Om de caracter

Om de caracter

de Ioan Slavici



Se nimerise ca el și ea să se-ntâlnească în căile-ncâlcite ale vieții.

El, d-l Corban, măsura toată ziua cu metrul mai șifon, mai olandă, mai mătăsuri ori catifele, mai fel de fel de alte pânzeturi ori stofe pentru rochii, și gura nu-i mai tăcea. Era ca numai puțini priceput în ale lipscăniei. Știa proveniența mărfurilor, le constata din pipăite calitatea, era bine dumerit asupra prețurilor, le spunea toate ca-nvățate pe de rost și toate erau bine rânduite-n capul lui ca-ntr-un catastif purtat cu îngrijire. Era apoi totdeauna spilcuit de l-ai fi luat cel puțin drept procuror general, și prietenii îi mai ziceau și "Literatul’. Nu doară că și-ar fi perdut timpul liber făcând încercări literare, dar serile, duminicile și zilele de sărbători citea tot ceea ce-i cădea-n mână, umbla la teatru ca la școală, asista la conferințe și astfel nu numai avea slăbiciunea de a le spune altora ceea ce a citit, dar era totodată și mare măestru în ceea ce privește gesturile și alegerea vorbelor.

Ea, d-șoara Didina, ședea tăcută și cam înțepată la casă, lua banii în primire și-i înregistra, era neted peptănată și de o excepțională simplitate în găteala ei. Frumoasă nu s-ar fi putut zice că e, dar era plăcută, o femeie înaltă și voinică, curată în toate amănuntele înfățișării ei și ademenitoare când își deschidea gura.

El, om cu fălcile late și cu picioarele prea scurte, mai avea și mustața răsucită ca penele din coada rățoiului. Era însă ceva ce-i apropia.

Dânsa-l socotea mai presus de alții pentru că el purta grijă de mamă-sa, care era văduvă săracă, de frățiorul său și de cele două surori ale sale, iară el îi zicea ei "bună și cuminte" fată fiindcă purta și ea grijă de mama ei, tot văduvă, și de doi frățiori ai săi.

Rar se-ntâmpla să aibă timp ca să schimbe câte o vorbă. Din când în când însă, ochii lor se-ntâlneau și atunci ea zâmbea ca o iată cuminte. D. Corban, deși om așezat, zâmbea și el, drept dovadă că știa ce va să zică buna-cuviință.

La ameazăzi el se ducea la birtul economic din apropiere, ca să îmbuce-n pripă ceva, iară ea se retrăgea în iatacul din fund, își desfăcea legăturica și-și potolea foamea cu cele aduse de acasă, totdeauna puține, dar îi era multă pofta de mâncare și de aceea obrajii îi erau plini, rotunji și rumeni, de ai fi luat-o drept fetișcană dacă n-ai fi știut-o trecută de douăzeci și patru de ani.

Câteodată, la-nceput mai rar, apoi ceva mai deseori, întorcându-se, el aducea un carton de prăjituri, pe care le mâncau amândoi împreună, ceea ce le făcea amândurora o deosebită plăcere, încât îți venea să zici că mare păcat ar fi fost ca alții să fi mâncat prăjiturile acelea.

Serile plecau împreună. Se nimerise că mama lui avea o casă de zestre în strada Traian, mai spre Calea Dudeștilor, iar mama ei ședea spre Delea. Făceau deci drumul stând de vorbă până la Hala Traian unde se despărțeau, căutându-și fiecare de drum. Când vremuia însă, fie plointe, fie vânt mai aspru, fie viscolire, el n-o lăsa singură, ci făcea ocol, ducând-o pân-acasă la ea.

Așa s-a urmat vara, când se-ntorceau în ziua mare, toamna, când făceau drumul prin amurgul serii, cu atât mai vârtos iarna, când îi prindea noaptea prin mahalalele pline de câini, și mult ar mai fi dus-o tot așa dacă n-ar mai fi fost în lume și alții.

