O razbunare

O razbunare

de Ioan Slavici


1.


- O, Doamne! Eu ce să-mi fac?! grăi Chiriac. Ți-am dat și iar ți-am dat câtă vreme aveam de unde să-ți dau. Îți dau și acum bucuros când și cât mă iartă împrejurările. Un psalt ca mine, însă, puțin câștigă, căci de când cu războiul, nunțile sunt de tot rare, botezurile au scăzut, oameni mor, ce-i drept, dar nu aici, la București, ci pe unde sunt îngropați fără prohod, iar înmormântările și parastasele sunt sărăcăcioase. Mai ai și tu răbdare. În vremuri ca cele de azi nu ne rămâne decât să se mulțumească fiecare cu ceea ce se poate.

- Dar nu cer nici eu ceea ce e peste putință, îi răspunse Caliopi, fiica lui. Azi-mâne se împlinesc doi ani de când lancu a plecat și m-a lăsat cu doi copii în spinare. De atâta timp nu mai știu ce s-a ales de el. Mai trăiește ori e mort de mult și îngropat în vreun șanț de la marginea drumului.

- Asemenea gânduri să nu-ți faci, o-ntrerupse Chiriac. Acum, după ce, cu voia lui Dumnezeu, s-a sfârșit războiul, azi-mâne o să ne pomenim cu el ori cel puțin o să primim veste despre dânsul. Dac-ar fi murit, ni s-ar fi trimis cuvenita înștiințare.

- Te pomenești c-a căzut prizonier și 1-au dus undeva de unde vestea străbate cu anevoie până la noi.

- Chiar și dac-așa ar fi - întâmpină dânsa - deocamdată eu și copiii umblăm iarna în haine de vară, căci cele ce țin cald s-au învechit și sunt purtate și zdrănțuite de ți-e greu să ieși îmbrăcată în ele. A rămas, nu-i vorba, și turcoaica, urmă ea, cu trei copii și bine nu-i va fi mergând nici ei de când ai noștri i-au luat bărbatul și 1-au dus în Moldova, dar milă are să-ți fie mai mult de noi, care-ți suntem apropiați.

Chiriac, supărat, se uită la ea lung și clătinând din cap.

- De milă nu e și nici nu poate să fie vorba, îi zise. Aș fi în stare să-i scot măruntaiele și să le pun în vânzare dacă mi-ar da cineva pentru ele ceea ce am să iau de la dânsa. Ani și iar ani de zile de-a rândul mi-am tras și azi, și mâine de la gură, ca să adun gologan cu gologan banii pe care i-am dat pentru cocioaba dărăpănată din Calea Moșilor. Mă adimenise gândul ca să-i dau o spoială și-o să iau chirie bună pentru ea. M-am bucurat dar când a venit turcul să-mi spună c-o ia și-n starea în care se află. lată că au trecut însă doi ani și mai bine fără ca să fi avut vreun câștig pe urma banilor băgați în acele ziduri mucegăite. Cum îți poate trece prin gând că mi-e milă de turcoaică?! Tu știi prea bine că am colea în sertarul mesei hotărârea judecătorească în virtutea căreia pot să scot în vânzare tot ceea ce găsesc în casă și-n prăvălie. M-am și dus s-o fac aceasta.

- Dar te-a răzbit mila când ai văzut-o plângând și bocindu-și cei trei copii, îl întrerupse Caliopi.

Chiriac mai vârtos se supără.

- Ba mai puțin îmi pasă ce se va alege de dânsa și de copiii ei! întâmpină dânsul. Vorba e însă, cu ce m-am ales? Am să iau de la dânsa peste patru mii de lei, iar din cele ce am găsit în casă și-n prăvălie nu pot să scot nici două mii. Nu e oare mai cuminte ca acum, după ce s-a sfârșit războiul și azi-mâne poate să se-ntoarcă și turcul, să-i lași în pace, ca să-și vândă mărfurile, mai cafea și ceai, mai măsline și lămâi, mai rahat și zaharicale, mai scrobeală, săpun și altele de felul acesta? Agonisise nu numai pentru sine și pentru copii, ci și pentru ca să-și plătească încetul cu încetul chiria.

Caliopi era din ce în ce mai nerăbdătoare.

