Mitocanul

Mitocanul

de Ioan Slavici



De! ce să-i faci mitocanului? Orișicât l-ai ciopli și l-ai polei, el tot își dă în petec.

Sosit de la Paris cu diploma de arhitect în buzunar, Voicu era coconaș cu obrazul subțire ca orișicare fecior de boier și nu se mai putea întoarce în căscioara din Mahalaua Iancului, care se mai dărăpănase în timpul celor din urmă șase ani de când mumă-sa rămăsese văduvă.

Nu împlinise încă vârsta de unsprezece ani când a luat bursa de la Liceul "Sf. Sava", mai petrecuse șase ani în străinătate și pierduse deprinderea de a trăi în casă cu ferestre mici, cu tavanul scund și muruită pe jos. A tras dar, cum se cuvenea unui tânăr cu pozițiunea lui, la hotel.

Muma lui însă tot mumă îi rămânea: ziua următoare s-a gătit, a oprit o birjă și s-a dus s-o vadă.

Era dator s-o facă aceasta.

E însă mare lucru învățul din copilărie.

N-a stat nici un sfert din ceasul pentru care venise și a și început să-și facă planul cum are s-o repare casa și cum are s-o împrejmuiască. Ba a rămas și de prânz, și după-prânz s-a dus cu mumă-sa la țața Marghioala, în Mahalaua Oborului, unde frate-său Duțu avea o mică rotărie, iar vărul său Tudor era tovarăș la o băcănie.

S-a dus și s-a încurcat.

Șase ani sunt o bucată bună de viață și șase ani se împlineau peste câteva luni de când ei nu se văzuseră: cum, Doamne, să nu se încurce?! Ici un sfert de ceas, colo altul și încă unul: nici nu simți când te apucă seara. Apoi dacă e vorba, nici nevastă, nici copii, nici treburi de vreun mare zor nu-l așteptau acasă, și tare era bine pe acolo pe la Obor, unde-și petrecuse copilăria.

Ce păcat că nu mai putea să trăiască în lumea aceasta, unde toți îl întâmpinau râzând cu bucurie, toți îi vorbeau cu inima deschisă, toți umblau în voile lui, toți se făleau cu el, încât până seara, întreagă mahalaua știa că s-a întors fratele lui Duțu și vărul lui Tudor de la Paris.

Nimeni însă nu-l putea opri de a se întoarce cât mai des în ea.

Așa zicea Voicu când se întorcea la otel.

Ziua următoare Voicu a început să bată pe la ușile miniștrilor și mult are să alerge cine a pornit o dată în calea aceasta, mai ales când nu-i purtat de cineva care are iarba-fiarelor ca să-i și deschidă ușile la care bate. Își închipuise Voicu că toți miniștrii au să se sperie când vor afla că el e Voicu Dieu, care a luat premiul întâi în toate clasele și se întoarce acum cu diplomă în țară: miniștrii însă nici că-l știau cine e.

Iară el venise în postul Paștilor anume pentru că era în ajunul campaniei și ținea să nu se plimbe, ci să-și înceapă cât mai curând lucrarea. Văzând însă că degeaba umbla pe la ministere, a început să caute vreun antreprenor care știe să-i prețuiască cunoștințele, priceperea și hărnicia.

Una după alta au trecut dar zilele, ba trecut-au și săptămânile, fără ca Voicu să mai fi putut trece pe la Obor.

Și e mai greu lucru să fii mamă, să-ți știi feciorul în apropiere și să-l aștepți în zadar și azi, și mâne, când ai mare zor de el.

Se nimerise, așa-i soarta, că rotăria lui Duțu se află tocmai peste drum de dogăria (lui) Ciungu, care nu era om sărac și avea trei fete și doi băieți.

Cât pentru băieți, ei nu-l supărau pe Duțu, dar între fete era una, cea mijlocie, Uța, care nu-i lăsa lui Duțu nici o zi ticnită. De! fată, n-ai ce să-i faci, dacă el era, ce-i drept, cu vreo zece ani mai mare decât dânsa, dar voinic, chipeș și voios. Nu putea să nu-l vadă când îi era mereu în față, iar el ar fi văzut-o de orișiunde, căci mult era nostimă și nerăbdătoare de a-l vedea c-o vede.

Ciungu însă, Ciungu își perdea sărita când o vedea pe Uța stând de vorbă cu pârlitul acela, care face trei roate într-o săptămână și vinde două în trei. Nu de nasul unui asemenea om era Uța, care mai avea și zestre de două sute de galbeni. Uța însă nu se uita la roate, ci la ochii și la mustața lui Duțu; de aceea, certată, necertată, mai pe față, mai pe furiș, ea stetea de vorbă cu Duțu de câte ori numai putea.

Ce păcat era adică dacă stetea de vorbă cu el?

Trecuseră doi ani și mai bine la mijloc, și Uța, care nu-și făcea inimă rea când tatăl ei o certa, nu s-ar fi simțit nenorocită dacă ar mai fi trecut alți doi tot așa.

Acum însă, de când cu întoarcerea lui Voicu de la Paris, Ciungu nu-și mai certa fata, ba stătea și el de vorbă cu Duțu.

Ce-i drept, mai multe roate nici nu făcea, nici nu vindea vecinul de peste drum, dar avea frate arhitect, și un om harnic ca dânsul frumoasă rotărie își putea face dacă avea un capital de două sute de galbeni și ceva credit pe deasupra.

Mare lucru ar fi fost dacă acum, până în Paști, ar mai fi trecut Voicu pe la frate-său, ba ar fi stat așa, ca din întâmplare, de vorbă și cu vecinul de peste drum. Așa dedea cu socoteală bătrâna, care avea o deosebită slăbiciune pentru Uța.

