Renastere

Renastere

de Ioan Slavici



Eram prieteni, deși nu ne potriveam nici la gânduri, nici la simțiminte. Lui îi era adecă milă de mine pentru că tot mai cred, iară mie îmi era milă de el pentru că-l știam lipsit de mângâierea credinței. El mai trecuse apoi patru ani la Facultatea de Medicină, unde se deprinsese a privi întreaga viețuire sufletească drept un fel de aiurire purceasă din funcționarea organelor trupești. Stăruia deci cu un fel de încăpățânare în gândul că temelia fericirii omenești e neadormita purtare de grijă a fiecăruia pentru sine însuși. Râdea de mine când îi spuneam că obârșia a toată fapta bună compătimirea firească a omului, și fie la o ceașcă de cafea, fie plimbându-ne pe la locuri mai dosnice, petreceam ceasuri întregi, ca să mă convingă că durerile vieții toate ar înceta dacă n-ar fi atât de mulți oamenii care, alergând după fel de fel de fantasmagorii, nu poartă din destul grijă de sine înșiși. După părerea lui, statele și popoarele erau însoțiri pentru apărarea intereselor pozitive ale celor întovărășiți, și i se înfipsese în minte gândul că măsura iubirii de țară și de neam e ura împotriva celor ce nu sunt din aceeași țară și de același neam cu tine. În felul acesta făcuse din ură o mare virtute, și una din mulțumirile vieții lui era să deie dovezi despre ura lui.

Mai era și de o zgârcenie adeseori mojicească, încât să facea fie de râs, fie nesuferit. Noi, colegii lui de la Universitate, țineam cu toate aceste la el, căci era de bună-credință și cu inima deschisă, își spunea gândul fără încongiur, de puteai să pui temei pe el, și era o adevărată mulțumire sufletească să stai de vorbă cu el.

Când s-au pornit mișcările pentru intrarea în război, el era în fruntea celor ce spărgeau fereștri și huiduiau pe neutraliștii urgisiți. Rău nu-i ședea, căci mai avea și mutră de zurba - - om scurt și îndesat, cu părul cam creț și totdeauna vâlvoi, cu privirea-ncruntată și răstit la vorbă.

Rândul la oaste n-a voit, se-nțelege, să-l facă mai în dosul frontului, ca sanitar, ci a stăruit să intre-n linia luptătorilor.

- Aceasta - i-am zis eu - nu se potrivește deloc cu principiul că fiecare de sine însuși are să poarte grijă. Dacă țineai la principiul acesta, trimeteai pe alții în foc.

- N-ai dreptate, mi-a răspuns el. Ura e o patimă care orbește pe cel stăpânit de ea, și omul nu are numai interese materiale. Pe mine nu gândul de a alina suferințe și de a scăpa vieți mă-ncântă și mă adimenește: râvnesc la mulțumirea de a da lovituri și de a-mi vedea dușmanii murind în chinuri grele.

Mulțumirea aceasta diavolească i-a fost dată s-o aibă din plin și cu prisos și a gustat-o cu atât mai vârtos cu cât tatăl său, om în toată puterea, a fost unul dintre cei mulți care au murit de tifos exantematic.

După ce germanii și aliații lor au început să se retragă, el a grăbit la Câmpulung, unde-i rămăsese de la tatăl său o casă și altă avere destul de frumoasă.

Dușmanii erau plecați de trei zile când el a sosit cu cele dintâi trupe române acasă, și chiar ziua aceea a plecat la Dragoslave, ca să vadă ce s-a ales de herestraiele și de depozitul de scânduri pe care tatăl său le avuse pe Dâmbovița.

Mă aflam, din întâmplare, la Nămăiești când el s-a oprit la mănăstire, ca să mai răsufle calul de la brișculița cu două roate în care venise.

Ne bucuram amândoi de revedere, căci în tot timpul războiului nu numai că nu ne văzuserăm, dar nici n-am auzit unul de altul.

Deoarece el era hotărât să se întoarcă până seara acasă și astfel era grăbit, ca să mai putem sta de vorbă, l-am însoțit cu atât mai vârtos cu cât eram doritor să văd locurile unde românii i-au ținut pe dușmani atâta timp în loc.

