Tovarasie nepotrivita

Tovarasie nepotrivita

de Ioan Slavici



Ilie Condac, croitorul de haine preoțești, ba-n urmă și de odăjdii bogate, dar și scump plătite, n-a avut decât doi copii, o fată, Lina, și un băiat, Costel. Deoarece treburile îi mergeau din ce în ce mai bine, a măritat-o pe Lina după Spirică, cea mai pricepută și mai harnică dintre calfele sale, iar pe Costel l-a dat, ce-i drept, la învățătură, dar după câțiva ani s-a răzgândit și l-a oprit în prăvălie, unde lucra cu șase, câteodată până chiar și cu zece calfe și mai făcea și multă vânzare.

Rezămându-se pe doi stâlpi, norocosul socru și tată a ajuns în curând să-și poată purta căciula pe-o ureche, să-și ia bețigașul cu bumb de argint și să-și petreacă cea mai plăcută parte a timpului mai plimbându-se pe Podul Mogoșoaiei ori pe la Șosele, mai stând de vorbă cu prieteni de ai săi când într-o cafenea, când în vreo berărie și încheindu-și munca zilei în vreunul din varieteurile zgomotoase.

Deși popii sunt oameni care-și țin strânse băierile pungii, ceea ce ieșea din prăvălia aceea era destul pentru ca să poată trăi-n toată lărgimea atât socrul, cât și ginerele, care în curând s-a învrednicit să aibă casă plină cu copii, precum și cumnatul ginerelui, care n-a întârziat nici el cu însurătoarea și nici în ceea ce privește copiii nu se lăsa mai prejos.

A pățit-o însă și Condac cel norocos cum o pat cei mai mulți dintre oameni: l-a ajuns moartea când ardea de dorința de a se mai bucura de viață.

Prăvălia cea mănoasă le-a rămas celor doi cumnați în tovărășie.

Mare-ncurcătură.

Câtă vreme a trăit bătrânul, el era stăpân, lua din câștig cât vrea și le făcea celor doi tovarăși după toată dreptatea parte. N-avea, la urma urmelor, nici ginerele, nici fiul cuvinte de a se plânge.

Acum erau amândoi deopotrivă stăpâni, și nu mai încăpea nici o îndoială că i se cuvenea fiecăruia dintre dânșii câte jumătate din câștig.

Da! Dreaptă era însă împărțeala aceasta numai dacă amândoi munceau la fel, ori dacă nici unul, nici altul nu lua parte la munca din atelier, ci-și purtau ca răposatul, Dumnezeu să-l ierte, amândoi căciula pe-o ureche, își luau bețigașul și umblau fiecare în treburile sale, în vreme ce alții muncesc pentru dânșii.

Spirică nu era însă om pe care firea-l iartă să-și petreacă astfel viața.

El se răsfăța așa-zicând dacă lua între degete și pipăia o pănură bună, se uita cu plăcere la bucata croită ori la cea cusută de dânsul și se simțea mângâiat în sufletul lui când ieșea din mâinele sale o haină bine croită. Nu se simțea deci nicăieri atât de bine ca în atelierul de croitorie și de aceea diminețile la ora opt îl găseai totdeauna la locul lui. Stătea până la amiazăzi, apoi pleca la masă, iar după-masă se-ntorcea la două și stătea până la șase. Croia omul, încerca haine ori lucra în rând cu calfele, totdeauna liniștit și întins, cu învederată plăcere, și niciodată nu se simțea obosit. Când se-ntâmpla, cu toate acestea, ca cineva să-i vie după ora unsprezece ca să-i ia măsură ori să-i încerce o haină, el îl poftea să vie după-masă, iar dacă-i venea după-prânz la aproape șase, îl amâna pe mâne.

Aceasta-l supăra pe Costel și-l făcea să ieie el măsura ori să-ncerce haina.

Încă mai rău se supăra Costel când se întâmpla ca cumnatul său să îi zică vreunui mușteriu: „Avem mult de lucru: mai-nainte de vreo două săptămâni nu suntem în stare să vă dăm lucrul gata. ”

Când era vorba de așa ceva, Costel intra în atelier cu noaptea-n cap, le ținea pe calfe la ore suplimentare și era-n stare să stea la lucru până-n miezul nopții, încât Spirică râdea pe sub mustață de el.

- Mai dă și tu zor, că schilod nu ești, îi zicea Costel cumnatului său.

- Ție mai ușor ți-e să te mai potolești mulțumindu-te cu mai puțin, îi răspundea Spirică.

Nu era chip să se potrivească unul cu altul.

Spirică n-avea deloc nevoie să-și dea zor.