Voicu însă uitase, parcă, pe ai săi.

- Să te duci, maică, - îi zise ea în cele din urmă - să vezi ce e cu el.

Duțu ținea mult la Voicu, care era cu cinci ani mai mic decât dânsul; acum însă era supărat pe el.

- Eu nu mă duc - răspunse dar - dacă nu vine el. El știe unde are să ne găsească; eu însă n-am mai umblat pe la oteluri și te pomenești c-o să-i fie boierului rușine că are frate ca mine.

Bătrâna era foarte mâhnită, căci ținea la Duțu, dar Voicu era mulțumirea sufletului ei și se simțea lovită ea însăși când el era grăit de rău. Orișice ar fi făcut Voicu era bine făcut, și ea nu era în stare să-l judece.

Și avea dreptate bătrâna.

Două zile în urmă Voicu a venit să-i spună că s-a învoit, în sfârșit, cu un antreprenor, care-i dă patru sute de lei pe lună și parte la câștig, și s-a mutat de la otel în strada Fântânii, unde au trei binale. El însă oprise birja, fiindcă era grăbit: trebuia acum să se pună pe lucru, pentru ca să arate ce poate, și să-și facă reputațiunea, care e cel mai bun capital.

Era dar foarte strâmtorat când mumă-sa îi zise să dea drumul birjei și să treacă și pe la frate-său.

- Trebuie, maică, îi zise ea. Ți-e frate și are să se mâhnească dacă află c-ai fost pe la mine și n-ai trecut și pe la el.

- Ei, - răspunse Voicu - tocmai pentru că mi-e frate și nu om străin are să-i treacă supărarea dacă îi vei spune că eram grăbit și nu știu unde-mi stă capul.

Nu-i rămânea bătrânei decât să-i spună fără înconjur că mai e la mijloc și fata vecinului de peste drum.

Voicu se uită lung la mumă-sa.

Dac-ar fi avut timp de a se gândi și ar mai fi cunoscut-o și pe Uța, el le-ar fi înțeles toate. Grăbit, însă, cum era, el nu putea să înțeleagă din puținele vorbe ale mumei sale decât că Mitocanul de peste drum crede că lumea se sperie de două sute de galbeni pe care îi dă drept zestre fetei sale, iar Duțu e destul de prost ca să alerge după o fată pe care nu vor să i-o dea.

- Cu atât mai vârtos nu mă duc, grăi el îndărătnic. Auzi d-ta! Dacă nu m-ar avea frate pe mine, nu i-ar da fata! și lui nu îi roșesc obrajii? El tot e gata s-o ia? Sunt destule fete în București: un om ca Duțu poate să aleagă și dintre cele cu zestre mai bună.

- Dar dacă numai asta-i place?

- Aș! prostii! grăi Voicu. S-a trezit de mult vorba că numai una îi place omului. Parcă nu sunt om și eu? Una-ți place azi și alta mâine; femeie să fie!

- Vorbești și tu ca toți oamenii cărora nu I-ea plăcut încă nici una, întâmpină bătrâna zâmbind; n-are decât să-ți cadă una tronc la inimă, nesuferite au să-ți fie toate celelalte.

Ce prostie! Parcă într-o femeie se reazămă lumea?

Dar Voicu era grăbit și nu mai putea să lungească vorba.

Om slab de fire, el luă pe mumă-sa în birjă, ca să meargă împreună la Duțu.

Se mustra c-o face, dar o făcea ca să scape.

Când birja s-a oprit în fața rotăriei, Duțu ar fi voit să-și tragă câteva palme. Îl vedea pe frate-său că nu e în apele lui și le înțelegea toate: prea mare era nedreptatea pe care i-o făcuse!

Vecinul de peste drum se răsfăța în fața dogăriei pline de fel de fel de găleți, ciubere și putini și se simți crescut cu o palmă când Voicu ridică pălăria și-l salută ca pe un om cu care vrei să legi o vorbă de alta.

Duțu era topit, umilit ca cel mai nemernic dintre toți muritorii; nu-i rămânea însă decât să treacă șoseaua și să-și prezinte fratele.

N-ar fi fost Ciungu omul care era dacă n-ar fi văzut că și la dreapta și la stânga și peste drum toți stăteau cu gurile căscate și se uitau ca la o minune. De! Mai rar dogari ca Ciungu, și încă mai rar rotarii cari au frate ca Voicu, și, la urma urmelor, fiecare-și zicea în gândul lui: "Asta e dintr-ai noștri! "

Ciungu era, ce-i drept, mitocan, dar știa ce se cuvine: cu oameni ca Voicu nu sta de vorbă în uliță; îl pofti deci pe vecinul său de peste drum, dimpreună cu frate-său și cu mumă-sa, în casă, la o dulceață servită pe tavă de argint și la o cafea turnată în cești înflorate.

La asta nu se așteptase Voicu: n-avea însă încotro; a intrat o dată în horă și nu-i rămânea decât să joace. Mult ar fi dat, însă, dac-ar fi putut să scape cât mai curând și, strâmtorar cum era, se simțea grozav de stângaci mai ales când trebui să dea față și cu muma fetei.

Deodată însă el se dezmetici, adică drept vorbind își pierdu și puțina stăpânire de sine ce-i mai rămăsese.

Uța, o fată ca de vreo optsprezece ani, cam înaltă și plină la obraji, mai mult smeadă decât oacheșă, cu un zâmbet de copil răsfățat în ochi și împrejurul gurii și curată și fragedă ca mărgăritarele stropite de roua dimineții, intră cu tava de dulcețuri și se duse mai întâi la bătrâna.