Știindu-mi părerile în ceea ce privește războiul, el nu-mi vorbea despre faptele ce săvârșise pe câmpul de luptă. Țineam însă eu să aflu dacă și după grozăviile războiului el mai stăruie ori nu în vederile lui de mai-nainte.

- Vrei să-ți vorbesc cu inima deschisă, după cum îmi este firea, îmi zise el. Abia acum am ajuns să-nțeleg de ce-n scurgerea vremurilor atâte și atâte milioane dintre cei mai destoinici oameni s-au prăpădit pe câmpul de luptă. Nu e pentru bărbatul adevărat nimic mai presus de pornirea delicioasă de care e cuprins războinicul când dă pept cu moartea. Moare în chinuri grele un dușman, iar colo, unul dintre tovarășii de luptă și, mânat de-un fel de beție, de o patimă oarbă, de o nebunie, răzbești printre morți și peste trupurile celor ce se zbat în chinuri. Cu cât mai mare e primejdia pe care-o înfrunți, cu atât mai dulce e simțământul de a fi trecut prin ea și dacă ai scăpat aștepți cu nerăbdare ziua de mâine ca să te arunci iar în foc. N-o-nțelege aceasta decât echilibristul, care aleargă sărind într-un picior, dansează, se dă peste cap pe o funie întinsă la o mare înălțime.

Ziua trecută fusese lapoviță, iar peste noapte ninsese, acum însă ninsoarea încetase și negurile se risipiseră, tot mai era înnourat cerul, iar culmile munților de pre Laota se vedeau.

Trecând peste Mateiaș în valea Dâmboviței, drumul apucă pe sus, de-a lungul coastei prăpăstioase, de unde albia râului strânuorat între stânci nu se poate vedea, dar s-aude vâjâitul furtunatec al apelor revărsate peste bolovanii risipiți în calea lor. Măreția sălbatică a locurilor e fioroasă și încă mai fioroasă ți-o fac tranșeele și gropile de adăpost risipite la dreapta și la stânga drumului.

- Vezi tu, - urmă dânsul - pe mine tranșeele acestea mă fac să tresalt. Locurile acestea sunt parcă anume croite pentru cele mai crâncene lupte, și-i pizmuiesc pe cei ce s-au luptat aici. Aud bubuitul tunurilor, răpăitul mitralierelor, șuieratul gloanțelor, răcnetele de atac, vaietele și gemetele celor ce trag de moarte și văd cum ici unul, colo altul să prăvălește-n adâncime.

Deodată calul se dete sforăind la o parte.

La marginea despre prăpastie a drumului zăceau întinși la pământ doi oameni, după toate semnele unul mort, iar cellalt, un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani, bălan și voinic, greu rănit, care-și ridică puțin capul și-și întoarse fața spre noi.

Departe spre fundul prăpastiei zăcea răsturnat cu roatele în sus un automobil, care-n căderea lui se oprise-n niște copaci. Era învederat că, trecând cu mare iuțeală peste șanțul din fața noastră, automobilul s-a săltat și i-a aruncat la mare depărtare pe cei doi ce se aflau în el, apoi și-a schimbat direcțiunea și s-a prăvălit.

Cel mai apropiat gând îmi era că nu puteam să-l lăsăm pe mort și mai ales pe rănit în starea în care se aflau.

Prietenul meu se uită lung la mine.

El îi ura pe ruși, pe bulgari, pe sârbi, peste tot pe slavi, pe care îi socotea cei mai primejdioși dintre dușmanii neamului românesc. Încă mai mult îi ura însă pe maghiarii care nu înțelegeau că trebuie să caute prietenia românilor, căci și pentru poporul maghiar sunt slavii cei mai primejdioși dintre dușmani.

Îi ura deci și pe austriaci, precum și pe germani, pentru că îi sprijineau pe maghiari. S-ar fi putut apoi ca mortul și rănitul să fie chiar maghiari.

- Ba bine că nu, îmi zise dar. Nici cioclu, nici agent sanitar nu sunt și n-am fost niciodată.

Eu stăruii însă.

