San Vasii

San Vasii

de Ioan Slavici



Era un vechi obicei al casei ca cea din urmă noapte a anului s-o petreacă adunați cu toții la un loc, și d-l Iorgovan Ceplac, căldărarul, ținea să păstreze cu toată sfințenia obiceiul acesta. Așa se pomenise el și cucoana Sofița, care era fată de căldărar, de fel din Brașov, și nu-și putea închipui sfârșitul anului altfel. Bolnavi dacă ar fi fost, de Sân Vasii s-ar fi sculat din pat și-ar fi stat la masă cu calfele și cu ucenicii, căci altfel Anul Nou nu putea să le aducă noroc.

Încă la ameazăzi se înceta cu lucrul, pentru ca oamenii să aibă timp de a se spăla și premeni și să iasă-n oraș, dacă voiau să-și cumpere câte ceva. Treceau apoi unul câte unul pe la "cantor”, ca să fie socotiți, și patronul le număra simbria pe o lună pe deasupra, ca să se bucure și să fie voioși, iară la opt seara suna clopotul și se adunau cu mic, cu mare, la masa-ncărcată cu toate bunătățile, totdeauna aceleași după rânduiala pe care cucoana Sofița o știa din copilăria ei, ca la masa din ziua de Anul Nou: sarmale, purcel fript în coaja lui, plăcintă cu bani și cu bilete de noroc, iară vinul totdeauna negru.

Acum, o dată pe an, cei mici erau mari, iară cei mari se făceau mici: ucenicii ședeau în fruntea mesei, calfele se înșirau mai în coadă, cucoana Sofița servea, iară d. Ceplac turna vin în pahare.

Era lucru frumos, dar nu și mare la început când patronul și stăpâna casei n-aveau copii și se lucra-n atelier cu câte trei-patru calfe și tot atâția ucenici. Au venit însă unul câte unul copiii și-au crescut, iar atelierul a crescut și el, de s-a făcut adevărată fabrică. Acum erau cinci copii, trei băieți, Mitru, cel mai mare, absolvent al școalei comerciale și căldărar și el, iar ceilalți doi în liceu, și două fete, dintre care Tinea cea mai mare, trecută de optsprezece ani. Iar în atelier și-n prăvălie lucrau totdeauna peste douăzeci, cu ucenici cu tot, cel puțin treizeci de oameni, dintre care unii căsătoriți, și țineau patronul și stăpâna casei ca de data aceasta nimeni să nu-și strice rostul, ci să vie fiecare, ca în trecut, cu toți ai săi, cu nevastă și cu copii, dacă-i are.

Acum era dar nu numai frumos, ci totodată și mare lucru seara de Sân Vasii, praznic în puterea cuvântului, și cucoana Sofița nu mai biruia cu fetele ei la masa cea de tot lungă, ci era nevoită să-și ia și ajutor.

Oamenii se simțeau la început cam strâmtorări, și ucenicii, ajunși în cap de masă, steteau cu ochii în pământ și ca pe spini. D. Ceplac însă și Mitru lucrau la căldări și la cazane în rând cu oamenii, iar cucoana Sofița și fetele crescuseră în mijlocul lucrătorilor și știau să vorbească cu ei; peste puțin se deschideau dar inimile, și când venea rândul plăcintelor, erau cu toții parcă-n adevăr nu era nimeni mai mic ori mai mare și ucenicii își dedeau și ei pe față bine știuta fire de ștrengari plini de drăcii.

După masă venea rândul sacilor cu nuci. Își lua fiecare suta bine numărată, apoi începeau, tot după vechiul obicei, să joace cărți. Vai de capul celui ce-n seara de Sân Vasii își pierde nucile la cărți, căci râd cu toții de el, și țanțoș umblă cel ce a răușit să adune nucile de la ceilalți.

Dar lucrul cel mare, turnarea plumbului topit, urma înspre miezul nopții, când se deschide cerul și saltă banii din pământ.

Acum se alegea care cum o să-și petreacă nu numai anul ce vine, ci toată viața, căci asta se arată deslușit în figurile pe care le face plumbul turnat în apa rece. Mai ales fetelor mari și flăcăilor li se lămurește acum ursitul: vorba e numai să știi tălmăci figurile de plumb, lucru la care nu se pricepea nimeni atât de bine ca cucoana Sofița.

În preajma miezului de noapte se umpleau paharele, iară când suna de miezul nopții, se stingeau pe o clipă toate luminile, apoi, peste puțin, patronul aprindea o lumânărică de ceară, striga: "Ura!" și-nchina paharul de Anul Nou.

Ce era acum, Doamne?!

Chiuiau cu toții, jucau, ciocneau paharele, zăngăneau banii de argint, se-mbrățișau, se sărutau și-și urau unii altora mulți și fericiți an - un huiet, o zarvă, o gălăgie și-un avânt furtunatec de ai fi crezut că se ridică cu casă cu tot în văzduh.