Pe când bătrâna lua tacticos și bătrânește dulceața, ochii ei se furișau hoțește la Voicu, care uitase că mai sunt și alții de față și se pierduse în privirea ei. Nu! Așa fete nu văzuse el pe unde umblase.

De la bătrâna, Uța trecu la Voicu.

Tava îi tremura în mână, însă nu de emoțiune, ci fiindcă îi era greu să-și stăpânească râsul. Și-l stăpânea, nu-i vorbă, dar ochii ei și gropițele din obrajii ei se mișcau cu neastâmpăr: îi venea să arunce tava cât colo, să sară la Voicu, să-l apuce și să-l sărute. N-a făcut-o, dar s-a uitat o dată drept și deschis în ochii lui, încât Voicu se simți parc-ar ști-o de copilă mică, parcă ar fi purtat-o în brațe, și nu-și mai putea stăpâni râsul.

- De! - acum îl înțeleg și eu pe Duțu - grăi el cu inima deschisă, ca și când în casa aceasta ar fi crescut.

Duțu era foarte supărat, iar bătrâna se uita mirată la fiul său.

Nu! Prea o luase repede!

Așa zicea și Ciungu în gândul lui.

Erau strâmtorați cu toții, de nu mai știau cum să iasă din încurcătura aceasta.

- Doamne! grăi Uța, cuprinsă de neastâmpăr. Ce să mai umblăm cu mofturi? Parcă nu știm cu toții care dintre noi ce gândește!

Ea-și acoperi apoi fața cu amândouă mânile și începu să plângă.

Așa sunt femeile: acum râd ca niște nebune și, cât bați din palme, încep, te miri de ce, să plângă.

Bătrânele amândouă, deși foarte voioase, începură să plângă și ele.

- Ei, lăsați acum plânsul, că nu se prăpădește lumea, grăi Ciungu supărat; îi mai dau o sută de galbeni pe deasupra; să fie trei!

- Ia lasă galbenii, întâmpină Duțu dezghețat. Parcă n-am fi putut noi face lucrul acesta și acum doi ani!

- Ba să nu-i lase - grăi Uța - că ne trebuie și nouă. De ce adică să fim noi săraci și ei să se uite peste drum parcă n-am fi fost oameni ca dânșii?

Ce mai puteai să zici?

Dacă e vorba, Voicu era acela care dăduse lucrurile fără înconjur pe față și după el se luase Uța, iar celorlalți nu le mai rămânea decât să-și deschidă și ei inimile.

Voicu găsea ceva frumos în această lipsă de sfială și peste două zile iar a găsit un sfert de ceas ca să treacă pe la Obor: prea îi era nesuferită lumea în care trăia și i se deschidea inima când se întorcea aici.

După Paști s-a făcut nunta, iar după nuntă au urmat zilele albe cu dumineci petrecute pe la Grădina lui Eliad, pe la Tei, pe la Pantelimon, pe la Băneasa, pe la Herăstrău.

Voicu nu putea să lipsească niciodată. El îi făcuse, la urma urmelor, bărbat și nevastă și nu se putea lipsi de mulțumirea de a-i vedea ce bine trăiesc; iară Uții nu i-ar fi priit nimic dacă n-ar fi fost de față și Voicu.

Peste o săptămână el stetea de dimineața până seara cu zidarii, cu dulgherii și cu țiganii salahori, serile, obosit, se culca, cum se zice, deodată cu găinile, iar duminecile și zilele de sărbători alerga la Obor: se făcuse de nu-l mai cunoșteau prietenii, pe cari nu-i mai vedea decât din întâmplare, și pierduse în câțiva ani toată poleiala pe care i-o dăduse Parisul în timp de aproape șase ani.

Toate au însă sfârșitul lor firesc.

Mai spre iarnă, tocmai când arhitecții au destul timp de plimbare, Voicu nu mai avea ce să caute pe la Obor. Luase Duțu obiceiul de a ieși numai cu nevasta, fără Uța nu putea să iasă.

De sărbători au avut bucurie în casă; după sărbători au tras un chef de botez și apoi frații nu se mai vedeau decât, vorba românului, din Paști în Paști.

Voicu luase peste vară câteva zidiri la țară, unde alți arhitecți cu obrazul mai subțire nu bucuros mergeau; iară Duțu lucra cu trei calfe, mai ținea și doi ucenici și nu putea să lase rotăria. Ei însă tot frați erau și nu-l ierta firea pe Voicu să nu vie la Obor când se nimereau câte două sărbători una după alta.

Așa au și rămas lucrurile: avea fiecare treburile lui și, în vreme ce Duțu umplea magazia de roate și Uța umplea casa de copii, Voicu își cumpărase loc și aduna material ca să-și zidească casă sus în Dealul Spirii.

Mare chef au tras apoi când Voicu a ajuns să-și sfințească casa.

Erau adunați cu toții: bătrâna cu feciorul ei Duțu și cu nora ei, Uța, Ciungu cu nevastă-sa, cu fetele și nurorile, cu feciorii și cu ginerii săi, Tudor, cu nevasta și peste toți o droaie de copii, tot unul mai mic decât cellalt.

Uța era, cu toate acestea, posomorâtă.

Prea era mare și largă și frumoasă, prea boierească casa lui Voicu: așa numai pentru sine nu și-o zidise omul, și Uța, femeie prevăzătoare și mumă a patru copii, dedea cu socoteală că mai curând ori mai târziu o să fie și o stăpână în casa aceasta.

Vreo cocoană năzuroasă, care nici că se mai uită la rudele soțului său.

I se închidea inima când se gândea la aceasta.

Și, totuși, păcat de așa casă să trăiești singur cuc în ea.

