Dascalasul

Dascalasul

de Ioan Slavici


1.

"Grea viață, și nu se mai sfârșește", suspină Zamfir, moșneagul scurt și costeliv pe care de la Domnești până la Jilava și până la Argeș toată lumea-l știa cântând cu glas subțire în strana bisericii de la Vârtej, pe la-nmormântări, pe la nunți și pe la cumetrii.

Cântase în timpul tinerețelor sale în Dealul Filaretului, la biserica Cuțitul-de-Argint, unde sunt icoane făcătoare de minuni. Le mergea bine popilor, dar rău nu-i mergea nici lui. După ce i-a murit baba, s-a mutat cu toate acestea la Vârtej, în casa părintească, și a lăsat să-i crească părul lung și barbă ca la popi.

Îi ziceau Dăscălașul nu numai pentru că-i mersese vestea ca psalt și tipicar iscusit, ci și pentru că era sfătos și de multe știutor, un adevărat zodiaș, care pătrunde tainele firii, ba chiar și vrac, care pe mulți vindeca de boale grele.

Acum el ședea în pridvorul casei așezate pe coastă și se uita îngândurat peste lunca cea largă a Sabarului.

Era-n ajunul zilei de Sf. Dumitru.

Pe cer se-ngrămădiseră mai multe straturi unul peste altul norii cenușii, pe care vânturile de toamnă îi goneau pe unii-ncoa, pe alții-ncolo, încât lumina zilei se perdea într-un fel de amurg posomorât. De mai multe zile acum ploua rar și mărunt, dar fără-ncetare, din când în când printre picăturile oarecum cernute prin sită deasă flutura și câte un fulgușor de zăpadă și-n răceala umedă se vărsau la vale undele galbene ale Sabarului unit cu Ciorogârla, ducând cu ele frunzele scuturate din copacii de pe țărmuri, ici plopi, colo sălcii ori arini, mai rar salcâmi.

În amurg, vite plouate, mânate de copii plouați, se întorceau de la pășunea udă, și mari stoluri de ciori și de stăncuțe zburau cârăind peste luncă spre zăvoaiele de pe Argeș. În burnița revărsată peste toate se perdea tot ceea ce ar fi putut să înveselească inima omului și-nzecite se înfățișau și cele mai neînsemnate dintre multele griji ale vieții.

"Urâtă lume! " suspină iar Dăscălașul.

Două zile mai avea, numai două, și legea-l silea să deșerteze casa, care încă-n timpul verii fusese vândută. Era casa în care s-a născut și-n care a petrecut partea cea mai mare a vieții sale.

I-o dăduse, dimpreună cu pogoanele, de zestre Sandei, singurul său copil, care mai era-n viață, iar aceasta, rămasă văduvă, a vândut-o.

O știa aceasta de mult și a avut destul timp pentru ca să-și facă rost de alt adăpost pentru zilele de bătrânețe. Nu putea însă să se-mpace cu gândul că fata lui îl scoate din casa pe care el i-o dăruise, și aștepta și azi, și mâine să se-ntâmple ceva, un fel de minune, în urma căreia dânsul să și moară în casa în care s-a născut. Știa că nu-i rămâne decât să plece, dar nu era-n stare să se-nchipuiască pe sine trăind în altă casă, nici adunându-și puținele rămășițe ale avutului său, ca să le ducă nu știa unde.

Ar mai fi trecut și aceasta: un moșneag ca dânsul o duce cum o duce, și când nu mai poate s-o ducă, nu se sperie de moarte. El nu era însă singur și mai avea și altele pe sufletul lui.

Măritată după un orzar din gura Oborului, Sanda s-a încurcat cu altul și a fugit de la bărbat, părăsindu-și singurul copil, Leanca, o fată de vreo cinci ani, care, după moartea tatălui, a rămas la bunicul său.

"Ce faci cu fata?! " se-ntreba acum moș Zamfir.

Citind prin tot felul de cărți bisericești, stând de vorbă fie cu sine însuși, fie mai cu unul, mai cu altul dintre cei de seama lui, tălmăcind visuri, vedenii și închipuiri, el se-ndrumase spre știința tăinuită, care numai la-ntunerec și pe șoptite e trecută de la om vrednic la alt om vrednic, și nu se înspăimânta, ci se înduioșa, se-nveselea, se însenina când se gândea la moartea care de toate-l scapă pe om.