Așa a fost ani de zile de-a rândul și așa și trebuia să fie, de aceea îi mergeau lui Iorgovan Ceplac și-n casă, și-n atelier, și-n prăvălie, și-n lumea cea mare toate bine.

Anul acesta însă nu mai era ca de obicei.

Încă după amiazăzi patronul era îngândurat.

I se păruse că sunt cam plânși ochii Tincuței.

El se uita cu coada ochiului la cucoana Sofița; era-ngândurată și ea, căci i se păruseră și ei cam plânși ochii fetei și-l vedea pe patron cam trist.

Băieții și fata cea mică, văzându-și părinții îngândurați, de asemenea-și perduseră voia bună pe care trebuia să o aibă de Sân Vasii.

Ce faci cu ceilalți când vedeai pe patron, pe stăpânii casei și pe ai lor atinși parcă de brumă?!

"Ce Sân Vasii o să iasă de aici?! Ce An Nou? Ce viață?! Curat ca la priveghie!" își zicea d. Ceplac și, marea bunătate de om blajin ce era, îi venea să ia un ciomag, să spargă căldări și cazane și să le facă toate valvârtej.

Și dacă era vorba, el însuși și-o făcuse, numai el, cu încăpățânarea lui.

Fusese la casă un om, Pantelemon, care se vâra în toate fiindcă toți îi dedeau nas. O mutră de nu puteai s-o vezi fără ca să râzi, dar iute ca veverița, isteț de-ți ghicea dintr-o căutătură gândurile și hăzos, ca să fugi mereu după el.

Anul trecut, de Sân Vasii, când a turnat Tinea plumbul, îi ieșise ceva ce semăna mare minune a Pantelemon și a măritiș. Asta tot ar fi trecut, dar și lui Pantelemon i-a ieșit plumbul a însurătoare. Râdeau toți până chiar și patronul, deși gluma îi părea chiar și de ajunul Anului Nou cam groasă.

La miezul nopții, însă, când s-au stins luminile, Pantelemon, îndrăzneț și din născare, și din deprindere, n-a mai avut răbdare să aștepte până ce o pornește patronul închinând paharul, ci a luat-o razna înainte și, când s-a aprins lumânărica, 1-au găsit sărutând-o pe Tincuța, și să sărutau parc-ar fi fost numai ei amândoi, așa în glumă, dar cu o stăruință încât nu le mai lăsau rând și altora.

Râdeau și acum toți chiar cu mai multă poftă. Patronul râdea și el, dar mai în silă. De Sân Vasii se trec însă multe, și el n-a zis nimic nici mai târziu, dar prin februarie i-a căutat lui Pantelemon pricină și i-a făcut vânt, după ce stătuse timp de doisprezece ani la casa lui.

Nu s-a mai vorbit apoi despre Pantelemon: era parcă n-ar fi fost niciodată. Chiar și Tinca-și aducea numai arareori aminte de el, și-ar fi voit să nu-și mai aducă, căci inima i se strângea când se gândea că din vina ei i s-a făcut lui nedreptate.

De! o dată pe an, și numai atunci, sunt toți deopotrivă și pot pentru câteva ceasuri cei mici să se ridice-n rând cu cei mari.

Cum ar fi putut să-i treacă cuiva prin minte că râsul de atunci o să se mai prefacă vreodată-n plâns?!

Nici că s-ar fi prefăcut dacă patronul n-ar fi fost om sucit, care nu poate să vadă pe alții îngândurați, nici mai ales cu ochii plânși fără ca să-și peardă sărita.

Nu se putea nimic mai firesc decât ca de Sân Vasii să-ți aduci aminte de ceea ce s-a petrecut la alt sfârșit de an. El însă ținea să-i vadă pe toți voioși cum se cuvine la zi mare și nu se putea-mpăca cu gândul că fata lui chiar și acum, după un an de zile, se mai gândește la cele de mult uitate.

- Bine, fată, se poate?! îi zise. Nici într-o zi ca cea de azi nu pot eu să am liniște?!

Ea se uită mirată la el. Nu-i luase niciodată liniștea vreunei zile.

- Dar eu n-am zis și nu zic nimic, grăi.

- Tocmai asta e, întâmpină el, nu zici nimic, dar ești și acum după un an de zile-ngândurată, le ascunzi toate-n tine și te văd c-ai plâns în vreun colț.

- Eu! ? răspunse ea speriată. Chiar dac-ar fi, o să-mi treacă îndată ce-i voi fi văzut pe ceilalți voioși.

- Cum o să-i vezi voioși când te uiți la ei cu ochi plânși! ? o mustră el. Ai să râzi tu dacă e vorba să fim veseli noi ceilalți.

- Uite, râd, grăi dânsa începând să zâmbească, dar în ochii ei zâmbitori străluceau picăturile de lacrămi.

- Nu vreau așa! strtigă el și ieși, ca nu cumva să-l vadă fiică-sa ștergându-și lacrămile, că era om slab de înger și el.