El îmi aruncă o căutătură în care mila se-mbina cu luarea în bătaie de joc, dar ca să nu mă jignească, opri și ne deterăm jos, apoi îngenunche lângă rănit, îi pipăi plusul și-l examină în amănunte, în vreme ce acesta-l roagă să-i dea apă, vorbind în o românească pocită cu accentul maghiar.

Atât i-a mai lipsit prietenului meu.

- Aș! Apă? Dar de unde s-o iau?! șopti cu un gest parcă era gata să dea cu piciorul în el.

Întorcându-se apoi spre mine, el dete din umeri.

- Îmi pare foarte rău - zise -, dar ăstuia nu mai poți să-i dai nici un ajutor. Nu e, ce-i drept, rănit în înțelesul obicinuit al cuvântului; dar în cădere i s-au frânt două coaste și i s-a scrântit încheietura de la șold, ba sunt și semne de leziuni interne, căci a început să aibă fierbințeli. În tot cazul, nu e transportabil.

Ce puteam să fac? în brișculița n-avea loc, iar în spinare nu puteam să-l iau: nu-mi rămânea decât să-mi urmez drumul, cuprins de o adâncă mâhnire, alăturea de el, care era tăcut și ursuz.

Peste câtva timp sosirăm la un șipot.

- Iată apă! zisei eu.

- Apă, da - răspunse el cam pe răstite -, dar cum i-o duci? O iai în pumni ori i-o duci în gură? Dă-l încolo! urmă peste puțin cu necaz. Necuratul ni l-a scos în cale, ca să ne strice cheful. I-o fi lui sete, dar încă mai mare decât setea îi este nevoia de oblojeli reci.

El se mișca neastâmpărat și, cuprins de nerăbdare, trăgea dând cu biciul în cal, deși apucaserăm la vale și era mai mare nevoia de a-l opri.

- Om tare la fire, urmă el. Zace de cel puțin două zile acolo și tot se mai ține. Nu-i vorba, de scăpat mare minune ar fi dacă ar scăpa, dar tot mai trăiește, în vreme ce cellalt a murit, după toate semnele, de cel puțin două zile. De! ce să-i faci? urmă iar. Știu c-o să zici că una e să mori la margine de drum și alta să-ți dai cea din urmă răsuflare la adăpost. Așa-i însă la război: câți dintre-ai noștri s-au prăpădit așa?!

- Treci cu vederea că nu mai suntem în război, îi zisei eu.

Aceasta-l scoase din răbdări.

- Ei bine! zise. La urma urmelor, dacă ți-e atât de mare nevoia, am putea să improvizăm un fel de targă de crăci și să-l ducem până la cel mai apropiat canton, care nu mai poate fi departe. Mare mizerie! grăi prietenul meu, stăpânindu-și mânia. Cum, păcatele mele, să-njghebez targa dacă nu am topor, ba nici măcar un cuțit mai mare? Da! - urmă aruncându-mi o căutătură încruntată - să le vii și altora într-ajutor când n-ai o altă treabă și ești în stare s-o faci. Te pomenești însă că, perzându-mi timpul pe aici, n-o să mă mai pot întoarce acasă și tot nu mai fac nici o treabă…

- Ei bine! - îi zisei - să ne căutăm de drum.

- Lasă-mă în pace! se răsti el. Dacă te-ai apucat de-o treabă, ai s-o scoți la capăt. Tot vom fi găsind noi pe aici pe undeva două crăci rupte, fie de vânt, fie-n toiul luptelor, iar dacă avem crăcile, alcătuim cu chiu, cu vai targa.

Căutând apoi la dreapta si la stânga, mai la deal, mai la vale, am și găsit în cele din urmă două crăci potrivite, am pus pe ele de-a curmezișul altele mai scurte, am așezat pe aceste cetină și, bombănind mereu: -Ce mizerie! ", el a înjghebat targa.

- Haid’! Pune mâna! s-o ducem la rănit, îmi zise apoi. Ca să nu zici că n-avem și noi, cei măi cu minte, ceea ce voi numiți inimă.

Gândul lui era să le facă pe toate numai pentru ca să nu mă mâhnească pe mine. Văzându-mă însă pe mine mulțumit, era mulțumit și el, și gustând dulceața mulțumirii de a fi săvârșit o faptă bună, era din ce în ce mai îndeplin stăpânit de îndemnul de a merge mai departe pe calea în care pornise.