Chiar și dacă și-ar fi dorit-o însă, chiar nici acum când lumea i se părea atât de urâtă, nu-l ierta firea să și-o voiască.

Cum rămânea cu Leanca? Unde o ducea? Sub ocrotirea cui o lăsa?

Stând așa singur cu gândurile lui și uitându-se la cele ce se petreceau împrejurul lui, el a fost covârșit încetul cu încetul de amărăciune, încât vedea negru și numai negru în fața ochilor săi.

Își făcea, înainte de toate, cele mai aspre mustrări nu numai pentru starea în care se afla, ci și pentru felul său de a fi.

Om era el?! Ce fel de ființă trebuia să fie pentru ca la vârsta în care se afla să n-aibă căpătâi și să nu știe cu ce-și va potoli mâine foamea?

"O viață ai avut și ai petrecu t-o și pe aceasta-n flecării! " își zicea, scârbit de sine însuși.

Era-n timpul tinerețelor sale om cu dare de mână, care-și ara ogoarele cu patru boi înjugați și avea o pereche de cai frumoși, slăbiciunea lui. În loc de a se pune cu hărnicie pe treabă, el și-a părăsit gospodăria, dându-și-o în arendă, și a plecat la București, ademenit de gândul că-n oraș viața e mai plăcută.

A și avut adeseori zile în care nu picura, ci curgea. În loc însă de a se pune pe treabă, ca să-și agonisească, precum se zice, bani albi pentru zile negre, el își ținea cai la grajd, căruța-n șopron și pușcă-n cui, pentru ca, întovărășit azi cu unul, mâine cu altul, să iasă la vânătoar - un alt păcat al lui. Rar era omul care știa tot atât de bine ca dânsul unde și când are să caute vânatul; pentru ca să-l și găsească, era-n stare să piardă zile întregi bătând câmpii și călcând prin smârcuri, și se socotea cel mai vrednic om când se-ntorcea cu un vătui, cu o rață-sălbatică ori cu o pătumiche, cu un sitar ori cu câteva prepelițe.

Minunat era și acum timpul pentru vânătoare de sitari, și ochii se umplură de mânie.

Îl vedea parcă jos în vale pe Wili franzelarul, cel mai stăruitor dintre tovarășii lui de vânătoare, care în clipa aceasta i se părea un fel de satană ispititor. E-n firea omului să caute a se dezvinovăți, și moș Zamfir era încredințat că de multe ori și-ar fi căutat de treabă dacă n-ar fi fost la mijloc Wili, care nu-l lăsa-n pace, ci-l zgândărea mereu și-l fura cu vorba.

Wili ar fi putut, ce-i drept, să se plângă și el cam în același fel.

"Da! își zise moș Zamfir. Îi este ușor lui! " Pe când eu am ajuns ca vai de mine, el s-a îmbogățit, căci munceau alții-n locul lui în vreme ce noi cutreieram căutând vânatul".

Dar lucrurile tot n-ar fi ajuns unde se aflau dacă acum răposatul său ginere n-ar fi fost un om bleg, care nu știe să-și chivernisească avutul și să-și păzească cinstea casei. Prăbușirea a urmat abia după ce Sanda a căzut în păcat.

Iară Sanda?! O nenorocită de femeie care merge cum e pornită și se duce încotro îi dai brânci! Mișel e celălalt, care a scos-o din minți și a ademenit-o să se lepede nu numai de soțul și de părintele, ci până chiar de copilul ei.

Orișicât de stăruitor și-ar fi zis-o însă aceasta, el tot nu scăpa de gândul că și el, ba chiar și mai mult decât toți este el însuși vinovat, și amărăciunea încă mai vârtos îl împingea spre gândul că la mijloc e un mare păcat, care numai prin moarte poate fi ispășit.

"Cu bine nu poate să se sfârșească acestea! " își zise ridicându-se ca să treacă în casă.


2.

Deșteptându-se dimineața zilei următoare din somn, moș Zamfir s-a uitat împrejurul său buimac și mai amărât de cum fusese seara.

Era deprins să tălmăcească visuri, fie pe ale sale, fie pe ale altora, și de obicei era voios ori posac după cum îi erau visurile și după cum și le tălmăcea. Acum era necăjit, căci știa c-a visat multe, c-a văzut în vis pe Wili, pe răposatul său ginere, pe Leanca, dimpreună cu alți copii, dar nu era-n stare să-și dea seamă ce anume a visat. Mai era și foarte supărat pe Sanda, fără ca să știe de ce.