Mai măsura însă cu metrul alăturea cu d. Corban și d. Ilie Jalea, care n-avea mamă văduvă, dar moștenise împreună cu sora sa, acum fată mare, o casă cu loc larg, pentru care i se oferiseră peste o sută de mii de lei. Deoarece nu rămâne nimeni bucuros slugă la altul când poate să tragă nădejde de a fi stăpân, îi umbla lui Jalea prin cap gândul că, puind la un loc partea sa din moștenire, priceperea lui Corban și zestrea surorii sale, ar putea să deschidă o prăvălie, fie chiar și mai spre Piața Sf. Anton.

Corban, tot slugă la altul ca și el, ce-ar fi putut să zică?!

Neguțător și om de bună chibzuință, el mai era și fiu, precum și frate, și n-avea să peardă din vedere că norocul ai să-l prinzi când îți flutură pe dinainte, căci nu poți să știi dacă mai are ori nu să se-ntoarcă.

Avea, ce-i drept, să se lipsească de mulțumirea de a vedea pofta cu care d-ra Didina mânca prăjituri, și ochii nu i se mai îndreptau spre casă decât pe furiș, când ea se uita, din întâmplare în altă parte, dar aceste sunt lucruri peste care trece orișicare om ce știe să se stăpânească pe sine însuși.

Mai greu îi era când își dedea seamă că se cuvine s-o dumirească pe fată asupra cuvintelor, pentru care trebuia neapărat să facă ceea ce avea de gând. Aceasta se mai putea însă amâna, căci era-n toiul verii, iar lucrurile abia pentru Sf. Dimitrie erau plănuite, și ei își căutau serile de drum parcă toate ar fi cum atâta timp fuseseră.

Gura lumii se pornise însă, și în curând a ajuns și d-ra Didina să nu-și mai îndrepteze privirile decât tot pe furiș, când ea se uita, din întâmplare, în altă parte.

Îi era greu fetei și se simțea umilită, adânc jignită.

Pe-nserate dar, când se-ntorceau, ca de obicei, spre Hala Traian, erau tăcuți, ca și când n-ar mai fi avut ce să-și spună unul altuia.

- Mi s-a spus că e frumușică sora lui Jalea și n-a-mplinit încă vârsta de douăzeci de ani, grăi dânsa-n cele din urmă, parcă numai așa, ca să nu tacă. Cum o cheamă?

El se uită stăruitor la ea.

- Da! îi zise. Și de ce mă-ntrebi?

Se uită și dânsa stăruitor la el.

- De ce mă mai întrebi când știi prea bine că am de ce să te-ntreb?! îi răspunse ea.

- Așa-i! zise el iar și-și urmă câtva timp pe tăcute drumul.

Nu doară că n-ar fi știut ce să-i spună. Erau în capul lui toate bine lămurite, dar ea-l luase prea repede și el nu știa de unde s-o-nceapă.

- Dacă e așa - urmă peste câtva timp - te-ntreb și eu: ești ori nu mâhnită că ai să le faci și altora parte din ceea ce câștigi pe urma ostenelilor d-tale?

Ea stete puțin pe gânduri.

Așa, trecând de-a lungul mahalalei, îi era greu să spună ceea ce gândea, dar o pornise odată și nu-i rămânea decât să meargă înainte.

-Îmi dau seamă de ce-mi pui întrebarea, zise ea. Da! Ai dreptate! Face fiecare ceea ce se potrivește cu firea lui. Cea mai viuă și mai adevărată dintre mulțumirile vieții mele e să pun în mâna mamii mele bănișorii ce iau drept leafă. De câte ori mă gândesc la aceasta, mă simt mai presus de alte fete și sunt încântată de mine însămi, iar mulțumirea aceasta o s-o am orișicât aș mai trăi. Nu-i așa că asta e ceea ce voiai să-ți spun? urmă dânsa, apăsând asupra vorbelor. Ai și d-ta asemenea mulțumiri. Îți mai spun însă și că am avut mai multe partide, dar am rămas fată mare și-o să fiu azi-mâine fată bătrână nu doară fiindcă aș fi având slăbiciune pentru vreunul care nu mi-a cerut mâna, ci pentru că țin ca nimeni să nu aibă căderea de a se pune între mine și mama și de a cere să mă lipsesc de mulțumirea de care îți vorbii.