Era înduioșătoare grija cu care s-a pus să pregătească culcușul pentru rănit. I se părea lucru neiertat să-l culce pe cetină; a-ntins deci peste cetină pătura calului, apoi și-a dezbrăcat paltonul, ca să i-l pună căpătâi.

Toate bune și frumoase; făcându-și însă anii la Facultatea de Medicină, el se dumirise că e lucru primejdios să ridici pe un om cu coaste frânte și cu încheietura de la șold scrântită fără ca să-i fi făcut mai-nainte un bandaj provizoriu, iar în asemenea împrejurări nu-ți rămâne decât să scoți fâșii din cămașa de pe trupul tău. Eram gata să-i dau pentru aceasta cămașa mea; el n-a voit cu nici un preț s-o primească, ci, drept nouă dovadă de prietenie, a sfâșiat-o pe a sa.

Altă pacoste.

Îl luam noi pe nenorocitul acela după ce îi va fi făcut bandajul și-l duceam undeva la adăpost. Cum rămânea însă căruța și calul? Ce făceam dacă găseam cantonul ruinat? Mai era apoi și mortul, la care el aruncă o căutătură lungă.

- De! zise. Nu. Nici pe acesta nu putem să-l lăsăm aici - hoit părăsit la margine de drum. Nu e, la urma urmelor, nici câne, nici dobitoc.

Dacă am fi avut unelte, i-am fi săpat groapa acolo unde l-a ajuns moartea și l-am fi înmormântat, după obiceiul rămas din bătrâni, la margine de drum. Aceasta nu eram însă în stare s-o facem, ceea ce ne mâhnea pe amândoi.

- Dau cu socoteală - zise el necăjit - că înjghebând targa, am ostenit fără rost. Tot n-o să ne rămâie decât să căutăm fie la canton, fie chiar în sat un car cu boi, ori o căruță, în care-l ducem și pe rănit mai bine decât pe targă.

- Fără îndoială, întâmpinai eu, dar perdem timp și n-o să te mai poți întoarce azi acasă.

El se scărpină în dosul urechii.

- Ei bine! - strigă încă mai necăjit - o să ne întoarcem la noapte. Ne-a căzut odată în cap beleaua aceasta, avem să le facem toate ca să scăpăm de ea.

În vreme ce el a făcut bandajul, eu am plecat cu brișculița la vale. Mult a trebuit apoi să alerg încoace și încolo la vale și la deal, căci cantonul ri-avea nici uși, nici ferestri, iar prin sat numai pe ici, pe colo mai rămăsese câte o casă întreagă. Nici nu puteam apoi să-l lăsăm pe rănit în seama orișicui și abia târziu am dat peste o babă pricepută și sfătoasă, care era în stare să-i poarte de grijă.

Cu toată graba mea, era deci cam târziu după-ameazăzi când m-am întors la deal cu un car, aducând cu mine și doi oameni cu uneltele cuvenite ca să sape groapa.

- Să fie ai dracului toți nemții de pe fața pământului! strigă dânsul când îi spusei în ce stare am găsit cantonul.

- Dar nu nemții au luat ușile și ferestrile, ci ai noștri, zise unul dintre cei doi oameni.

- Nu le-ar fi luat dacă n-ar fi venit nemții, întâmpină el.

- Dar le-au luat abia alaltăieri, după ce au plecat nemții, grăi cellalt.

El se uită zăpăcit când la oameni, când la mine.

- De! răspunse peste puțin. Tot ceea ce se poate. Războiul e o mare nenorocire, în urma căreia oamenii se însălbăticesc.

L-am ridicat apoi pe rănit în car, unde baba îi făcuse culcuș potrivit, și rămânea ca-n vreme ce noi îl duceam, cei doi săteni să sape groapa și să-l înmormânteze pe mort.

Ei se uitară nedumeriți la noi.

- Cum adecă să-l înmormântăm? întrebă unul dintre dânșii. Nu cumva așa, fără coșciug?!

- Iasă c-a murit, ca un dobitoc, fără lumânare și fără ca să-i fi închis cineva ochii, adăugă cellalt, cel puțin la înmormântare să aibă parte de rânduiala cereasca.