Mai întâi Ciungu, care era cel mai bătrân dintre dânșii și știa mai bine decât toți ceilalți ce mare lucru e să ai oameni aleși între nemoteniile tale, a închinat paharul în sănătatea viitoarei.

Apoi și-a dat și bătrâna focul pe față, mărturisind că atâta dorință mai are și ea în lumea aceasta.

Duțu n-a zis nimic, dar și-a mângâiat copilașii și a cuprins-o pe Uța cu brațul, apoi s-a uitat în ochii fratelui său ca și când ar fi voit să zică: "Nu e pe lumea aceasta mai frumos dar de la Dumnezeu! "

Voicu râdea de el.

De ce oare și-ar fi zidit casa dacă nu acesta i-ar fi fost gândul?

Râdea și Uța, dar râdea de dânșii.

Iară Uța, muiere cu gura rea, s-ar fi simțit umilită dacă n-ar fi spus fără de încunjur ceea ce gândea.

- Vorbiți și voi ca ăl din poveste, care și-a dorit să fie împărat, grăi dânsa. Asta nu e om care-și ia nevastă. Vă pomeniți că-l ia pe el una care-l face să ne închidă ușa înaintea nasului.

Erau grăite în glumă vorbele acestea. Voicu se simțea, cu toate acestea, atins de ele.

Nici unul dintre cunoscuții lui, ajuns odată ceva mai în capul mesei, nu mai voia să știe de rudele sale, ba se sfia până chiar și de părinții săi. El disprețuia pe asemenea oameni, iar acum Uța, pe care o socotea femeie cu judecată, îl punea în rând cu dânșii.

-Îmi pare rău - zise el mâhnit - că nici acum nu mă cunoști. Eu n-aș putea să trăiesc cu o femeie care n-ar ținea și la voi.

Uța se uită zâmbind la el. Nu se-ndoia că el așa simte cum vorbește: nu putea însă nici el să știe cum are să simtă după ce va fi prins vreo slăbiciune, și era om făcut să aibă mari slăbiciuni.

Asta și-o mărturisea și Voicu și de aceea era foarte fricos.

Când începuse a-și aduna material pentru casă, el era hotărât să se însoare îndată ce-și va fi zidit casa. Îi era urâtă singurătatea și nu e lucru mai ușor decât să te însori după ce ai o carieră bună și ți-ai mai adunat și avere, ca să poți alege după plac.

Casa era însă sfințită și el nici măcar alegerea nu și-o făcuse.

Erau multe cari îi plăceau și multe dintre acestea s-ar fi simțit fericite dacă el le-ar fi cerut mâna, fiindcă, deși cam rustic, el era om deștept, voios, cu foarte bună reputațiune și simpatic. Idealul lui era însă o femeie frumușică și curată, deșteaptă și săracă, un fel de Uță, pentru care căsătoria cu dânsul ar fi fost un mare noroc; iar ochii lui se opreau asupra femeilor frumoase și elegante, fete din familii mai înstărite, unele cu zestre mai mare decât averea lui și nici nu-i era nimic mai urât decât bărbatul care, căsătorindu-se, intră slugă la stăpân.

A trecut dar anul și-au mai trecut și alți ani și Voicu a început să simtă că e mai greu să-ți alegi nevastă decât să-ți zidești casă.

Voicu, cel mai mare dintre băieții lui Duțu, intrase în școala comercială, iară Voicu, fratele lui Duțu, trăia tot singur cuc în casele din Dealul Spirii care nu mai erau nouă. Și nu numai casele se învechesc; se cam învechise și stăpânul lor, care se uita din zi în zi mai îngrijat la perii cărunți de pe tâmplele lui.

De, om tocmai tânăr nu prea era, și, neînsurat, omul care nu mai e tânăr se simte totdeauna mai bătrân de cum în adevăr e.

Lasă că cei mai mulți dintre prietenii lui de odinioară erau de mult oameni cu rost și cu copii mari, iar prietenii lui de acum erau cu câte zece ani mai tineri decât dânsul, se sporeau însă din zi în zi și fetele care îi plăceau, dar nu se mai uitau la dânsul. Ajunsese în cele din urmă că nu mai credea ca vreuna să-l ia și pe el.

Nici că se putea altfel!

Pe stradă, pe la binale și prin birturi nu poate nimeni să-și găsească nevastă; iar prin casele oamenilor nu intra Voicu.

Nu i-ar fi rămas dar decât să primească ajutorul cocoanei Firichii din Calea Moșilor, care trecea foarte adeseori pe la bătrâna și avea pe fiecare deget mai multe, și mai tinere și mai potrivite la vârstă, tot una și una, cari l-ar fi luat bucuros; el însă desprețuia pe oamenii cari nu-și aleg ei înșiși nevasta și nu voia să stea de vorbă cu cucoana Firica, ba nici că voia să vadă portretele pe care ea le lăsa din când în când la bătrâna.

Un singur lucru îl mai muia pe Voicu: perii cărunți, cari se făceau din zi în zi mai deși.

Când se gândea la aceștia, el tot se uita fie chiar și numai din curiozitate la portretele Firichii.

- Uite! - îi zise într-una din zile bătrâna, scoțând la iveală un portret - de ce adică n-ai lua-o pe aceasta? Ce boboc de fată! Familie bună... zestre de opt mii de galbeni...

Voicu se uită cu un fel de jale la portret.

O cunoștea, așa, de pe stradă, cum atât de multe îi erau cunoscute: era Olga, fiica cofetarului Bondoc. Adevărat boboc de fată, dar una dintre multele cari nu se mai uitau la dânsul.

- Bine, mamă, - grăi dânsul - și d-ta m-ai lăsa s-o iau pe asta?

- Adică de ce să n-o iai? răspunse bătrâna. Nu ți-e destul de tânără, destul de frumoasă? N-are destulă zestre?