Umbla îmbrăcat în haine de șaiac, pe care și le croia el însuși după pofta inimii sale, își purta copiii potrivit cu starea tatălui lor, ținea la casa lui - pentru toate o singură slugă - mânca după împrejurări, mai borș cu perișoare, mai tocană de berbec, mai varză cu carne, mai mămăligă cu brânză, și bea la masă apă proaspătă, curată, limpede și rece, n-avea deci nevoia să se opintească și să se lipsească de mulțumirea de a petrece câte un ceas, două cu soția sa și cu copiii săi.

Costel, fiul lui Ilie Condac, era cu totul alt fel de om.

Om de statură mai mult decât mijlocie, subțirel și cam supt la față, el pășea mărunt ca orișice croitor adevărat, își purta brațele bălăbănite și se mlădia la tot pasul, dă-i la dreapta, dă-i la stânga. Pentru haine își lua cea mai bună și mai frumoasă ștofă, iară croitul și-l alegea după cel mai nou fason. Masa îi era încărcată totdeauna cu fel de fel de bunătăți, și vinul bun nu lipsea niciodată de pe ea. Dintre copiii săi avea o fată la pension și doi băieți la liceu. Pe deasupra mai ținea la grajdul din fundul curții și un cal, pe care duminicile și zilele de sărbători îl punea la cabrioletă, în care-și încărca nevasta și copiii, ca să-i scoată la plimbare când se nimerea ca timpul să fie frumos. Orișicât de-ntins ar fi muncit, nu agonisea Costel mai mult decât ceea ce îi trebuia. Deși doar adeseori gâfâia și mereu se plângea că e grea viața, el nu putea să ție seamă de stăruințele cumnatului său și să se mai potolească.

Ar fi fost oare cu putință ca doi oameni atât de deosebiți să se nărăvească?

Spirică-l plângea pe cumnatul său pentru că, râvnind la prea multe, nu se sătura niciodată și astfel se istovea muncind peste măsură.

Costel îl plângea pe cumnatul său pentru că, petrecându-și viața în trândăvie nu agonisea destul pentru ca să poată trăi cumsecade.

Nu rămânea decât să-și ieie fiecare partea și de acolo înainte să-și caute amândoi de treabă și să rămâie rude bune și prieteni cu inima curată.

Pentru aceasta însă unul dintre amândoi ar fi trebuit să plece, lucru de tot greu, căci prăvălia lui Ilie Condac, era vad vechi, pe care nici unul dintre dânșii nu voia să-l părăsească. Spirică ținea să râmâie pentru că dânsul era-n atelier mai vechi decât cumnatul său, iar acesta se socotea mai în drept de a rămânea căci era fiu adevărat al lui Ilie Condac.

Mai era apoi la mijloc și cocoana Lina, care ținea la soțul ei și la copiii săi, dar era în același timp și soră mai mare a lui Costel, pe care-l știa de când era cât pumnul și pentru care avea mare slăbiciune. Ea îi dădea soțului său dreptate, dar nu se putea împăca nici cu gândul ca fratele ei cel adevărat să plece din prăvălia tatălui său, în care și-a făcut ucenicia.

S-ar fi socotit cea mai nenorocită dintre femeile de pe fața pământului dacă de Paști, de Crăciun, de Rusalii, de Sf. Constantin și Elena, de Sf. Spiridon și de încă câteva zile-n timpul anului n-ar fi stat dimpreună cu toți ai săi la masă cu Costel dimpreună cu toți ai lui: masă mare și încărcată, veselie multă și gălăgie pornită din răsfățări erau pentru dânsa floarea vieții.

Tot cam la fel își îndrumase cucoana Lina și bărbatul.

Apropiindu-se deci sfintele Paști, Spirică era dus mereu cu gândul la Dealul Filaretului, unde răposatul le lăsase copiilor săi moștenire o vie rară, opt pruni, trei cirești, patru caiși, doi meri, cinci peri și o odaie încăpătoare. Acolo-și făcuseră obiceiul să petreacă sărbătorile Paștilor, ale Rusaliilor și zilele de toamnă, când erau copți strugurii, cei mari și cei mici, claie peste grămadă.

De data aceasta Paștile se nimerea să cadă deodată cu ziua de Sf. Gheorghe, și iarba era verde și deasă, copacii înfrunziseră, pomii erau încărcați de flori, albinele zbârnâiau printre ramuri și privighetorile începuseră să cânte ziua toată și toată noaptea. Spirică o vedea pe cucoana Lina gătind borșul, își vedea copiii ciocănind cu verii lor ouăle roșii, se vedea pe sine însuși făcând focul, ca să frigă mielul tras în frigare, îl vedea pe cumnatul său desfundând sticla de pelin... masă-ntinsă și-ncărcată, chiote și râsete, băuturi, adevărate zile de sărbătoare.