- Ce să-i faci? le răspunsei eu. Așa e în vreme de război. Câte și câte mii dintre ai noștri au murit și au fost îngropați așa, de nu mai știe nimeni unde le zac oasele?!

- Urât lucru!

- Mai rău decât păgânesc!

Prietenul meu strâmbă din nas, dar nu zise nimic.

- Ei bine! grăii eu. Săpați-i groapa, c-o să-l înmormântăm noi când ne întoarcem.

Coborând încetul cu încetul la vale, el era posomorât și tăcut, iar trecând prin sat, pe lângă casele ruinate, el trăgea din când în când, așa, bolborosind pentru sine, câte o înjurătură.

- Nu știu nici eu ce să mai zic, grăi apoi într-un târziu. Mi-e greu să spun că oamenii aceia n-au dreptate, ba mi-e parcă mă bucur când îi aud vorbind așa. Pentru mort, ce-i drept, totuna dacă o fi îngropat cu ori fără de coșciug, dacă o fi mistuit de foc pe rug, fie-n cuptor, dacă o fi mâncat de viermi ori de fiare flămânde: leșul e și el tot hoit! Nu e însă totuna pentru cei rămași în viață și e lucru neiertat să-i jignești pe aceștia, nețiind seamă de obiceiurile și de credințele lor. Ai grăit adevărul când li-ai spus că mulți dintre ai noștri tot așa au fost îngropați, urmă el; când era însă cu putință, tot le făceam înmormântare după obiceiul pământului. Vor mai fi rămas prin vale patru scânduri ca să înjghebăm un coșciug.

- Eu nu zic nu - îi răspunsei -, dar dau cu socoteală că atunci n-o să te mai poți întoarce nici la noapte acasă.

- Chiar și dacă! întâmpină dânsul. Știe omul când și unde pleacă, dar nu când și cum se întoarce. Am dat peste beleaua aceasta și eu mă gândesc mereu ce vor fi zicând sătenii despre noi dacă l-am îngropa pe mortul acela ca pe un câne.

- Bună părere n-au să-și facă - zisei eu - fără îndoială greșită, dar bună nu.

Aici era ajuns când am ajuns la casa babei.

Baba l-a dus mai departe.

Ea începu să-l bocească pe tinerelul mamii, pe voinicul și frumușelul mamii și să întrebe dacă are mamă și bunică, frați și surori, poate chiar și soție și copii, care toți îl doresc și plâng, toți așteaptă cu inima încleștată însănătoșirea lui.

- Trebuie, măiculiță, să-i vestiți cât mai curând, ca să știe și să vie, dacă poți - stărui dânsa - că nu e leac mai bun decât ochii celor ce te iubesc.

- De, babă dragă, - îi zisei - în vremuri ca cele de azi nu poți să trimiți știri nici dintr-un sat în cellalt, dar decum la mari depărtări.

- Mare păcat! se văicări dânsa. E urgia lui Dumnezeu. A căzut blestemul părinților pe capul nostru, de și-au perdut oamenii mințile și s-au făcut mai răi decât fiarele codrilor.

Prietenul meu iar tăcu, făcându-și de lucru pe lângă rănit, pe care-l ispiti, ca să afle cine anume e mortul și unde i se află familia.

- Baba are toată dreptatea, zise el. Când va fi cu putință, avem să-i vestim pe ai lui, dacă n-o fi cumva prea târziu, ba avem să-i punem mortului la căpătâi o cruce cu numele lui, ca trecătorii să știe că om e îngropat acolo și ca ai lui să-l poată găsi dacă-l vor fi căutând vreodată. Cel puțin atâta mângâiere li se cuvine celor rămași în viață.

Baba se uită sperioasă când la mine, când la el.

- Se poate?! grăi dânsa. Nu se poate, maică. Nu cumva credeți că un om îngropat așa poate să aibă odihnă-n lumea cealaltă? Nu!! Umblă fără de astâmpăr și nemângâiat de aici până colo și cerșește mereu lumânare aprinsă, tămâie și jăratec și dezlegarea prin rugăciuni făcută de preot. Ciocli să nu vă faceți, dragii mei, că daca-ar fi să nu vi se arate ca strigoi, o să-l vedeți mereu în vis, o să vă căiți toată viața și o să vă hulească toți cei ce știu. Tot omul are după moarte să fie îngropat în legea lui.

