Din tiganie - Joimarita

Din tiganie - Joimarita

de Ioan Slavici


Făceam, câtă vreme țineau căldurile, adeseori călătoria de la Cumlăuș până la Criș și înapoi, iar acela care ne ducea și ne aducea era mai ales Fercuș, o matahală de țigan înalt, spătos și cu fălcile late. Mai aveau și alții dintre țigani cai buni și căruță ferecată, dar țigănimea-l împingea înainte fiindcă era om inimos, iar el ținea să-și arate virtutea.

Fiindcă era în cancelarie mult de lucru, nu puteam să plecăm mai-nainte de șase, ba se făceau adeseori și șapte fără ca noi să fim plecați.

Fercuș se-nființa însă pe la patru, câteodată chiar pe la trei și ne dedea zor să plecăm, că ne prinde noaptea. După ce ne vedea apoi urcați în căruță, le dedea bici cailor și ne ducea în săltate, ca să nu-l prindă noaptea la-ntoarcere.

Orișicât de inimos ar fi fost, cu umbrele nopții nu se-ncurca țiganul bucuros.

Babele, care dau cu bobii ori cu cărțile, ghicesc din ghioc ori din palmă și se pricep la fel de fel de vrăji, îi spuseseră de atâte ori că lumea e plină de duhuri, care ziua se potolesc și stau pitite, dar nopțile ies la iveală, ca să-i încurce pe oameni, să-i ducă-n ispită și să-i împingă spre rele ori să-i peardă dacă li se pun împrotivă. Omul cu minte își părăsește doar treaba și nu umblă noaptea, ci stă-n casa lui, afumată cu tămâie.

Orișice ar fi făcut însă Fercuș, noi tot pe întunerec ne întorceam, ba, ținuți de atâta timp în ham, nemâncați, neadăpați și goniți la ducere, caii nu mai mergeau la-ntoarcere decât în pas, și ne prindea noaptea-n câmpul pustiu, unde numai pe ici, pe colo se ivea prin depărtări câte o mogâldeață deșirată, câte un salcâm ori câte o cumpănă de puț.

Pe noi nu ne supăra încetineala cailor. Răcoarea înserării era plăcută, noaptea și-n singurătate viața sufletească se defășura mai din plin și vorbeam Giurgiu și eu mai despre una, mai despre alta, iară Fercuș trăgea cu urechea, ne auzea vorbind și se simțea bine-n pelea lui.

Se-ntâmpla însă câteodată că numai unul dintre noi putea să plece. Atunci Fercuș se făcea de tot vorbăreț. Spunea mereu câte-i treceau prin minte, iar după ce ajungea la fundul sacului cu minciuni, se punea pe-ntrebări. Tot i se-nfunda în cele din urmă și cu întrebările. Atunci se uita cuprins de-ngrijare înapoi.

- Ei, de ce tot taci? zicea. Mai spune și d-ta ceva.

Mult îi era fioroasă tăcerea-n singurătatea nopții, și dacă s-ar fi pomenit singur, și-ar fi părăsit trăsura și caii, ca să alerge după mine.

Nu mă ierta firea să-l bag în boală pe țigan și-i țineam tot drumul de urât.

A pățit-o însă chiar și la el acasă, în mijlocul țigăniei, unde se petreceau adeseori cele mai fioroase lucruri.

Deși om încă tânăr, Fercuș avea fată mare, nu țigăncușă frumușică, ci țigancă frumoasă, înaltă și subțirică, ușoară și mlădioasă, cu obrajii plini, rotunzi și de o rumeneală arămie, cu dinții curați între buzele roșii, cu ochi mari și cu un zâmbet oarecum drăcos în față. Ținea Fercuș la ea și o-mbrăca numai în mătăsuri, căci avea de unde, iar țigănimea se fălea cu dânsa și nici nu-i mai zicea Garofița, cum o chema, ci Grofița.

Fiindcă era trecută de cincisprezece ani și cam prostuță, ca toate fetele frumoase, Fercuș se temea ca nu cumva să i-o fure cineva, și și-a pus de gând s-o mărite cât mai curând după un băiat bun, care să-i fie ginere-n casă și să poarte grijă de toate în timpul când el umbla cu caii pe la târguri.

Și-a zidit dar Fercuș o casă noauă, casă cu lărgime, cu trei încăperi mari, cu tindă mare și cu cuptor de pâne, casă de cărămidă, ce-i drept, nearsă, dar acoperită cu ciripă roșie, de se vedea de la mari depărtări.

Era muruită casa pe dinlăuntru, și tocurile ferestrelor se aflau puse la locurile lor. Ușile erau potrivite și ele în ușchiori, fiecare cu broasca ei.

Rămânea doară numai să fie puse și geamurile în cercevele, să se deie spoiala cu var și să între apoi cu toții de nuntă în casa cea noauă.