Dl. Corban s-ar fi simțit în alte împrejurări jignit de această mărturisire. În starea sufletească în care se afla acum, el era încântat de-nțelepciunea fetei, și încă mai încântat ar fi fost dacă ea nu ar fi stăruit cu atâta-ndărătnicie-n hotărârile ei, și s-ar fi măritat, ca să nu i se mai pună acum în cale.

- Așa e, domnișoară, îi zise dar; ține fiecare să fie stăpân pe sine însuși și să facă, nesupărat de nimeni, ceea ce după cea mai bună a lui convingere trebuie să facă. D-ta n-ai avut nici o slăbiciune, așa zici, urmă el, apăsând și el asupra vorbelor. Eu am avut și am o mare slăbiciune, dar sunt om de caracter și nu m-aș ierta niciodată pe mine însumi dacă m-aș ști vinovat de a mă fi lăsat să fiu răpus de slăbiciunea mea.

- Tot aceasta am zis-o și eu, întâmpină dânsa; deosebirea e numai că-n gândul meu slăbiciunea adevărată e numai aceea care te răpune.

- Nu! grăi dânsul, clătinând cu-ndărătnicie din cap. Nu e bărbat în adevăratul înțeles acela care-ntr-o clipă de slăbiciune săvârșește fapta și apoi toată viața lui se căiește-n fiecare clipă și-și face mustrări pentru c-a săvârșit-o.

- Așa e în romanele pe care le citești d-ta, întâmpină iar dânsa.

- Nu! strigă el luându-și avânt. În viața trăită în aievea este așa. Ziseși adineoară c-ai avut mai multe partide, dar ai rămas fată mare. Foarte firește! Căsătoria este și ea o afacere, ca orișicare alta: intri-n ea dacă-ți vine la socoteală. Dacă vreuna din acele partide ți s-ar fi potrivit, pentru ca încă mai vârtos să-ndulcești viața mamei și a fraților, ți s-ar fi făcut urgisit cel ce te-ar fi înduplecat să n-o primești, și muma și frații, ba chiar și alții l-ar fi blestemat pe adimenitorul acela. Așa e, ori nu-i așa?!

D-șoara Didina ridică mai întâi un umăr, apoi cellalt, dar nu mai zise nimic.

Știa acum că el era hotărât s-o facă și-i dedea dreptate. Vorba era numai să nu spună c-o face pentru ca ea să nu-i fie urgisită și pentru ca alții să n-o blesteme. O făcea pentru că daravera îi venea la socoteală, căci fata era tânără și frumușică, avea zestre și pe deasupra și un frate cu care se putea întovărăși. Aceasta tot mai trebuia să i-o spună.

- De! zise dar; pe d-ta n-are, pe cât știu eu, nimeni să-și dea silința de a te-ndupleca să nu faci ceea ce vei fi având de gând.

El o-nțelesese.

- Și chiar și dac-ar fi să fie cineva, îi răspunse, zadarnic i-ar rămânea toate silințele.

De aici înainte nu mai aveau ce să-și zică: mergeau stând fiecare numai cu sine însuși de vorbă.

"Ei și?! Puțin îmi pasă! își zicea dânsa. Eu prăjiturile n-am să i le mai mănânc, de zâmbit n-am să-i mai zâmbesc, acasă cu el n-am să mă mai întorc. "

"Asta-i! își zicea dânsul. De unde și până unde s-a pomenit să-mi ceară socoteală despre ceea ce fac ori nu fac?! "

Se mințeau amândoi, și unul și altul, și fiecare pe sine.

El își dedea din ce în ce mai bine seamă că purtările pe care le-a avut față cu dânsa n-au fost așa ca să poată zice acum că puțin îi pasă, și-i era greu să se mai uite-n fața ei.