- Ba mi-e prea tânără și prea frumoasă pentru zestrea ce-o are, zise el. Nu vezi d-ta că asta e o mofturoasă care nici nu se uită la oameni ca mine?

Bătrâna se uită adânc jignită la el.

- S-ar simți - grăi dânsa - foarte fericită dac-ar găsi un bărbat ca tine.

- Nu degeaba au trimis-o pe cocoana Firica la mine.

-Aș! - întâmpina el - au trimis-o părinții, cari umblă să scape cât mai curând de ea și-i caută, ca oameni cu minte, un bărbat mai așezat. Asta este dintre femeile cari și cheltuiesc zestrea îndoit și te fac în fiecare zi să simți că ți-au adus-o, și dacă m-ar lua, ar face-o numai pentru ca să scape de părinții ei. Apoi vorba Uței, chiar dintru început v-ar trânti ușa în nas!

Obrajii bătrânei se umplură de sânge.

- Asta e, vezi, asta! strigă ea cătrănită. De mult ai fi tu însurat dacă nu te-ai uita în gura Uței. Cauți mereu și nu găsești, fiindcă ai voi să iai nu numai pentru tine, ci totodată și pentru noi. Apoi asta n-o găsești nici într-o mie, nici între zece mii: ori e de seama ta și nu mai e de a noastră, ori e de a noastră și nu mai e de a ta; amândouă nu sunt cu putință.

- Dacă ține la mine, grăi Voicu, trebuie să țină și la voi.

- Vorbești și tu parc-ai fi Uța, răspunse bătrâna; de unde să ție dacă nu te cunoaște? Stăi, așteaptă, răbdă: asta vine cu timpul.

- Nu! - zise el cu toată hotărârea - eu nu pot să fac ceea ce e împotriva firii mele!

Vorba e numai că hotărârile unui om care a ajuns să nu-și mai poată număra perii cărunți foarte ușor se schimbă când e la mijloc vreo femeie care e și tânără și frumușică.

Cocoana Firica, femeie trăită în lume, nu voia să-l siluiască pe Voicu. O încercare însă nu putea să-i strice. Goreanu, unul dintre prietenii lui Voicu, luase de curând în căsătorie pe o verișoară a Olgăi; ce ar fi fost adică dacă s-ar fi întâlnit ca din întâmplare la Goreanu?

Cucoana Firica își dedea parola de onoare că are să pună lucrurile la cale astfel încât chiar nici nevasta lui Goreanu să nu bănuiască nimic.

Vorba era numai că e greu de tot să poftești la casa ta o fată și un flăcău fără să bănuiești nimic, și încă mai greu e ca un om de curând căsătorit să știe ceva ce n-are să afle și nevasta lui.

Cucoana Firica puse lucrurile la cale așa ca Olga să vie după-amiazi cu lucrul la prietena ei și să rămâie și la masă, iar d-l Goreanu să-l aducă apoi și pe Voicu, ca din întâmplare, la masă.

Goreanu însă nu putea să aducă la masă un prieten pe care nevastă-sa nu-l cunoștea încă fără ca să spună o vorbă, iar pe nevasta lui nu o răbda firea să nu-i spună verișoarei că are să fie Voicu la masă.

Olga nu-l cunoștea pe Voicu, dar îl știa de la muma ei, care vobise despre dânsul, ba-i arătase chiar și portretul lui.

- Nu mă duc! zise ea foarte hotărâtă.

Hotărârile unei fete trecute abia de șaptesprezece ani sunt însă tot ca ale flăcăilor cu peri cărunți.

Mai ales după ce verișoara ei a încredințat-o că Voicu nu bănuiește nimic, Olga s-a dus din curiozitate femeiască, așa zicea dânsa.

Și tocmai fiindcă era curioasă, Olga era nerăbdătoare, cuprinsă de un fel de fierbințeli.

Voicu chiar mai mult decât dânsa.

Îi părea rău că s-a lăsat să fie tras în încurcătura aceasta. Se simțea parc-a luat asupra sa o sarcină grozav de grea și e legat pe vecie din clipa în care a luat înțelegerea cu prietenul său. Viind deci la Goreanu, el se mângâia cu gândul că încercarea o să rămâie zadarnică.

Tot e mai bine să stai singur decât să-ți legi viața de toanele unei femei care nu e, la urma urmelor, pentru tine!

Cu totul altfel i se prezentau lucrurile după ce s-a văzut față în față cu ea.

Nu era sărmanul obișnuit să vadă femeile atât de aproape și nu fusese în viața lui atât de înaintat, ca acum, spre căsătorie. Prea era nostimă: ar fi fost în stare s-o ia chiar și fără voia ei!

Vorba e numai că Olga nu se uita la el. Șerpoaică neastâmpărată alte dați, acum era înțepată și scurtă la vorbă: voia parcă să-i arate că nici că vrea să știe de oameni ca dânsul.

Iar Voicu nu era omul care știe să se apropie de femeile tinere și să le deschidă inima: tot înțepat și scurt la vorbă era și el. Se îndărătnicise omul și parc-ar fi fost în stare să-i zică: Lac să fie, că broaște sunt destule.

Și totuși!

Fetele tinere se simt foarte măgulite, înălțate oarecum în gândul lor când știu că un om mai matur și mai așezat are slăbiciune de ele, și n-avea Olga decât să se uite la dânsul pentru ca să vadă că el a venit anume ca s-o vadă.

Era foarte greu să-i ții la un loc pe amândoi și te așteptai în toată clipa să-i vezi luându-se la ceartă; d-l și d-na Goreanu se uitau cu toate aceste râzând unul la altul.