Târgul de săptămână se ține la Arad vinerile. Geambașii pleacă însă joi dimineața, pentru ca să le odihnească marfa și să aibă și ei timp de a mai da o raită prin târg. Vineri e vineri. Sâmbătă se bea aldămașul. Geambașul adevărat abia sâmbătă seara ori duminecă dimineața se-ntoarce dar acasă.

Fercuș, care plecase cu nevastă-sa și cu cei doi copii mai mici ai săi, știind-o pe Garofița singură acasă, era cam îngrijat și s-a întors sâmbătă seara.

Câte și mai câte nu e-n stare să facă un copilaș nevinovat cum era Garofița când rămâne singur?!

De când cu zidirea casei, țiganii dormeau nopțile care pe unde apuca, unul sub cerul lui Dumnezeu, altul sub șopronul căruței, iar altul în grajdi, și Garofița își muta de colo până colo lada cu hainele cele frumoase și scumpe.

Sâmbătă după-amiazăzi s-a-ntunecat cerul, iar pe-nserate a dat o ploicică răcoritoare.

Garofița a luat iute lada și-a dus-o în tindă, ca să nu cumva s-o ude ploaia.

De! fată cuminte.

De ce adecă să-și ție dânsa hainele îndesuite în ladă după ce le-a adus o dată în casă?!

Era mai cuminte să bată cuie-n perete și să le agațe de ele.

Cuie-n perete încă nevăruit?

Lucru neobișnuit.

De ce adecă nu?!

Cuie sunt destule prin preajma unei case noauă.

De ce însă în tindă și nu în dosul cuptorului, unde hainele stăteau mai la adăpost?!

Ea a bătut deci câteva cuie-n peretele din dosul cuptorului, a atârnat de ele un cearceaf, ca hainele cele scumpe să nu se atingă de muruiala peretelui, a așezat pe cuie cingătoarea ei cu două cătărămi împodobite cu diamante și-a atârnat hainele peste cearceaf.

Mai bine decât așa nici o adevărată grofiță n-ar fi putut să facă.

Vorba era numai că Fercuș și nevastă-sa nu știau nimic despre aceasta.

Era-ntunerec și tot mai ploua când s-au întors acasă.

Unde să se adăpostească? Unde să-și petreacă noaptea?

- Auzi întrebare, când ai casă cu lărgime?! grăi Fercuș.

- Cum?! întâmpină țiganca. S-a mai pomenit ca oameni în toată firea să doarmă-n casă nevâruită și încă nesfințită de popă?!

- Aș! îi răspunse Fercuș, care luă rogojina, o duse în casă, o întinse pe jos și gata fu culcușul.

Țiganca, ce să facă?

Se cam temea, nu-i vorba, dar cu un bărbat inimos ca Fercuș al ei intri chiar și pe poarta iadului.

Dacă se culcase Garofița ea singură-n tindă, puteau și dânșii să se culce cu ceilalți copii în tindă.

S-a culcat dar și, știindu-l și pe Fercuș în dosul ei, a și adormit.

Fercuș însă nu putea să doarmă.

De! Și ale muierii au câteodată rost.

Nu știi ce cărări apucă Necuratul.

Casă nevăruită și nesfințită de popă!

Afară mai slăbise ploaia, dar bătea vântul și trăgea rău de tot prin ferestrele fără de geamuri, încât rochiile cele frumoase ale Garofiței mereu se mișcau fluturate de vânt. Din când în când norii se mai răreau și o slabă zare de lumină se resfrângea din cele doauă diamante cuprinse-n cătărămile-ncingătorii. Ici se zgâlțâia o ușă, colo pocnea ceva prin pod, peste puțin urla vântul prin hornul cuptorului.

Fercuș stetea cu nasul la perete și se zbătea în el.

- Thii! spurcată vreme! grăi dânsul în cele din urmă și se-ntoarse cu ochii-nchiși în cealaltă parte.

Deodată rămase-ncremenit.

Deschizând ochii pe o clipă, el iar îi închise; acolo, în dosul cuptorului, se mișca ceva alb și nu alb, o mogâldeață fioroasă, care se-nholba cu doi ochi mari la el - să-l mănânce, nu alta.

O singură pornire-l stăpânea: să se salte-n picioare, să fugă la fereastră și să sară pe ea, căci ușa prea era aproape de cuptor. Era însă-nțepenit de nu se putea mișca.

- Dido! Dido! îi zise el cu glas înăbușit țigăncii. Uite-n dosul cuptorului, Marțolea! Uite! Se mișcă și se-nhoalbă!

Speriată din somn, țiganca se uită, așa buimacă, și văzu și ea că se mișcă și se-nhoalbă, dar pe dânsa, care era mai știutoare, nu putea el s-o prostească.