Nu! așa nu puteau să rămâie lucrurile. Îi venea să plece de acasă, pentru ca să nu se facă de râsul lumii petrecând seara de Sân Vasii ca la pomană.

"Dacă n-a uitat pân-acum, așa o să te fiarbă toată viața, îi șoptea un glas la ureche. Degeaba! De ursita sa nu poate nimeni să scape: cum s-a arătat la plumb, așa trebuie să fie!"

Peste vreun ceas el a chemat pe Chiriac, care făcuse anii de ucenicie deodată cu Pantelemon și-i fusese acestuia totdeauna prieten bun.

- Să te duci — îi zise - și să mi-l aduci pe Pantelemon, că seara de Sân Vasii fără de el nu se poate face.

Chiriac se uită la patron cuprins de-un fel de grijă, parc-ar fi stat la-ndoială dacă e ori nu-n toată firea.

Știa foarte bine de ce a trebuit Pantelemon să plece și înțelegea unde bate gândul patronului când vrea să-l aibă de Sân Vasii, dar nu-i venea să creadă.

- Pe Pantelemon să-l caut și să-l aduc aici? Pe Pantelemon al nostru? întrebă el.

- Da, da, da! răspunse patronul. Pe îndrăznețul acela. Ți-am spus că fără de el nu-i seară de Sân Vasii.

Chiriac mai stete puțin, dete din umeri, se scărpină-n creștet, apoi plecă oarecum șovăind.

Unde putea el să-l găsească acum, așa, deodată, pe Pantelemon, a căruia urmă o perduse de mult?

"Păcatele mele! își zise. Îl scot și din fundul pământului, și n-au mai fost Sân Vasii cum au să fie azi!"

Afară viscolea și zăpada era adunată troieni pe la adăposturi. Chiriac și-a tras căciula peste urechi, și-a vârât mânele-n buzunări și a pornit-o din atelier în atelier, ca să afle unde lucrează, să-i caute de la atelier locuința și să-i prindă urma. E însă mai ușor să cauți decât să găsești pe un om, care, neavând nici un rost, umblă stingher prin lume și nu știe nici el unde-o să ajungă când pleacă singur singurel de la gazdă. Pe la opt, când masa era gata și toți erau adunați, Chiriac trecea prin viscol și prin troieni din Dealul Spirii spre Calea Griviței, unde aflase c-ar fi putând să-l găsească într-o cafenea pe Pantelemon.

Rânduiala e însă rânduială, și d. Ceplac nu era omul care putea s-o strice: a mai așteptat cât a mai putut, apoi a dat semn să sune clopotul și s-au așezat cu toții la masă.

D-l Ceplac ședea ca pe spini și se uita mereu la ușă. Îl rodea rău de tot gândul că n-a trimis mai curând pe Chiriac. Se înșelase, însă, crezând că o să fie ca la pomană. Ce știau ceilalți?! Ba chiar și dac-ar fi știut, puteau ei să petreacă la o zi ca aceasta și fără de Chiriac, și fără de Pantelemon mai ales. Nu simțea nimeni că patronul e dus rău de tot cu gândul, că stăpâna casei nu e ca de obicei și că se ivește pe ici, pe colo câte o lacrimă în ochii râzători ai Tincuței.

Abia când a venit rândul la turnarea plumbului și-a adus pe ici, pe colo câte unul aminte de Pantelemon, care a turnat și el odată plumbul topit și i-a ieșit de tot anapoda.

- Minciuni! ziceau unii.

- Mofturi! ziceau alții.

Cine mai poate să pună vreun temei pe asemenea minciuni?!

Mai ales Tincuța nici nu mai voia să toarne ca de obicei plumbul. De ce să-l mai toarne, când atât de bine știa că nu-i adevărat ceea ce iese din el?

"Uite! își zicea d. Ceplac. Așa se slăbește credința în inimile oamenilor: vine câte un om hain ca mine, se pune împotrivă, și nu mai crede nimeni."

- Toarnă, fată, - stărui - că nu știi ce-o să iasă.

Tocmai acum s-a întors Chiriac, lihnit de foame și istovit de multă umblătură prin viscol și prin troieni, aducând cu el pe Pantelemon.

Au stat o clipă cu toții uitându-se unii la alții, apoi să vezi chiote și gălăgie și zarvă și-mbrățișări - în adevăr să ridica casa-n slava cerului.

Patronul stătea-n mijlocul lor zâmbind cu mulțumire, căci și aceasta tot el le-o făcuse.

- Stați, nebunilor, n-o luați și voi razna înainte, că nu s-au stins încă lumânările, grăi dânsul. He-he-he! Vedeți că nu minte plumbul topit dacă-l torni cu rost în apă rece?! Să facem logodna, și numai după aceea stingem lumânările. Chef apoi, chef să-i meargă pomina, până mâne-n ziua mare, ca să începem anul cu bine!

- Ura! ura! și la anul trei din doi să fie! strigă unul mai gureș și mai îndrăzneț.





San Vasii


Aceasta pagina a fost accesata de 654 ori.
{literal} {/literal}