Ea era din ce în ce mai mâhnită și-și făcea mustrări pentru că a fost proastă și nu s-a măritat când căsătoria ar fi fost pentru dânsa o afacere care putea să-i vie la socoteală.

Ziua următoare li se făcea amândurora negru înaintea ochilor când se gândea el la metrul cu care măsura, iară ea la casa unde avea să steie toată ziua, acum înspăimântător de lungă.

"Ei! o să treacă și aceasta! își zicea el. Nu e nevoie cu care omul nu se deprinde voind cu tot dinadinsul. "

Tot așa zicea și dânsa. E însă prea de tot greu să te siluiești zi cu zi de dimineață până seara zâmbind, pentru ca să nu simtă nimeni că inima îți este plină de amărăciune. Cei dimprejurul lor își vor fi căutat fiecare de treburile sale, dar atât lui, cât și mai ales ei li se părea că simt ceva, șoptesc între dânșii, ba chiar chicotesc prin colțuri. Îi venea ei mereu să țipe, să sară-n picioare și să fugă de la casa unde ochii tuturora erau îndreptați asupra ei. Iară el mereu era ispitit să apuce mai pe unul, mai pe altul de pept și să-l scuture zicându-i: "Ce râzi, domnule?!

De unde și până unde te-ai pomenit să-ți vâri nasul unde nu-ți fierbe oala?! "

Așa au trecut două, trei zile, au trecut cinci, trecut-au și opt: slabă ca toate femeile duioase din fire, d-ra Didina n-a mai putut în cele din urmă s-o ducă tot așa și - fie ce-o fi! - a rămas acasă, ceea ce a pus la grea-ncercare virtutea bărbătească a d-lui Corban.

După-ntorsătura pe care o luaseră lucrurile în desfășurarea lor, urma ca el să răsufle mai ușor acum, după ce nu mai era osândit s-o vadă toată ziulica în fața lui. Nu era însă la mijloc numai slăbiciunea, pe care el știa să și-o stăpânească cu atâta bărbăție. Recunoștea și el că unul din amândoi trebuia să plece, dar se-ntreba din ce o să trăiască ea și mama și frățiorii ei dacă ea nu mai venea să-și ia bănișorii.

"Ba te pomenești că-n strâmtoarea ei, nu-i rămânea decât să se mărite după cine știe ce secătură! își zise. Asta pe urma purtărilor mele ușuratice. Am să plec eu, care, după Sf. Dumitru, tot n-am să mai fiu aici! "

Om de caracter, el trebuia să i-o spună aceasta fără de-ntârziere și s-o-nduplece a se-ntoarce la casa ei. La ameazăzi n-a mai plecat dar la birtul economic, ci s-a dus pușcă-n Delea, ca să-și facă datoria și abia după aceea să-mbuce undeva ceva.

A găsit pe mama ei, o femeie cu niște ochelari mari pe un nas tot mare și el.

- De! i-a zis aceasta. Mai știu și eu ce-a apucat-o?! Se zbate toată noaptea și nu mai poți vorbi cu ea. Din fată cuminte ce-a fost s-a făcut o zănatică. E dusă acum la mătușa ei, verișoară-mea Corbeanca, tocmai dincolo de cimitirul Belu, pe șoseaua Giurgiului.

D. Corban, plin de nădușeli, rămase uluit.

Tocmai dincolo de cimitirul Belu!

Câte și mai câte nu mai e-n stare să facă o femeie scoasă din sărite, care nu are destulă bărbăție spre a se stăpâni pe sine?!

Cel mai apropiat gând al lui a fost să oprească o birjă și să se arunce în ea. Pe acolo însă unde se afla el nu prea umblă birji; a luat-o deci pe jos, cu nădejdea de a prinde-n drum o birjă, l-a și ieșit una-n cale, dar tocmai pe la Maidanul Dulapului, și mare risipitor ar fi trebuit să fie ca să mai dea banii pe birjă și acum, când putea să-și urmeze drumul pe jos, iute și tot mai iute, deși era zăduf, dar era neliniștit de temerea ca nu cumva în vreme ce el aleargă pe ici, ea să se întoarcă a-ndelete pe dincolo. Trecut de cimitirul Belu pe șoseaua Giurgiului, a întrebat mai pe unul, mai pe altul și-a dat peste puțin nu însă de Corbeanca, ci de bărbatul ei, un om posac, din care numai cu cangea puteai să scoți vorbele.