- Uliu! șopti tremurând din tot trupul. Nu-i Marțolea, nu-i! De unde Marțolea sâmbătă noaptea? Fuge Marțolea când vede cap de bărbat. E Joimărița! strigă și-ntr-o clipă se saltă-n picioare și nu sări, ci zbură pe fereastră.

Fercuș, văzându-se singur, se desțepeni și, cât era de mare matahala, după ea.

Erau acum scăpați.

Cum rămânea însă cu copiii, care dormeau pe rogojină somnul lor dulce?

Te pomeneai că-i încalecă Joimărița și le strâmbă gura până la urechi, le răstoarnă ochii-n cap ori le sucește mânile și picioarele de-i face schilozi.

Dac-ar fi avut căngi cu coadă lungă, i-ar fi apucat Fercuș, om inimos cum era, și i-ar fi scos cu ea unul câte unul pe fereastră.

N-avea însă Fercuș cange, și hai la vecini.

Peste puțin, țigănia era întreagă în picioare, adunată împregiurul casei încă netencuite și nesfințite de popă. Dar gură nu făceau, ci se sfătuiau pe șoptite și umblând în vârful degetelor de la picioare, dându-se fiecare înapoi și îmbrâncind pe alții înainte. Câte unul mai îndrăzneț se apropia de fereastră, ca să se uite-n dosul cuptorului, și vedea și el pe Joimărița. Cum să n-o vadă, când se mișca și se-nholba?!

Erau trecute zece și Giurgiu și eu jucam cu principalul o partidă de calabrias când ne-am pomenit cu țigănia la primărie. Se pornise iar ploaia și erau cu toții udați leoarcă, dar nu mai vorbeau pe șoptit nici nu se dedeau îndărăt, ci strigau în gura mare și dedeau îndârjiți năvală.

- Ce e? întrebă notarul, care, deprins cu prăpăstiile lor, dedea cu socoteală că e vreo poznă la mijloc. Cine dracul v-a pus acum, în cap de noapte, fitil? A luat foc vreo casă și vă ard rablele în grajduri? V-ați încăierat și a rămas schilod vreunul dintre ai voștri?

Bărcălău cel gureș, și de astă dată tot el, dete cu cotul și ieși printre ceilalți în frunte.

- Mai rău, domnule notăraș, - grăi - și mai rău, de tot rău; a intrat Joimărița în casa cea nouă a lui Fercuș și nu vrea să iasă.

Văzând cum li se năzărise țiganilor de a intrat spaima-n ei, notarul se dete speriat, dragă Doamne, și el trei pași înapoi.

- Cum ai zis?! strigă. Joimărița?! Vi se va fi părut numai.

O gălăgie diavolească s-a stârnit acum. Care mai de care strigau țiganii și dedeau năvală să ne încredințeze c-au văzut Joimărița cu ochii lor și să ne spună cum stetea în dosul cuptorului, cum se mișca și cât de înspăimântător se-nholba.

Noi ne stăpâneam râsul, iar principalul dedea din cap din ce în ce mai îngrozit. În cele din urmă el ridică amândouă mânile și le făcu țiganilor semn să tacă.

- Care va să zică, ați pățit-o! le zise. Rău de tot ați pățit-o. Ei vezi! urmă apoi, întorcându-se spre Fercuș. Așa vin lucrurile dacă nu sunt curați banii cu care-ți zidești casa. Mai zici acum că nu erau de furat caii din prețul cărora ți-ai zidit casa?!

Fercuș trase capul între umerii cei lați ai lui și rămase umilit și plin de căință.

- Au fost - zise - de! și mai de furat, au fost și cam orbi, și spetiți au fost, dar copiii, bieții de ei, și Grofița, domnule notăraș, n-au nici un păcat. De ce să le strâmbe gura? De ce să le întoarcă ochii pe dos? De ce să-i schilodească de vii! ?

Țiganii se porniră pe o văicăreală de ai fi crezut că e vorba să-i jupoaie pe toți de vii!

- Să vie stăpânirea și s-o scoată de acolo! strigă Bărcălău.

- Să vie cu puterea ei, că plătim după dreptate! adăugă Buțu.

- Plătim! - strigară iar toți din toate părțile - și ne ducem și noi.

Principalul iar le făcu semn să tacă.

Afară de el și de birău, mai era încă-n Comlăuș unul căruia îi plăcea să-și petreacă timpul cu țiganii, unul dintre cei doi preoți: popa Costiță, parohul lor, care-i boteza, îi cununa, îi înmormânta și le citea la vreme de mare nevoie molitvele. Gândul de a-i trimite pe capul lui era prea de tot ademenitor.