- Să-i lăsăm singuri! șopti ea după masă și ieși ca să vadă de treburile casei.

Lui Goreanu îi plăcea ideea.

- Să mă ierți, zise el peste puțin și se duse după nevastă-sa.

Voicu era foarte strâmtorat. Olga însă, care îi vedea strâmtorarea, se simțea oarecum la largul ei, parcă l-ar fi prins și ar putea să facă tot ceea ce voia cu dânsul.

Ea rămase câtva timp tăcută, așteptând să vadă ce va zice el. Văzând apoi că el nu zice nimic, ea își ridică ochii și se uită drept în ochii lui.

Voicu se uită și el drept în ochii ei și parcă le venea amândurora să râdă.

Dac-ar fi fost Uța la mijloc, ea ar fi zis: "Ce să mai umblăm cu mofturi? " Olga era însă mai mofturoasă; ea ar fi voit ca el să se apropie de dânsa și să-i zică ceva, și fiindcă el nu se apropia și nu zicea nimic, ea îi întoarse mâhnită spatele și se uită pe fereastră. Îi venea să plângă și îi era rușine; ar fi voit să răcnească și nu-i ședea bine.

El se apropie sfiicios de dânsa.

- Domnișoară, - grăi apoi încet - n-ai de ce să te superi pe mine. Eu n-am înțeles lucrurile așa, dar verișoara d-tale vrea să-și facă o jucărie cu noi.

- Ce vrei d-ta cu mine? răspunse ea, uitându-se iar în ochii lui.

El apucă, fără ca să-și dea seama, mâna ei, și e lucru mare să ții în mâna ta mâna ei.

- Nu mai vreau - zise - decât ceea ce vrei și d-ta. Aș fi foarte fericit dacă ai voi ceea ce doresc eu, dar înțeleg că e lucru foarte greu. Sunt cam bătrân.

- Ba nu ești - răspunse ea îndărătnică -, dar d-ta nu mă cunoști; eu sunt zburdalnică, caprițioasă și nu te cunosc. Mi-e oarecum frică de d-ta.

- Nu, - zise el râzând - frică nu poate să-i fie de mine nimănui.

Și deodată parcă se răsturnară toate lucrurile: acum se simțea el în largul lui, încât o prinsese parcă și putea să facă tot ceea ce voia cu dânsa.

- O să ne cunoaștem mai bine, zise el și, tot fără ca să-și dea seama, luă mâna ei în amândouă mâinile lui, se uită drept în ochii ei deschiși, apoi îi atinse puțin obrazul și o mângâie ca pe un copil.

Ea se ridică oarecum speriată și așa, depărtați unul de altul, îi găsi d-l Goreanu când se întoarse.

Vedea că s-au schimbat lucrurile, dar nu putea să-și dea seama ce s-a petrecut între Voicu și Olga, care era supărată de-i venea să plângă.

Văzându-l pe Voicu sfiicios, ea-l luase drept un om blajin, cu care poate să facă tot ceea ce voiește. Nu era dar câtuși de puțin supărată când a rămas singură cu el; își închipuia că are să se joace cu el ca șoarecele cu pisica. Era însă prea tânără pentru asemenea joc, el o luase prea serios și lucrurile au ieșit cu totul altfel. Ar fi voit deci să mai stea cu el pentru ca s-o poată cârmi și era supărată că aceasta nu mai e cu putință și el rămâne cu impresiunea pe care o primise.

Nici că era bună impresiunea aceasta. Prea iute se petrecuseră lucrurile.

După ce atâta timp își făcuse planuri de căsătorie, Voicu se înfipsese încetul cu încetul în gândul că e foarte greu să câștigi o femeie. Olga i-a părut dar femeie admirabilă, de care nu îndrăznea să se apropie, numai însă câtă vreme ea a fost rece, scurtă la vorbă, oarecum neapropiată; acum vedea într-însa copila ușuratică ce se arunca orbiș în brațele celui dintâi venit numai ca să scape de disciplina părintească și să poată trăi mai liber.

Erau toate stricate: acesta era simțimântul de care erau cuprinși cu toți în clipa despărțirii.

Abia seara, când se află singur, a mai început Voicu să se răzgândească.

Copilă ușuratică? Da! Însă tare drăguță! Păcat! Putea, așa simțea el, să facă tot ceea ce voia cu dânsa și e foarte greu să găsești o femeie cu care poți face tot ceea ce vrei.

S-ar fi bucurat, la urma urmelor, dacă ar fi putut să mai stea singur cu dânsa, ca s-o cunoască mai bine.

S-ar fi bucurat, dar nu era omul care știe să pună la cale o întâlnire.

Tot cocoana Firica trebuia să-i vie într-ajutor, un lucru pe care foarte bucuros îl făcea.

Cocoana Firica ținea însă ca alergătura să nu-i fie degeaba: l-a purtat dar pe Voicu cu vorba de azi pe mâine, până ce n-a putut să-l ia cu frumosul, ca să-l ducă drept la casa viitorilor săi socri, ceea ce era deopotrivă cu pețirea.

Nu era Voicu hotărât s-o facă, dar a făcut-o din slăbiciune omenească, iar după ce a făcut-o, se simțea anjagat și nu se mai putea întoarce. Astfel s-a pomenit fără de voia lui legat, de nu se mai putea mișca. Ce-i drept, mâna domnișoarei Olga n-o ceruse, dar, vorba Uței, știa fiecare dintre dânșii ce vor ceilalți, era foarte bine primit la casa lui Bondoc, și Olga, copila cea ușuratică, putea să facă tot ceea ce voiește cu dânsul: celelalte se înțelegeau de sine.