Pe deasupra burnița era mai deasă și ploaia se mai întețise, iară el era hotărât să plece la București ca să-i spună Sandei că n-o mai ține pe Leanca, să și-o ia, să facă ce-o ști cu ea.

Trebuia să se sfârșească odată, cât mai curând, chiar azi, nu mai departe.

"Unii o să râdă, iar altora o să le fie milă de mine! Așa mi se și cuvine! Seceră fiecare ce-a semănat! " își zise îmbrăcându-și cojocul îmbrăcat pe dos, apoi își încărcă pușca, fără de care om ca dânsul nu pleacă în drum ce trece peste câmpul pustiu, unde mulți și multe i se pot ivi în cale.

Umblat de cotigi de ale laptagiilor și de care încărcate cu zarzavat, drumul ce duce de la Vârtej la București trece pe ici, pe colo prin băltoace și e plin de noroi. Moș Zamfir a luat-o deci pe la Nefliu și pe la fort, drum mai puțin umblat, dar și mai pustiu. Era pe aici mai puțin noroi, dar plăcere nu-i să umbli prin burniță ceasuri întregi fără ca să vezi ființă viețuitoare, și bătrânul era din ce în ce mai răzvrătit împotriva a toate.

Se zăreau prin ceața deasă cele dintâi case de la marginea Bucureștilor când el se apropia de o vărzărie și o pușcă se descărca, apoi un iepure gonit de un copoi trecu în depărtare peste drum, ceea ce e de pează-rea.

"Să fie al dracului cel ce-a ochit și nu te-a nemerit! " zise moș Zamfir, și în același timp se ridică din șanț vânătorul, un om mai mult bătrân decât tânăr, nu tocmai înalt, cu deosebire bine hrănit și cu obrajii rotunzi, plini, rumeni și râzători.

"E Wili, franzelarul, chiar el! " zise moș Zamfir, gata s-apuce fie la dreapta, fie la stânga, ba chiar să se-ntoarcă înapoi. Era însă peste putință, căci Wili, în clipa în care l-a văzut, l-a și recunoscut și a pornit spre el, strigând în gura mare: "Uite, bravo! minunat! ".

Minunate erau pentru el toate cele neașteptate. Dacă ar fi căzut în vreo groapă, el ar fi râs din toată inima, ar fi râs dacă s-ar fi răsturnat căruța în care ședea, ar fi râs chiar dacă i-ar fi căzut casa-n cap.

Ajuns el și moș Zamfir față-n față, unul râzând și altul cu sprâncenele încrețite, era parcă ziua și noaptea când dau pept.

- Minunat! în adevăr minunat! strigă Wili când află că moș Zamfir are să deșerteze mâine casa și nu știe unde are să se mute. Să știi că norocul nu e numai orb, ci totodată și vagabond, care poate orișiunde să-ți iasă-n cale. Uite, eu caut de atâta timp un portar, om vrednic de toată încrederea, care stă la poartă și trece în condică pânea care iese fie în căruță, fie cu coșul. Mult l-am căutat și nu l-am găsit, și iată că l-am găsit acum unde nici prin gând nu mi-a trecut.

Moș Zamfir se uită încruntat la el și-l măsură din creștet până în călcâie. El slugă în viața lui numai lui Dumnezeu i-a fost, numai la ușa bisericii a stat de pază, era o nerușinare ceea ce-i spunea franzelarul, și-i venea să întoarcă pușca pentru ca să-l lovească cu patul ei în cap.

N-a făcut-o aceasta, ci s-a mărginit să i se strâmbe în nas și să-și caute de drum.

Umilit era, dar cu mult mai umilit se simțea și orbit de mânie a sosit la Sanda.

Iar mânia, făcându-l pe om nemilos, îl dezbracă de firea omenească și îl coboară în rând cu fiarele codrului.