- Aș! Bazaconii băbești! grăi dânsul.

Deși pe deplin convins însă că cel ce-a murit e mort și nu mai poate să supere pe nimeni cerând mai una, mai alta, nu se îndoia nici că poate să-l viziteze, nici mai ales că hula lumii îi urmărește pe cei ce nu țin seamă de deprinderile ei. Mai era apoi și alta. Luase-n gândul lui hotărârea că are să vestească familia mortului cum și unde l-a îngropat pe acesta și-i era greu să nu poată spune că i-a făcut și înmormântare creștinească.

- La urma urmelor - zise dar - popa unguresc e la bărăția din Câmpulung și lucru afară din cale greu n-ar fi să i-l aducem, ca să nu se poată zice că noi, românii, suntem neam de oameni haini din fire.

Da, dar lucrurile se-ncurcau și dandanaua se făcea din ce în ce mai mare.

Rănitul, zdruncinat, precum se vede, de drum, avea fierbințeli și pulsul îi era accelerat. Îi făcea oblojeli reci și-i arăta și babei cum are să le facă după ce vom fi plecat noi. Se temea însă de vreo complicațiune, ar fi trebuit să aibă termometru, pentru ca să-și poată da seamă dacă nu cumva e nevoie să-i lase sânge, și nu prea avea încredere-n babă. Dacă mai era apoi vorba să-i facă mortului înmormântare creștinească, erau nevoiți să-l aducă și pe el la casa babei.

- Așa n-o să te mai poți întoarce nici la noapte acasă, îi zisei iar.

- Se-nțelege că nu! răspunse el îndârjit. Nu vezi, că se-nserează și eu tot n-am ajuns să văd de treburile mele?! Toate merg alandala. Nu m-apuc bine de una și dau cu socoteală că n-am pornit-o bine, trebuie să încep alta. Se-nțelege că n-o să mă pot întoarce, urmă el, plimbându-se încă mai îndârjit prin casă. Cum să mă întorc, dacă pentru una am venit ți alta fac, nu-ncep bine una și la alta trec? Afurisit să fie cel ce-a pornit războiul.

Eu mă uitai zâmbind la el.

- Războiul l-ați pornit voi, cei ce n-aveți răbdare ca să așteptați ceea ce vine-n virtutea desfășurării firești a lucrurilor, îi zisei. Închipuindu-vă că puteți fie să grăbiți, fie să împedecați ceea ce trebuie să vie, vă avântați…

- Nu! strigă el. Eu și alții ca mine, care ne-am avântat, am fost îmbrânciți în valurile apei adânci: nu ne-a rămas decât să dăm din mâni și din picioare. În vreme ce noi sângeram pe câmpul de luptă ori răbdam prin tranșee de foame și de frig și eram mâncați de păduchi, ei chefuiau departe-n dosul nostru și adunau bogății pentru zilele viitoare. Pe urma lor am ajuns de batjocura lumii, încât le suntem tuturora urgisiți și nu mai are nimeni încredere în noi. Nu! - urmă el - noi am fost unii amăgiți, iar alții siliți. Băgați odată-n război, am mers orbește înainte. Uite, tocmai ca acum: am pornit-o și nu-mi rămâne decât s-o duc până-n capăt. Ce știu eu?! multe se pot întâmpla în timpul nopții care vine și nu m-aș ierta niciodată eu însumi pe mine dacă din vina mea ar muri omul acesta înainte de vreme. Nu mă iartă firea nici să-l las în purtarea de grijă a babei, nici să iau eu însumi răspunderea pentru cele ce se vor mai întâmpla. Mă zbucium și nu știu ce să fac ca să fiu mulțumit eu însumi de mine. Abia acum am ajuns să-mi dau seamă că cea mai mare dintre toate crimele e fapta prin care-ți faci neamul urgisit.