O singură greutate mai era la mijloc: doamna Bondoc, care era cocoană, și domnișoara Olga, care crescuse în "pension", cu fete din "case bune", țineau ca mama lui Voicu să nu fie poftită la logodnă. La nuntă da, ziceau ele, dar nu și la logodnă. Țineau ca logodna să se facă fără de zgomot.

Voicu s-a învoit, ca să scape de greutatea aceasta.

Îi era foarte greu s-o facă, dar a făcut-o.

Logodna nu era deloc fără de zgomot. Venise, din contra, multă lume la ea și dansul s-a urmat până în zori de zi.

Voicu se simțea singur, părăsit, nebăgat în seamă, afară din cale strâmtorat în mijlocul acestei lumi străine pentru dânsul; se mângâia însă cu gândul că la nuntă îi va avea și pe ai săi împrejurul său.

Se mângâia; din când în când însă tot sângele îi năvălea spre obraji; se gândea cum ar fi primită în mijlocul acestei societăți mama lui și Uța, la care atât de mult ținea, și-i era rușine de pozițiunea falșă în care intrase.

Cine era, la urma urmelor, acest Bondoc? Cine era doamna Bondoc?

Cine erau toate aceste cocoane gătite și sulemenite?

Și totuși câteva zile în urmă, când doamna Bondoc a scăpat vorbă că ar fi mai bine dacă el nu și-ar pofti pe ai săi nici la nuntă, el n-a fost în stare să-i aducă aminte că vorba era ca să-i poftească. Era hotărât să se retragă, și trei zile nici n-a mai dat pe la casa lui Bondoc. A patra zi a trecut însă pe la maină-sa, ca să-i spună că el nu se poate hotărî, iar de la bătrâna nu s-a mai întors acasă la el, ci ia Bondoc.

Era cuprins de simțământul că intra rob, dar altfel nu putea să facă, și peste câteva zile Uța știa că Voicu n-are s-o poftească nici la nuntă.

- Nu, - zise ea îndârjită - lucrul acesta n-are să se facă. Am să mă duc și nepoftită! Nu vezi tu c-au făcut o păpușă din el? Dacă se lasă acum să-l poarte de nas, jucăria lor are să fie toată viața lui. Duțule! - adăugă ea aprinsă - adu-ți aminte de ajutorul pe care ți l-a dat el când erai să te însori: trebuie să-l ajuți și tu pe dânsul!

- Cum, păcatele mele, să-l ajut? răspunse Duțu. Dacă e slab, eu nu pot face om din el. Așa a fost și așa și are să rămână toată viața lui.

Trebuia, cu toate acestea, să facă ceva dacă voia să mai aibă trai bun cu Uța, care nu era deprinsă a suferi să nu i se facă voile. Nu degeaba era el fratele lui Voicu: trebuia să facă tot ceea ce-i spune nevasta când era să scape pe fratele său de sub stăpânirea viitoarei lui neveste.

- E - zicea Uța - rușine pentru un bărbat să se lase ca nevastă-sa să-l poarte de nas!

Duțu se uită lung la ea.

- Tocmai de aceea - răspunse el zâmbind - n-am să mă amestec în aceasta: n-o să stric eu norocul fratelui meu numai ca să fac chefurile tale.

- Auzi? Să-i strici norocul? grăi Uța. Vai de așa noroc!

Degeaba, cu Uța nu putea Duțu s-o scoată la capăt.

Ca să scape de gura ei, duminică înainte de amiază el s-a gătit și s-a dus la Bondoc.

N-ar fi fost, dacă l-ar fi întrebat cineva, în stare să spună ce voiește să facă; el însă știa ce voiește și se simțea destul de deștept ca să se descurce.

- Aș putea - întrebă el pe unul dintre băieții din prăvălie - să vorbesc cu domnul Bondoc?

Băiatul îl trimise la "cantor", unde Bondoc își făcea socotelile de peste săptămână.

Duțu, care nu mai era sărac ca odinioară și nu uita niciodată că are frate arhitect, se duse fără de sfială, poate chiar prea îndrăzneț la fereastra contoarului, apoi, după ce se uită pe fereastră și-l văzu pe Bondoc la masă, coti, deschise ușa și intră ca la el acasă.

Bondoc se uita cam mirat la mitocanul fercheș și țanțoș.

- Vin - grăi Duțu - ca din partea fratelui meu Voicu și aș dori să grăiesc, dacă se poate, o vorbă cu cocoana d-tale și să văd pe coconița, mireasa fratelui meu.

Bondoc era strâmtorat. Nu că l-ar fi supărat, poate, purtarea lui Duțu, dar îl băga în răcori gura nevestei sale, care atât de mult ținea să n-aibă a face cu mitocănimea viitorului ei ginere. Nu-i vorba, tot un fel de mitocancă era și ea, dar se ridicase și ținea la ochii lumii, avea ambițiunea ca nimeni să nu poată zice: "Se vede că e neam de mitocan! "

Tocmai de aceea cel mai cuminte lucru era să-l scoată pe Duțu cât mai curând din prăvălie, pentru ca nu cumva băieții să prindă de veste și să bată toba cea mare.

- Sunt foarte vesel - zise el dar cam strâmtorat - și o să vedem dacă nevastă-mea e acasă.

Poftindu-l apoi să iasă pe ușa din dos și să urce scările, îl introduse chiar în salon, unde nechemat n-avea nimeni voie să intre, și-l rugă să aștepte puțin.

Rămas singur, Duțu se uită împrejurul său și cxamină cu ochii mobila și tablourile din perete.

"Până-aci - grăi el zâmbind - toate merg de minune: mă pomenesc că mă oprește și la masă, numai să scape de mine. "

El se așează apoi pe canapeaua de sub oglinda cea mare.