- De! a zis Sanda. Dacă zici că nu mai poți să o ții, nu-mi rămâne decât s-o iau. De soarta ei nu poate să scape. Îi plâng de milă, dar e trecută de anii copilăriei și o să răzbească cum i-o fi dat prin viață. Sunt o nemernică, o simt aceasta, și moartea ar fi pentru mine scăpare, dar omul nu moare când e sătul de viață, ci când îi vine rândul, și de aceea are să se ferească de tot ce-i face nesuferită viața. Mă trec fiorii când mă gândesc ce are să sufere fiind trasă și împinsă ca copil oropsit în casa aceasta și mă cutremur gândindu-mă ce am să sufăr eu de pe urma suferințelor ei. Dacă zici însă că nu mai poți s-o ții, nu-mi rămâne decât să o iau. Toate cele suferite sunt răsplata păcatului în care am căzut. Mai am, precum știi, și băiatul, care s-a născut câteva luni după ce am venit la casa aceasta. El nu-l poate suferi. "De unde pot eu să știu dacă e ori nu al meu? zice. Cum ți-ai înșelat bărbatul cu mine, puteai să mă înșeli și pe mine, fie cu el, fie cu altul. " O să sufere amândoi, fata și băiatul, ca să mi se împlinească canonul.

- Nu cumva ai vrea să te scap și de băiat pentru ca viața ta să fie mai ușoară și omul care te-a împins la păcat să fie mai ferit de griji? întâmpină bătrânul.

- N-o vreau aceasta, răspunse Sanda. Vorbesc numai, îți spun cum stau lucrurile, îți mărturisesc că nu sunt vrednică de milă și nu mă plâng, ci îmi plâng copiii.

- Nici n-am milă nici de tine, nici de dânșii, ci mă căiesc de a fi ajuns om fără căpătâi, grăi bătrânul. O vorbă tot am să schimb cu omul care mi-a surpat casa și mi-a întunecat zilele bătrânețelor, urmă el cu îndârjire.

- Asta te rog să n-o faci, stărui dânsa. De ce să înăsprești lucrurile? Cui ar putea să-i fie așa ceva de vreun folos? Sunt doi ani acum de când trăiesc cu el. Deoarece el zice că nu-i trebuie nici pogoane, nici casă la țară, mi-am vândut zestrea, pogoanele și casa, ca să-i aduc zestre banii luați pe aceste, căci are și el doi copii și nu poate nimeni să-l socotească vinovat dacă nu bucuros trage pentru alții de la gura copiilor săi.

Ochii bătrânului iar se umplură de mânie.

- Iară eu - strigă dânsul - să-mi trag de la gură pentru ca să se îndulcească alții.

Sanda clătină cu toată hotărârea din cap.

- Aceasta n-o cere nimeni, zise ea. Dacă nu mai poți sau nu mai vrei să ții fata, am să mă duc s-o iau și el n-are să mă oprească. Trebuia însă să-ți mărturisesc că viața celor doi copii ai mei are să fie amară și încă mai amară au să mi-o facă pe a mea. Te-am rugat dar să nu mai faci și altele pentru sporirea suferințelor noastre, care sunt, așa cred, și ale tale.

- Nu! nu! întâmpină el îndârjit. Destul. S-a sfârșit! dacă nu ți-a fost ție milă de mine, nu îmi este nici mie milă de tine, nici de copiii tăi. Puțin îmi pasă ce are să se aleagă de voi. Destul am trăit pentru alții; puținele zile ce-mi mai rămân am să le trăiesc pentru mine și numai pentru mine! Am ajuns să nu știu unde am să-mi pun căpătâiul: ia-ți fata și lăsați-mă în pace. Treaba voastră e cum vă descurcați!

Vedea parcă în depărtare iepurele trecându-i peste drum și, temându-se ca nu cumva să i se întâmple ceva, a ieșit oarecum cu ochii închiși și s-a întors vijelios acasă.

3.


Pentru ca să nu mai treacă pe unde i-a trecut iepurele peste drum și unde l-a întâlnit pe Wili, Dăscălașul a ieșit din oraș pe Calea Craiovei spre Bragadir.

Ploaia încetase și aerul era limpede. Lumina soarelui răzbea pe ici, pe colo, printre norii mai răsfirați. Prin grădinile de la dreapta și prin cele de la stânga stoluri de vrăbii ciripeau a timp frumos, iar ciorile nu mai zburau, ci își căutau hrană prin gunoaiele risipite în toate părțile din belșug.

Bălăcind prin noroi și prin băltoace, bătrânul a ajuns încetul cu încetul să nu-și mai poată da seama de ce s-a turburat, cum și-a pierdut așa deodată sărita, care e păcatul că numai prin moarte poate să fie ispășit. Un singur lucru îl mai supăra: că mâine are să deșerteze casa și nu știa încă unde are să se mute.