Mult am chibzuit apoi până ce n-am ajuns să luăm în cele din urmă hotărârea că el rămâne să poarte grijă de rănit, iară eu mă-ntorc singur la Câmpulung, ca să aduc de acolo un medic și un preot pentru înmormântarea mortului, pe care cei doi oameni urma să-l ducă la canton, închizând ușa cu crăci.

Sarcina ce am luat asupra mea întorcându-mă la Câmpulung era cu mult mai grea de cum ne închipuiserăm noi.

Era târziu după miezul nopții când am sosit ia Câmpulung, obosit de drum și de alte osteneli ale zilei, și abia pe la amează am ajuns să ies și să caut medic și să iau înțelegerea cu popii de la bărăție.

Erau la Câmpulung mai mulți medici, între care și unul militar german, care rămăsese acolo cu vreo douăzeci de greu răniți, care nu puteau să fie transportați; nici unul dintre dânșii nu putea însă să plece decât după ce vor fi fost împlinite anumite forme.

Unul spunea că nu poate să-și părăsească clienții, altul ținea să știe cine are să plătească, medicul militar român, care sosise cu primele trupe române în localitate, era de părerea că întreaga afacere privea Crucea Roșie, iară medicul militar german era, după părerea celor în drept, prizonier de război, care numai cu voia comandamentului românesc și sub paza militară ar fi putut să plece.

Încă mai mare erau greutățile în ceea ce-l privea pe preot. Mi s-a spus adecă la bărăție că preoții catolici n-au voie să prohodească decât pe cei ce-n timpul vieții lor au făcut parte din singura mântuitoarea biserică romano-catolică. Întrebarea era deci dacă mortul de la Dragoslave a fost ori nu fiu al bisericii romano-catolice. Pentru ca să pot da răspunsul la întrebarea aceasta, am fost nevoit să trimit un om călare la prietenul meu, care mi-a dat următorul răspuns:

-Iubite amice,

Vestea ce mi-ați trimis m-a luminat asupra lumii în care mi s-a petrecut viața de până acum.

Celor ce te întreabă de plată răspunde-le că am să plătesc eu, drept adaos la ceea ce am perdut în timpul războiului, iar medicului care va fi luând hotărârea de a se jertfi venind aici spune-i că stau zi și noapte la căpătâiul bolnavului și am nădejdea că el va scăpa. Temperatura se urcă, ce-i drept, încetul cu încetul, dar ele de o constituțiune puternică și, după părerea mea, e nevoie să i se lase sânge cât mai curând, ceea ce cu răspunderea mea nu cutez să fac.

De preot nu mai e nevoie.

Mortul e calvinist și s-ar cutremura-n coșciug dacă prohodul i l-ar face un popă romano-catolic, care pentru el nu e preot.

Abia acum am ajuns să înțeleg de ce românii au stăruit cu atâta hotărâre în dșa-zisa lege strămoșească. A trecut adecă din întâmplare pe aici părintele Serafim, călugăr de la mănăstirea Stânișoara, care-n timpul războiului a stat adăpostit la schitul din gura Peșterei. I-am spus că preotul romano-catolic n-are voie să prohodească pe creștinii care-n viața lor n-au fost fii ai bisericii papale.

"Noi, taică - mi-a zis el - suntem datori să prohodim pe orișicine, fie creștin, fie păgân, căci oamenii, orișicare le-ar fi credințele ori rătăcirile, toți sunt fiii lui Dumnezeu și frați între dânșii, și orișicât de deosebiți ar fi în timpul vieții, după moarte sunt deopotrivă. De aceea îndeosebi noi românii nu suntem în stare să prigonim pe alții pentru că țin la neamul și la legea lor și desprețuim pe cei ce se leapădă de obiceiurile, de credință și de legea lor. "

Așa mai înțeleg și eu legea creștinească.

Romano-catolicii duc mai departe tradițiunile romanilor, pentru care erau barbari toți cei ce nu erau romani, ale elinilor, cari disprețuiau pe cei ce nu erau elini, ale evreilor, care numai între dânșii se iubeau, și ale tuturor celor ce nu erau în stare să se ridice până la gândul iubirii de oameni. Tot astfel creștinii din Orient duc mai departe tradițiunile lui Mohamed, care spunea că Dumnezeu i-a pus sabia-n mână ca să stârpească pe cei ce nu-i primesc învățăturile. De aceea trăiesc popoarele din Europa în harță necurmată.