La asta nu-l poftise Bondoc. Duțu știa însă ce voiește, era fratele lui Voicu și acolo îi era locul. Cocoana, dacă era de altă părere, n-avea decât să cheme slugile și să-l dea pe scări.

Cucoana se supără când auzi că a venit fratele lui Voicu și că bărbatul ei l-a poftit chiar în salon. Era de părere că de asemenea oameni nu mai poți scăpa dacă nu știi să-i ții la cuvenita depărtare. Înțelesese însă și ea că nu-i rămâne decât să-l ia cu binele și intră, însoțind pe soțul ei, cu zâmbetul pe buze, în salon. Când îl văzu însă tolănit pe canapea ea-și perdu sărita: la atâta obrăznicie nu se aștepta.

Duțu însă nu-și pierdu sărita: ridicându-se după canapea, se închină puțin, apoi înaintă spre dânsa și întinse mâna, ca să apuce pe a ei și s-o sărute, după cum cerea buna-cuviință.

Doamna Bondoc își dedea seama că nu-i rămâne decât să-i dea mâna. Era însă femeie, și femeile, când sunt supărate, nu prea sunt în stare să se stăpânească.

- Ce poftești d-ta? întrebă ea înțepată și fără să-i dea mâna.

- Nici nu știu cum să-ți spun, răspunse el zâmbind. Am venit să vă rog să nu ne poftiți nici la nuntă, fiindcă n-am putea, dacă ne-ați pofti, să venim și s-ar mai supăra și frate-meu.

- Nici nu e vorba să vă poftim, grăi dânsa mai potolită. D-ta știi cum e lumea: ar fi greu pentru d-voastră...

- Prea bine, o întrerupse el. De când cu logodna, nu mai am trai bun cu nevasta și cu socrii; n-aș mai vrea să mă stric și cu frate-meu. Și dacă vi-e rușine d-voastră cu noi, ni-e încă mai rușine nouă de rușinea d-voastră!

Asta trecea toate mărginile!

Obrajii doamnei Bondoc se umplură de sânge, iar d-l Bondoc, care știa că toate în capul lui au să se spargă, era în stare să-l apuce pe Duțu de piept ca să-l dea pe scări.

Duțu era însă foarte mulțumit de ceea ce făcuse. El nu mai așteptă deci să fie poftit, ci se închină cu plecăciune.

- Fără supărare! grăi și plecă, hotărât în gândul lui să se ducă drept în Dealu Spirii, ca să-i mai spună și lui Voicu ceea ce avea pe inimă.

La drumul jumătate însă el se opri și se întoarse acasă, la Uța lui.

La urma urmelor, cu Uța avea el să-și petreacă viața; puțin îi păsa de toată cea lume. N-avea nici frate-său decât să se descurce cum va fi știind cu Olga lui.

Asta era însă lucru cu mult mai greu.

De când se logodise, Voicu nu mai era în apele lui. Îi era mereu ca și când toate s-ar petrece fără de voia lui; se simțea parcă s-a dat rob pe toată viața și nu-i rămâne decât să-și poarte lanțurile.

După-prânz, când s-a dus să vadă pe Olga, n-a găsit decât pe viitorul său socru, care era strâmtorat și nu știa cum să-i spună cele petrecute și să-l vestească că Olga și muma ei sunt foarte supărate, afară din cale supărate.

Voicu se îmbărbătă.

- Eu cred - zise el - că am și eu cuvinte de a fi supărat și supărările n-au, precum se vede, să mai înceteze. Cel mai cuminte lucru e să le curmăm de pe acum: doamna Bondoc poate să-și găsească ginere mai potrivit cu pretențiunile d-sale.

Grăindu-le aceste, el se-nchină și se depărtă, împăcat cu gândul că e mai bine așa.

Da, mai bine ar fi fost dacă n-ar fi gustat din plăcerile timpului de logodnă, dacă Olga n-ar fi fost atât de drăguță și dacă perii cărunți n-ar fi fost atât de deși pe tâmplele lui. Se deprinsese el de mult cu gândul că are să fie stăpânit viața lui toată de Olga, care îi era din zi în zi mai lipită de suflet: de stăpânirea aceasta nu se temea. Așa, din când în când, însă tot se ivea în sufletul lui îndoiala: parcă tot ținea el prea mult la Olga și Olga ținea prea puțin la dânsul. Când îndoiala aceasta se ivea în sufletul lui, îi venea să se ducă la Obor, ca să-i mulțumească lui Duțu pentru că l-a scăpat.

Nu mai era însă în stare să meargă nicăieri, nici la Duțu, nici mai ales la Bondoc.

Iară Olga?

Sunt curios neam de oameni femeile.

Întrebată dacă iubește ori nu pe Voicu, ea ar fi fost în stare să zică că nu, dar îl stimează, ține la el, îl pune mai presus de alții. După ce au trecut vreo două zile fără ca ea să-l fi văzut, a cuprins-o un neastâmpăr care creștea din minut în minut. Nu-și mai găsea locul, nu mai avea poftă de mâncare, nu mai putea să doarmă: se simțea cea mai nenorocită ființă de pe fața pământului.

Și atâta fată avea Bondoc, căci cei doi băieți pe cari-i mai avea nu erau fete.

Sâmbătă cocoana Firica a alergat toată ziua de la Bondoc în Dealu Spirii și din Dealu Spirii în Mahalaua Vergului, iar duminică după-prânz Bondoc a pus caii la trăsură și s-a dus cu nevasta și cu fata să facă vizitele cuvenite: la muma lui Voicu, la fratele lui, la socrii acestuia.

Apoi era bine, de tot bine.





Mitocanul


Aceasta pagina a fost accesata de 721 ori.
{literal} {/literal}