- Didina? grăi dânsul. Nu-i aici.

- Dar a venit aici.

- Da, a venit, dar a plecat.

D-l Corban răsuflă o dată din greu și-și șterse nădușeala din față.

"Cine, păcatele mele, m-a pus să intru-n daraveri cu asemenea femeie?! " își zise cătrănit.

- Unde a plecat? întrebă apoi.

- Unde să plece?! Cu Tănase, cu fata și cu mă-sa la Copăceni, ca să adune ouă și să se scalde la podul de pe Argeș.

D-l Corban rămase într-un fel de aiurire.

Cu Tănase? Să se scalde la podul de pe Argeș, unde apa e adâncă și plină de vuitori.

Îi era greu să-ntrebe cine e acel Tănase și ce rost are.

- Și când e vorba să se întoarcă? întrebă.

- Vorbă și asta! Nu vezi?! îi răspunse posacul cu sprincene îmbinate arătând spre Bragadiru, unde cerul era acoperit de nori negri, din care scăpărau din când în când fulgere. Te pomenești că-i prinde furtuna, încât o să fie nevoiți să mâie la părintele Radu.

- Uleu! suspină d-l Corban scărpinându-se în dosul urechii.

Citise el multe romane, dar nici unul dintre ele nu-l zguduise ca-ntâmplările petrecute acum în aievea. El, omul totdeauna chibzuit, nu mai știa ce să facă, încotro s-o apuce și simțea că nu mai e stăpân pe sine însuși. Flămând și obosit era, la cerul acoperit în mare parte de nori se uita, la treburile lui din prăvălie se gândea și, cu toate aceste, era ispitit să plece-n urma ei la Copăceni, acum, numaidecât, în grabă mare. Mai fusese el la Jilava, ca să se scalde-n Sabar, și la Copăceni, ca să pescuiască-n Argeș, și-i erau bine cunoscute locurile, dar acum drumul îi părea de tot scurt să-l faci într-o răsuflare. Era o nebunie, dar trebuia neapărat s-o facă după ce venise odată pân-aici.

Să se sfârșească odată. Să se aleagă într-un fel.

Nu trecuse încă de la cele din urmă case, când s-au și pornit tunetele, din ce în ce mai dese și mai apropiate, la-nceput spre Vârtej și Măgurele, apoi spre Cotroceni și Băneasa, în urmă spre Plumbuita și Pantelimon, ba chiar și spre Dudești și Cioplea. Se-ngrămădeau din toate părțile nouri cenușii, se vărsa mai ici, mai colo puhoiul, într-o clipă-n alta se strâmta cercul în care se vedea strâns, și din când în când începeau să cadă picături mari și deocamdată rare. El se uita din când în când înapoi, la dreapta și la stânga, ca să vadă de unde se stârnește vântul vârtejit ca să-i aducă furtuna, dar fie ce-o fi! își urmă drumul cu pași lați și țeapăn călcați.

"Iat-o"! își zise înviorat când se ivea înaintea lui la oarecare depărtare vreo căruță ori vreo trăsură.

"Nu e! " zicea apoi mirat după ce se încredința că s-a înșelat, și drumul nu-i mai părea și acum scurt, dar nu-i rămânea decât să-l facă, deși tot nu știa ce are să-i zică și să-i facă ei după ce-o va fi găsit.

Așa a sosit târziu după-amiazăzi la răscruci, unde un drum apucă la dreapta spre sat, la casa popii, iar cellalt se urmează înainte spre podul de pe Argeș.