- Tot milă e, orișicum vrei s-o cocoleșești! strigă dânsa. Cine știe ce are să fie peste șase luni, peste un an, peste doi?! Știu însă că-n vremuri ca cele de azi suta prețuiește mai mult decât peste un an, doi mia. Ai uitat, se vede - urmă ea aprinsă - prin câte am trecut noi după ce nemții, ungurii, bulgarii și turcii s-au năpustit asupra noastră și s-au făcut aici stăpâni, de-au luat pentru sine tot ceea ce era bun și și-au bătut joc de noi, lăsându-ne numai ceea ce lor nu le mai trebuia. Nu! milă de dânșii să nu ai nici dacă i-ai vedea pe ai lor sângerând din toate mădulările ori murind de foame și de frig. O mare mulțumire sufletească e să-i vezi umiliți și călcați în picioare!

Chiriac o ascultă plimbându-se în jos și în sus prin casă, apoi se duse la masă, scoase hotărârea judecătorească și i-o dete fiicei sale.

- Poftim, îi zise. Fă ce vrei și ce poți cu ea. Potolește-ți focul. Dar să nu mai zici apoi că mi-e milă de una ca dânsa și să mă lași în pace. Al tău să fie tot ceea ce vei putea să scoți, să vă îmbrăcați de iarnă tu și copiii tăi, dar să știi că nu mai am de unde să-ți dau!

2.

Fatma, singura soție a lui Selim Ghiordun, era adevărată turcoaică, femeie cu frica lui Dumnezeu, tăcută și sfiicioasă, gata-n toată clipa de a se pleca-n fața acelora pe care-i socotea mai presus de dânsa. Rău de tot i-a mers deci numai în timpul când dușmanii erau pe la hotare. După ce turcii au intrat dimpreună cu ceilalți în București, dânsa a găsit între dânșii oameni cu suflet curat, care i-au venit într-ajutor. Tot a mai trecut însă timp până ce a ajuns să-și deschidă iar prăvălioara și să câștige și din vrednicia ei câte ceva. Lasă că nu avea mărfuri, dar n-o ierta firea ei de musulmancă să steie cu fața dezvelită în dosul teșghelei și să-și vândă marfa ca orișice creștină. Abia după câteva luni a ieșit de undeva un armean, care i-a dat și marfă și o fetișcană de vreo cincisprezece ani, care le dedea mușteriilor marfa și lua de la dânșii gologanii. Nici acum însă câștigul nu prea era îmbelșugat, căci armeanul lua jumătate din el.

Mai era apoi și că Selim nu câștiga numai din vânzarea mărfurilor, ci și ca meșter iscusit, care făcea ori repara râșnițe de cafea.

Nădejdea ei era că turcii-l vor schimba pe bărbatul ei cu vreunul dintre românii prinși de dânșii, ceea ce-i și făgăduiseră, dară ei au fost nevoiți să plece-n graba mare mai înainte de a o fi putut face aceasta.

Bine nu putea să-i meragă Fatmei nici după ce s-au întors ai noștri.

Te miri c-a scăpat cu marfa și cu boarfele ce mai avea.

Când dar Chiriac a venit să-i arate hotărârea judecătorească, ea s-a plecat umilită și cu ochii în pământ.

- Iată, - a zis - aceasta e tot ceea ce am. Fă ce vrei, căci orișice vei fi făcând, nu mi se cuvine și nici nu am să mă plâng.

Cum o fi stat ea-n fața lui, cum se va fi uitat la el și cum va fi rostit vorbele, aceasta nu se poate spune; destul că nu era om cu inima deschisă Chiriac când i-a spus fiicei sale că loc pentru milă în sufletul său nu-i… și celelalte pe care le-a mai spus.

Om era și el, slab de înger ca toți cei de seama lui, ființă neajutorată.

- Bine, jupâneasă, i-a zis el. Uite, n-am să ți-o fac. Am și eu tată și mamă, am frați și surori, am soție și câțiva copii care au trecut în lumea cealaltă, de unde vor fi putând să-mi vadă faptele, și nu vreau să-i supăr. N-aș face-o poate pentru d-ta, dar o fac pentru cei trei copii, al căror tată-i dus în drum pe care nu-l face de bunăvoie. Te mai păsuiesc, dar ai și d-ta grijă, ca să nu mă căiesc de a o fi făcut aceasta, și pune-n fiecare zi ceva la o parte, pentru ca să scapi în cele din urmă cu obrazul curat.

Aceasta o făcea Fatma și fără ca să i-o fi spus el: aduna, sărmana de ea, și azi, și mâne, dar puțin câte puțin, și când nu pui mult, se cere mult timp pentru ca să aduni destul.

Acum ea se-nchină-n fața lui, copleșită de simțământul că tot oameni cu inima curată și cu gândul îndreptat spre cele bune sunt și creștinii.

- Alah! Alah! Nu mă certa, dar eu nu mai înțeleg de ce le poruncești tu celor ce ți se-nchină să sângereze și să moară luptându-se împotriva celor ce sunt deopotrivă cu dânșii.