Am rugat deci pe părintele Serafim să-l prohodească pe mort după rânduiak bisericii noastre și, vestind familia mortului despre cele petrecute, voi avea mângâierea sufletească de a-i putea spune că noi românii avem inimă și pentru dușmanii noștri.

Dă, iubite amice, zor cu facerea formelor, ca să mi-l poți aduce mai curând pe medic. "

Am și dat zor, dară formele erau multe și întortocheate.

După îndelungate și cu deosebire amănunțite discuțiuni, cei în drept au ajuns în sfârșit să se dumirească-ntre dânșii că nenorocitul de la Dragoslave are să fie socotit drept prizonier de război. Urma deci ca medicul german să iasă la fața locului și să ia cuvenitele măsuri pentru aducerea lui la ceilalți răniți, tot prizonieri de război și ei.

Abia ziua a patra am putut dar să plec din Câmpulung, împreună cu medicul german, luat pe răspunderea mea.

L-am găsit pe rănit încâ-n viață, numai însă pentru ca medicul să-și poată exprima mirarea c-a putut s-o ducă timp atât de îndelungat și să ne-ncredințeze că n-ar fi scăpat nici dacă i s-ar fi lăsat sânge. Ceea ce se făcuse pentru el n-a putut decât să-i aline suferințele și să-i ușureze moartea.

Prietenul meu era cu toate acestea nemângâiat:

- Și tu tot mai stărui că e bun și drept dumnezeul căruia te închini, îmi zise el, răpus de amărăciune adâncă. Drept răsplată, pentru bunele mele îndemnări, pentru ostenelele mele, pentru faptele pornite din cea mai curată iubire nu mi se cuvenea oare mulțumirea de a fi scăpat de moarte pe omul acesta?!

- Vezi cu desăvârșire greșit lucrurile, i-am răspuns. Te întreb dacă-ți pare ori nu rău de ceea ce ai făcut. Te căiești de a fi avut acele îndemnuri bune? Eșri mâhnit de a fi ostenit săvârșind fapte pornite din iubire curată? îți faci oare o mustrare?

- Asta nu! strigă dânsul. Mă simt, din contră, înălțat în propriul meu gând, mai vrednic de a mă socoti om. Sunt mulțumit, chiar mândru de mine însumi, și mulțumit și mândru am să mă simt totdeauna când îmi voi aduce aminte de ceea ce am făcut. Tocmai de aceea mi-a fost foarte scump omul acesta. Stând ziua și noaptea la căpătâiul lui, deși numai prin gesturi puteam să ne-nțelegem, ne-am apropiat sufletește și sunt cuprins de adâncă durere văzându-l mort în fața mea.

- Ei bine! am stăruit eu. Bun e Dumnezeu, drept și înțelept pentru că l-a făcut pe om așa ca să se răsplătească pe sine însuși prin mulțumirea ce i se revarsă în suflet de câte ori săvârșește vreo faptă pornită din adevărată iubire și de câte ori își aduce aminte de asemenea fapte ale sale. De aceea sunt atât de dulci și de senine bătrânețele omului care și-a petrecut viața săvârșind fapte bune, și numai omul dezbrăcat de firea omenească poate să fie hain și asupritor.

- O fi! întâmpină dânsul. Nu mai zic nici eu că nu, dar omul acesta, de ar fi trăit, totdeauna și pretutindeni ar fi vorbit bine și numai bine despre români, și una din cele mai senine mulțumiri ale vieții e să fi săvârșit fapte pe urma cărora neamul tău câștigă iubirea și încrederea obștiilor omenești. De mulțumirea aceasta m-a lipsit moartea lui.

- Neamul, iubitul meu prieten, sunt oameni mulți - i-ani zis - și numai prin faptele bune ale multora se ridică-n gândul obștesc. De aceea cel ce-și iubește cu adevărat neamul este neadormit, stăruitor ca frații săi să nu asuprească pe nimeni, să deie fiecăruia ce i se cuvine și-n toate împrejurările să se înalțe prin fapte pornite din iubire curată.







Renastere


Aceasta pagina a fost accesata de 686 ori.
{literal} {/literal}