"Ce faci, omule? se-ntrebă. Mergi înainte: te pomenești că se află la casa popii și pleacă de acolo prin dosul tău înapoi. Apuci la dreapta: te pomenești că ea se află la pod și pleacă tot prin dosul tău. "

El se-ntinse ursuz pe iarba de la marginea drumului. Ud leoarcă - nu de ploaie, ci de nădușeli - el se uita cu jale la pantalonii lui cu dungă și la jacheta lui croită după cel din urmă fason, haine scumpe și pline acu de praf și stropite peste praf de ploaie.

"Ce-am ajuns?! " se tângui. Făcutu-m-am din om neom pe urma slăbiciunii mele! O să râdă până chiar și ea de mine. "

Îi era rușine lui însuși de sine și-i venea să fugă și să se ascundă, când o zări, în sfârșit, în brișculița ce venea despre sat, trasă de un cal mânat de Tănase, băiatul de vreo treisprezece ani. I-o fi venit lui să fugă dar, după ce se ridică-n picioare, neajunsurile firii omenești îl ținură ca înfipt în pământ.

D-ra Didina rămase încremenită când îl zări la marginea drumului și opri brișculița. Li-a fost apoi destul să se uite o dată unul în ochii și-n fața celuilalt pentru ca să se-nțeleagă și să le fie orișice vorbă de prisos.

- D-ta de ce ai venit aici? întrebă dânsa zăpăcită și stăpânindu-și firea ca să n-o înece plânsul.

- Mă mai întrebi? răspunse el. Am venit pentru că n-am crezut și nu pot nici acum să cred că ai venit aici numai ca să aduni ouă și să te scalzi în apa Argeșului.

- Firește că nu de aceea am venit, grăi dânsa. Știam că ai să te superi, și dac-aș fi rămas acasă, tot n-aș fi putut să mă stăpânesc și m-aș fi dus la prăvălie. La mătușa mea de asemenea nu puteam să rămân: și de acolo mă duceam.

D. Corban era foarte strâmtorat. Urma să-i spună că trebuie să se ducă fiindcă n-are să se mai ducă el. Asta nu mai era însă-n stare s-o spună.

- O să mergem - zise - amândoi, cum am mers pân-acum.

Ea se uită când la Tănase, când la sora lui, când la mătușa sa: nu putea dânsa să spună-n auzul lor aceea ce îi era în gând.

- O să fie parcă n-ar fi fost nimic, adăugă dânsul.

- Și-o să râdă toți ceilalți de noi, întâmpină dânsa.

D. Corban stete puțin pe gânduri.

- Pentru ca să nu râdă - grăi apoi - nu mergem nici mâine, nici poimâine - urmă mai pe șoptite - le spunem că ne-am logodit.

D-ra Didina rămase cu ochii-n pământ și nu zise nici "da", nici "ba".

De asfințite soarele a ieșit de sub nori și, uitându-se înapoi, a-nflăcărat tăriile cerești și a vestit pe cei plouați că ziua următoare are să fie frumoasă, iar peste câtva timp lună plină s-a ivit, mare și roșie, spre răsărit și a-nceput să se ridice prin văzduhul limpede pe cerul înseninat. Ea era sus când Tănase, mamă-sa, soră-sa, Didina și Corban se-ntorceau îndesuiți în brișculiță și înaintau pe drumul înălbit de lumina revărsată din lună.

Era frumos și bine, răcoare și aer împrospătat. În liniștea nopții de vară cântau greierii, țârâiau cosacii, orăcăiau broaștele, se răsfățau prin zăvoaie privighetorile și prin apele revărsate bubuia din când în când boul-de-baltă.

- Asta am fi putut noi s-o facem și fără ca să venim pe aici, grăi dânsa într-un târziu.

- Ferit-a Sfântul! răspunse el. Trebuia să trec prin toate ca să mă-ncredințez că slăbiciunea e în adevăr mai tare decât mine.

- Da! întâmpină dânsa. Așa zici acum. De unde știu eu dacă mai târziu n-o să-ți fiu urgisită și alții mă vor blestema pentru că...

- Asta nu! - o întrerupse el - căci pe când tu ai fugit de mine, eu am alergat după tine.





Om de caracter


Aceasta pagina a fost accesata de 728 ori.
{literal} {/literal}