Când s-a pomenit deci față-n față cu Caliopi, care a venit iar cu hotărârea judecătorească, Fatma a rămas cuprinsă de îndoieli împreunate cu uimire.

Nu intra în capul ei cel strâmt gândul că un om în toată firea poate să zică azi una și mâne să se dezică.

"De! își zise-n gândul ei. Ce nu e omul în stare să facă de dragul copiilor săi?! Se vede că ea 1-a scos, săracul, din minți."

Caliopi nici nu era apoi bărbat, ci femeie, ca orișicare turcoaică. În fața ei dar nu stetea Fatma tot atât de plecată.

- La aceasta nu mă așteptam - grăi dânsa -, dar de mirat nu mă mir, căci pe toate căile sunt oameni care azi zic una și alta fac mâne. Tatăl d-tale mi-a spus, ce-i drept, că-mi lasă timp de răsuflare, dar nu mi-a spus și până când. E până astăzi, și nu pot decât să-ți zic ceea ce i-am zis și lui: orișice vei fi făcând, nu mi se cuvine și nici nu am să mă plâng.

Caliopi se simțea adânc jignită. Îi era greu că tatăl ei a grăit într-o clipă de slăbiciune o vorbă de care împrejurările nu-l iartă să se ție.

- Te plângi - îi zise - chiar când mi-o spui aceasta. Vorba e însă că am și eu copii, al cărora tată e dus de atâta timp și nu știe nimeni ce se va fi ales de el.

- Vei fi având ori nu - întâmpină Fatma -, asta nu însemnează nimic: ai dreptate, și atât e destul. Am și eu copii, da’ tot îți recunosc dreptatea, și nu sunt în stare să ascund nimic din cele ce ți se cuvin. Părintele care-și iubește copiii nu face de dragul lor nimic ce nu trebuie să facă. Mai curând ori mai târziu tot are să-și facă mustrări, și atunci îi iubește mai puțin, ba chiar, îi pare rău de a-i fi avut. De aceea e rea și fapta copilului, care-și înduplecă părintele să facă ceea ce nu se cuvine. Ia, cucoană, tot ceea ce este-n prăvălie și-n casă; toate ți se cuvin!

Caliopi se simțea strivită de gândul că-n adevăr nu trebuie să-l ispitească pe tatăl ei, dar tocmai aceasta o făcea și mai îndârjită. Mai vârtos râvnea la mulțumirea sufletească de a o vedea pe turcoaică umilită și călcată-n picioare.

- Nu cumva ai voi să răbdăm noi la foame și la frig pentru ca voi să aveți mai puține suferințe?! exclamă dânsa.

- Asemenea gânduri sunt departe de mine, îi răspunse cealaltă. Încă o dată îți spun: ai dreptate și atâta e destul. Turcii noștri n-au câtuși de puțină milă de voi când le cădeți în mână; de ce să aveți voi milă de o turcoaică și de copiii ei?!

Aceasta le-ntrecea toate și-o scoase pe Caliopi din răbdare, încât sângele îi năvăli în obraji și ea-ncepu să tremure din toate încheieturile.

- Să mă ierți, strigă dânsa. Noi nu suntem turci! Niciodată și nicăieri noi n-am siluit, n-am despuiat, n-am asuprit pe nimeni, nici ne-am dat silința să luăm pământul de sub picioare ori pânea de la gura altora.

- Nedreptăți se fac și aici, și multe au și-n mijlocul vostru străinii să sufere, întâmpină turcoaica.

- Nu! Nu! strigă iar Caliopi, care abia acum înțelegea slăbiciunea tatălui său. Vor fi suferind, dar nu de la românii cei adevărați, ci de la veneticii pripășiți printre dânșii, care țin să pară mai și mai decât chiar și cei mai neaoși români. Și pentru ca să știi că așa este - adăugă dânsa cu hotărâre - mai bucuros mă lipsesc decât să fiu pusă în rând cu turcii. Poftim! urmă, aruncându-i în fața hotărârea judecătorească.

Ce era, adecă, dacă treceau ea și copiii prin iarnă îmbrăcați în vechituri?!

Turcoaica i se uită cu îndrăzneală-n față.

- Și mâne ori poimâne o să fii iar aici, cu altă hârtie! îi zise.

N-a mai venit Caliopi, dar nici Fatma n-a mai avut zi ticnită și somn liniștit până ce nu s-a-nvrednicit să se ducă ea ca să numere banii pe masă.





O razbunare


Aceasta pagina a fost accesata de 721 ori.
{literal} {/literal}