- Tare mai sunteți proști, măi țiganilor! le zise dar. Nu înțelegeți voi că stăpânirea are putere numai asupra oamenilor? Pe duhuri, cum sunt Joimărițele, strigoii, ielele, vârcolacii ori pricolicii, e stăpân numai popa. Cu sabia, cu sulița, cu pușca și cu tunul nu răzbești în casa lui Fercuș. Trebuie să vie popa cu crucea și cu cădelnița, ca s-o toace cu crucea-n cap, s-o-nece-n fum de tămâie și s-o stropească cu aghiazmă.

Fercuș se uită dezmeticit la Bărcălău; Bărcălău se uită la Buțu; Buțu se uită la Țepenuș: într-o clipă se dumiriră țiganii și-o porniră-n grabă spre casa popii, căci timp de perdut nu aveau.

Giurgiu și eu după ei, ca să-l vedem pe părintele Costiță cum se descurcă.

Tot mai ploua, dar gloata înainta călcând voinicește prin bâltoace și făcând gură de se strânseseră în calea noastră toți cânii din sat.

Părinte le Costiță se culcase de mult și-și dormea somnul cel mai dulce când am sosit în fața casei lui.

Speriat din somn, el a sărit buimăcit din pat, a alergat la fereastră și a deschis-o, ca să vadă ce e.

Era peste putință să se dumirească din gălăgia făcută de țigani. Auzea numai, fără de nici o legătură, vorbele Joimăriță, Joimăriță și iar Joimăriță, cruce, cădelniță, tămâie, patrafir, aghiazmă. Îndată însă ce ne-a zărit și pe noi râzând la o parte, a dat cu socoteală că iar e la mijloc o șotie a notarului, și nu era popa Costiță Popovici om care nu știe să se descurce.

- N-am - zise - nici cruce, nici cădelniță, nici patrafir, nici aghiazmă. Sunt toate la biserică, iar în biserică numai de Paști se poate intra și noaptea. Am să mă duc mâne să vă citesc molitva cea mare, să vă afum casele cu tămâie și să le stropesc cu aghiazmă. Iar acum - urmă arătând asupra lui Giurgiu - să meargă el cu notărașul. Le dau binecuvântare și-o bucățică de tămâie sfințită. Să facă ei ce-or ști!

Țiganii se mai potoliră și se uitară iar unii la alții, scărpinându-se-n cap.

- De! - grăi Bărcălău - dacă dă și binecuvântare, și tămâie.

- Dar să i le deie și să nu ne prostească, adăugă Buțu.

- Vorba mea e vorbă de popă, îi încredința părintele Costiță. Ba le mai dau și-o lumânărică de ceară, luată de la icoana Maicii Domnului.

Acum erau mai împăcați țiganii.

Giurgiu și eu țineam să vedem ce-au văzut țiganii de le-a intrat atât de rău spaima-n oase; am pornit deci amândoi în fruntea gloatei, ca să-l luăm pe notar și să dăm împreună năvală asupra Joimăriței.

Țiganii se cam codeau însă și acum.

Se făcuse miezul nopții, și cocoșii începuseră să cânte pe ici, pe colo.

- Hait! le zise Giurgiu țiganilor. Am pățit-o. Cântă cocoșii. N-o să mai putem pune mâna pe Joimăriță.

Țigănimea se-nvioră. Știau și ei că toate duhurile-ntunericului o iau la fugă când aud cântatul cocoșilor. Mergeam deci cu toții îmbărbătați în urma lui Giurgiu și-am trecut fără de frică pragul după Giurgiu, care mergea cu lumânărica aprinsă în fruntea lor.

Cearceaful cel alb atârna și acum din cuiele bătute-n perete, rochiile pestrițe ale Garofiței se mișcau fluturate de vânt deasupra cearceafului, iar cele două diamante din catarame sclipeau în fața lumânării.

- Mă, dar proști mai sunteți! grăi Giurgiu. Nu vedeți voi că aci erau podoabele Garofiței?!

Țiganii deteră din cap. Ei știau prea bine ce văzuseră fiecare cu ochii săi și nu se lăsau să fie prostiți.

- Cu ele s-a gătit - grăi Berea cea bătrână și atoateștiutoare - și-n dosul cearceafului e pitită Joimărița.

Nu era-n lumea aceasta popă care să le poată scoate din minte gândul că acolo a fost Joimărița și că au văzut-o gătită în podoabele fetei nevinovate, iară Garofița nici tăiată n-ar fi fost în stare să pună pe trupul ei curat rochiile fermecate, orișicât de frumoase și de scumpe ar fi fost ele.

Numai molitva, fumul de tămâie și aghiazma puteau să alunge farmecele.





Din tiganie - Bumbu Tiganul
Din tiganie - Joimarita
Din tiganie - Pepenas


Aceasta pagina a fost accesata de 781 ori.
{literal} {/literal}