racoreste-n umbra de desis, se sclada-n apa limpede si rece si-si alege dupa plac hrana ce-i prieste, o faramita, un vermusor, un graunte, o musculita, dupa pofta inimii. Iara eu - urma - care sunt imbracata-n pene atat de furmoase si cant atat de furmos, eu sunt osandita sa stau aici inchisa-n colivie ca un facator de rele, supusa la bunul-plac al unei domnisoare care ma iubeste, precum se vede, dar tocmai de aceea nu ma lasa sa ma bucur de libertate. O! se tangui, penele mele cele frumoase si maiestria mea in ale cantarii sunt nenorocirea vietii mele!"
Se-ntampla cateodata ca un uliu, un soim ori vreo alta pasare rapitoare dedea tarcoale pe deasupra gradinii. Vrabia, totdeauna, nu numai sprintena, ci si cu ochii-n patru, nu mai facea "cirip!" ci zbura! - husti - in adapostul desisului. Alta data motanul stetea la pandasi se apropia taras-taras, ca un hot ce era, dar cand el isi lua vant, ca sa se arunce asupra prazii, vrabiuta cea isteata - zbarr! - in varf de copac. Fifi se uita cu inima inclestata si salta de bucurie in fara rusinii patite de cotoiul viclean.
"Ce fericire! zicea iar. Ce viata plina de farmec!"
Domnisoara cea dragalasa si dulce la fire simtea adeseori ca Fifi al ei canta cu duiosie neobicinuita.
-Ce-i Fifica? intreba dansa. Ce te doare de ti-e cantecul atat de duios?
Fifi nu putea decat sa-i cante, drept raspuns, cu inca mai deplina-nduiosare, pe care stapana lui nu era-n stare s-o-nteleaga.
Intr-un adin zile, cand Fifi zbura, ca de obicei, prin casa, fereastra era inchisa ca alte dati, dar ramasese deschisa usa care da-n tinda, despre cerdacul casei.
Fifi, de atatea ori adimenit de soarta cea bun a vrabiutelor, a cazut in ispita si-a iesit in tinda, iar din tinda-n cerdac si husti! ca vrabia! in desisul de copaci frunzosi.
-Fifi! Fifica! vino la mamica ta!
In zadar insa, caci Fifi, fericita de a se sti libera, zbura din craca-n craca, din copac in copac, mai departe si tot mai departe, pana ce nu s-a perdut in lumea cea larga.
"Ah! pasarica scoasa din minti, suspina acum domnisoara cea dragalasa si dulce la fire; ce-o sa se aleaga de tine, ratacita printr-o lume pe care n-o cunosti si care nu stie sa pretuiasca darurile cu care te-a inzestrat firea?"
Zburand din copac in copac prin arsita soarelui dogoritor, pasarica, deprinsa a zbura numai de ici pana colo prin casa, a ramas in cele din urma istovita, cu ochii impaingeniti, cu aripile atarnate si gafaind din greu, Se uita cuprinsa de mare uimire la bolta cea nemarginita a cerului, cand, deodata, se ivi-n fata ei o pasare uriasa, cu picioarele lungi si cu ciocul inspaimantator de mare si rosu - parca muiat in sange. Era cocostarcul nemilos in fata broastelor, si Fifi, desi obosita moarta, nu stia unde sa zboare si unde sa se ascunda.
Peste putin, alta spaima.
Iesind in camp deschis, ea ramase incremenita in fata intinderii nesfarsite pe care o cuprindea cu ochii. Aproape de ea insa, cu totul aproape, pasteau niste boi cu ochii mari si cu coarne grozav de lungi si ascutite - fiinte fara indoaial neasemanat mai primejdioase decat pisica, de care vrabia se pazea cu atata dibacie. Fifif dar, cuprinsa de groaza, zbura mai departe.
Trecand astfel din primejdie-n primejdie, din spaima-n spaima, cu inima-nclestata, gafaind mereu si-a petrecut ziua. N-a ajuns sa se odihneasca, nici sa-si astampere setea ori sa se scalde ca vrabiuta, nici mai alesa sa-si gaseasca hrana, caci nu gasea nicairi seminte care-i priau ei.
-Am sa pier ratacind prin lumea cea larga! se tanguia dansa cand noaptea cu umbrele ei tainice a gasit-o secata de puteri si lihnita de foame.
Si totusi ... cand s-a pornit adierea cea blanda a-nserarii, una cate una se iveau stelele pe tariile cele fara de sfarsit ale cerului senin, ici Luceafarul, colo Closca cu pui, mai departe Carul cu boi, stele multe, din ce in ce mai numeroase, nenumarate stele, iar in cele din urma rasari si luna plina si-si revarsa lumina peste lumea cea tacuta.
Asa ceva nu mai vazuse Fifi niciodata si nici nu-si putea-nchipui atata bogatie de farmec: ea-ncepu sa cante in tainica liniste a noptii de toamna, acum intaia oara de cand scapase din colivie.
Scurta i-a fost insa si de asta data fericirea, caci de la dreapta se auzi peste putin tipatul cucuveicii, de la stranga strabatea prin tacerea noptii uraciosul bosumflat al huhurezului, si ici flutura prin vazduh un liliac, colo zbura o bufnita, iar mai departe-si cauta dihorul prada. Fiecare clipa era-mpreunata cu primejdiile ei! Inspre miezul noptii s-a pornit apoi un vant aspru, cerul s-a acoperit de nouri negri si-n cele din urma a-nceput sa ploaie, si biata pasarica a inceput sa tremure de frig si nu mai stia unde sa se adaposteasca si cum sa scape de primejdiile ei pan-acum necunoscute.
Acum abia a-nceput sa-si deie seama ca domnisoara cea dragalasa si dulce la fire nu ii era temnicer, ci purtator de grija; abia acum se dumirea cat de primejdioasa e libertatea in mijlocul unei lumi cu care nu esti deprins, incat nu stii care-ti sunt adevaratii binevoitori si care dusmanii nemilosi, nici ce-ti prieste si de ce trebuie sa te feresti.
In crepatul zorilor de zi Fifi a pronit deci sa-si faca cale-ntoarsa si sa bata la fereastra in care-si lasese colivia atarnata.
Bun gand, dar prea tarziu venit: ea nu mai era-n stare sa-si gaseasca drumul pe care venise, si a ratacit la dreapta si la stanga, cuprinsa de deznadajduire pana ce n-a dat peste un motan nesatios, care a-ncoltit-o si a rapus-o, ca sa le fie altora pilda.
Fifi
Aceasta pagina a fost accesata de 2073 ori.