- Păcat ar fi, mare păcat, cumnate, să ne învrăjbim pentru un lucru de nimic, îi zise dar într-una din zile lui Costel. Nu doară că cine știe ce, dar omul ține mai presus de toate la pacea casei sale, și o știi pe Lina cât e de stăruitoare când i-a intrat ceva în cap. Noi am putea, la urma urmelor, să rămânem amândoi în prăvălie și fără ca să mai fim tovarăși.

- Cum ar fi adecă așa ceva cu putință? întrebă Costel.

- N-ai văzut tutungerii în care-și are și câte un ceasornicar prăvălia? întâmpină Spirică.

- Noi suntem însă amândoi croitori, stărui Costel.

- Cu atât mai bine, răspunse Spirică. Lucrăm la aceeași masă, fiecare în socoteala sa. N-ai decât să te mulțumești tu lucrând cu șase calfe, căci mă mulțumesc și eu să lucrez cu trei și să iau pe seama mea ce rămâne de la tine.

- Dar dacă nu rămâne nimic? grăi Costel.

- De așa ceva nu mă tem, îl încredință Spirică. Muncesc de atâta timp în prăvălie, știind ce intră-n ea și ce iese din mânile noastre.

Costel ar fi voit să lucreze el singur fie chiar și cu zece calfe, dar o știa pe Lina, care îi era soră mai mare și deprinsă a le orândui toate după buna ei chibzuință. Acum, în ajunul sfintelor sărbători, nu-i dădea mâna să se pună în pizmă cu ea.

- De! - zise dar - să vedem, poate că e bine și așa.

Cam așa a și rămas apoi, deși lucrul era neobicinuit.

Știind cele trecute, Spirică nu se-ndoia că cumnatul său va lucra și-n viitor dimpreună cu calfele sale pe la miezul nopții și nu-i va lăsa câteodată și lui de lucru. Gândul acesta nu-l supăra însă. Mai vârtos se bucura că va putea să-și petreacă timpul ieșind la aer cu copiii săi ori stând de vorbă când cu unul, când cu altul dintre prietenii săi.

Nici că s-ar putea zice c-au dus-o rău: își purta treburile fiecare potrivit cu firea sa.

Eu le-am făcut cunoștința vreo douăzeci de ani în urmă.

Costel se făcuse țâr, era nervos afară din cale și se plângea că-i tremură mâinile și picioarele, că nu vede bine și că are adeseori amețeli, ba mai și tușește mult. Tot își mai ținea șase calfe, dar el însuși nu mai lucra-n rând cu ele.

Cel mai mare dintre copiii lui, o fată măritată după un căpitan, o ducea greu de tot, căci leafă lui de căpitan nu-i ajungea, iar de la tatăl ei puțin ajutor putea să capete, căci mai era acasă o fată, acum cam bătrâioară. Unul dintre băieți era funcționar la poștă, iar altul advocat. Bine n-o duceau nici ei. Trăgeau însă nădejde că după moartea tatălui lor li se va mai ușura traiul, deși cheltuielile erau multe, felurite și mari.

I se înăcrise omului viața. Umbla posomorât de ici până colo. Se ducea din când în când mai pe la unul, mai pe la altul dintre copiii săi, ca să se mai învioreze, dar încă mai posomorât se-ntorcea acasă, căci prea erau multe greutățile vieții.

Spirică, deși cu câțiva ani mai în vârstă, era tot om în putere, rumen la obraji, vioi și neobosit. Lăsase, ce-i drept, prăvălia în seama fiului său Iorgu, dar tot se amesteca în toate, și dacă nu găsea altă treabă, lucra în rând cu calfele.

Deși posomorât nu era, se ducea și el mai la unul, mai la altul dintre copii și să se bucure de nepoții săi azi mai mulți decât ieri.

Tănase, cellalt fecior al lui, era tovarăș la o neguțătorie de postavuri. Sanda, cea mai mare dintre fetele lui, era preoteasă prin preajma Oborului. Lina, cealaltă fată, era măritată după un cherestegiu. Orișiunde se ducea, inima i se-nveselea, și el din ce în ce mai vârtos se pătrundea de gândul că e bine să trăiești în lumea aceasta, în care n-ai decât să râvnești la puțin pentru ca să ai totdeauna destul nu numai pentru tine însuți, ci și pentru alții.

Primăvara însă, când toate se premenesc și atât de multe intră-n ființă, el nicăieri nu-și petrecea timpul atât de bucuros ca la Costache, cel mai tânăr dintre feciorii săi, care era preot într-un sat de pe aci de prin apropiere și avea o gospodărie întinsă, și grădină de legume, și pomet, și curte plină de păsări, și vacă cu vițel, și scroafă cu purcel, și oițe cu mielușei, casă cu rosturi multe, în care nu te mai saturi să ostănești.





Tovarasie nepotrivita


Aceasta pagina a fost accesata de 574 ori.
{literal} {/literal}