Și supărarea aceasta era însă mai mică acum după ce a scăpat de fată. Așa, numai el singur, își găsea ușor un colț în vreuna din casele de la Vârtej.

"La urma urmelor, - își zise - așa e viața cea adevărată, așa e lumea în aievea trăită; e fiecare cum s-a nimerit să fie, cu păcatele și cu nevoile sale adevărate; scapă fiecare cum îl taie capul și îl iartă puterile. Mai cuminte decât mine nu sunt nici alții și mai cumsecade decât Sanda nu sunt nici altele."

Abia după ce a sosit acasă l-a răzbit iar gânduri ca cele ce-l făcuseră să plece prin ploaie Ia București.

I-a spus adecă fetei, nepoatei sale, că are să vie mama ei ca s-o ieie și s-o ducă la București, unde va și rămânea.

Leanca începu să salte de bucurie.

Nu doară că-și iubea mama afară din cale, dar era o schimbare, și orașul are în gândul orișicui farmecele lui.

Bătrânul se înduioșă.

"Sărmana de ea! își zise. Nu știe unde se duce și ce-o așteaptă. Umblu să scap de dânsa eu, care îi sunt bunic, chiar mai mult decât părinte; dar cellalt, care nu îi este nimic și mai are pe capul lui încă trei? "

Îi era învederat că mai mult va avea să sufere și cellalt copil dacă va avea și pe sora sa lângă dânsul, și Sanda de asemeni va suferi cu doi copii mai mult decât cu unul singur. Horopsiți au să fie amândoi nu numai de tatăl lor mașter, ci și de mama lor.

"Da, urâte belele sunt copiii", grăi dânsul.

Era peste putință să nu-și aducă aminte povestea copiilor pe care părinții i-au horopsit și i-au dus în pădure ca să-i mănânce lupii.

"Lupii n-o să-i mănânce, zise el iar; ce o să iasă însă niște copii care în fiecare clipă sunt ghiontiți? "

Îi era și milă și rușine de ceea ce făcea și-i venea să-și facă mustrări pentru reaua-credință cu care căuta să scape de sarcina purtării de grijă pentru nepoata sa.

Nu degeaba îi trecuse iepurele peste drum.

Din clipa în care Wili îl poftise să-i fie portar, nu mai era adevărat că nu are unde s-o ducă pe Leanca. Lucru greu nu era să numere jimblele, franzelele și cornurile pe care le scot din curte unii în căruțe, alții în coșuri.

Putea apoi să-și ieie la casă o babă. Era la mijloc numai încăpățânarea lui de om, care nici de dragul nepoților săi nu vrea să intre slugă la casa altuia.

Deși obosit de drum, el se plimba neastâmpărat prin casă, și numai seara târziu a ajuns să se culce.

Nu era numai Leanca ea singură care nu-l lăsa să doarmă.

"Ia-mă și pe mine! Scapă-mă - striga parcă băiatu - că o să te căiești toată viața ta de a mă fi lăsat la casa omului căruia îi sunt nesuferit. "

Adormit în cele din urmă, el se zbătea în culcușul lui, încât fruntea îi era plină de sudori reci.

Târziu după miezul nopții, spre revărsatul zorilor de zi, el a tresărit speriat din somn și s-a uitat împrejurul său, mulțumindu-i lui Dumnezeu c-a visat numai.

Îl văzuse adecă pe băiatul acela zdrențăros, murdar, plin de bube și cu părul vâlvoi, lihnit de foame și îmbrâncit de unii la dreapta, iar de alții la stânga, luat în ghionturi până chiar și de sora lui mai mare.

"Da! - grăi bătrânu - zice că nu știe dacă e ori nu al său copilul, eu nu mă îndoiesc că mi-e nepot, fiul fiicei mele, și nu știu dacă, lepădându-mă de el, nu m-aș zbate tot ca acum și în visul ce urmează după moarte. Nenorocitul de mine! Te pomenești că în vreme ce eu stau pe gânduri, Wili și-a găsit portar! " urmă el sărind din pat, ca să se îmbrace și să plece fără de întârziere la București.

Îi era parcă, deșteptat din somn, s-a născut din nou și își dorea ca viața cea nouă să-i fie destul de lungă pentru ca să poată scoate la capăt ceea ce avea de gând.






Dascalasul


Aceasta pagina a fost accesata de 1857 ori.
{literal} {/literal}