Bobocel

Bobocel

de Ioan Slavici



Viscolul are și el farmecele lui, dar tot mai frumos decât viscolul e revărsatul zorilor de zi după ce s-a înseninat cerul.

Iar cerul lui Ghiță era înnourat, din ce în ce mai înnourat.

De cu seară el se dusese la "Lebedă", unde cinase, ca de obicei, cu Găleanu, tot pantofar ca dânsul, și cu Niculiță, măcelarul, amândoi prieteni buni ai lui. Niculiță, om rău de gură, îl necăjise mereu cu preuteasa, văduva tânără și curățică, de a căreia vecinătate îi plăcea lui Ghiță să vorbească și care acum era logodită cu un oarecare domn, un notar, om mai în vârstă, văduv cu trei copii. Nu se necăjea Ghiță, căci știa că nu din răutate caută prietenul său să-l necăjească: zâmbea așa în el și bea, bea mereu și pe tăcute, fără ca să sâmță că i se ridică la cap. Abia într-un târziu el se ridică, așa înalt și spătos, cu fața stricată de vărsat și cu sprâncenele groase, om greoi și posac cum era, și grăi hotărât:

- Eu nu mai stau, ci mă duc acasă!

Ajuns acasă, Ghiță s-a culcat, dar n-a putut dormi, și după ce s-a zvârcolit până la miezul nopții în culcușul lui, s-a sculat, s-a îmbrăcat din nou și a ieșit la aer, fiindcă îi era parcă e să se înece.

Știa foarte bine că da, preuteasa este logodită. Cum oare să nu știe când el își avea prăvălia jos, cu intrarea despre uliță, iară ea avea sus, în fundul curții, doauă odăi, una pentru dânsa, alta pentru studenții pe care îi găzduia? Și dacă știa toată curtea, trebuia să știe și el, ba mai ales el, care de trei ani aproape, de când se mutase văduva în oraș, în fieștecare zi, deșteptându-se din somn, înainte de toate se întreba ce face preuteasa.

Știa Ghiță, dar gândul că este adevărat ceea ce știe nu-și găsea locul în capul lui.

Era o mișelie nemaipomenită! Trei ani de zile se uitase la ea ca la o icoană; trei ani de zile adunase ban cu ban roadele ostenelelor sale pentru ea și pentru copilul ei, pe care-l purtase în brațe și l-a văzut crescând în casa lui mai mult ca în a ei; trei ani de zile ea n-a ieșit niciodată din curte și nu s-a întors niciodată acasă fără ca să se oprească la ușa lui ori la fereastra lui ca să-l întrebe ce mai face: trei ani de zile - și acum să se mărite după altul?

Era o mișelie nemaipomenită!

O! dacă n-ar fi fost numai Bobocel, băiatul, ar fi știut Ghiță la ce fel de capăt are să ajungă aceasta, căci viața lui nu mai prețuia acum nici cât un petec de tot stricat. Era însă și Bobocel la mijloc, Bobocel, băiatul nevinovat, bondoc, drăgălaș și frumușel, mare minune de frumușel.

Dar cine poate să știe astăzi ce n-are mâne neapărat să facă!

Obosit de munca zilei, de zbuciumările sufletești și de alergatul prin noaptea răcoroasă, Ghiță trebuia să caute în cele din urmă odihna, și norocul oamenilor muncitori este că găsesc odihna când o caută mai ușor decât alții. Nu-i mai păsa, parcă, în sfârșit, de nimic: sâmțea numai că e flămând și că stomacul îl stăpânește și-l mână acasă.

Dimineața, calfele și cei doi ucenici erau la lucru când Ghiță s-a trezit. Și totuși, parcă nu-i venea să se scoale.

De ce adecă să se scoale? De ce să nu-și scurteze ziua când e atât de bine să dormi și atât de rău să fii treaz?

Abia târziu de tot, după ce s-a încredințat că nu mai poate dormi, cam pe la noauă, s-a hotărât să se scoale și să se pună la lucru, pentru ca nu cumva calfele să rămâie fără de material croit.

Om posac din fire, Ghiță Tudoroiu nu putea nici acum să le pară casnicilor săi altfel de cum era de obicei. Sta și acum în fața mesei, liniștit și scurt la vorbă, potrivea pielea, o mai întindea pe ici, pe colo cu cleștele și tăia hotărât și cu măsură.

De obicei însă, croind, el alegea la o parte resturile, ca să le aibă la îndemână pe când vine Bobocel, care-și făcea fel de fel de jucării din ele. Acum nu le băga în seamă. Îl uitase cu desăvârșire pe Bobocel.

Bobocel însă nu-l uitase pe el, căci au și copiii învățurile lor, și Bobocel aici, lângă masa lui Ghiță, învățase cele vreo sută de vorbe pe care le știa și venind din fundul curții până la ușa lui Ghiță își câștigase destoinicia în alergare.

El veni deci și acum, vesel ca totdeauna, bondoc, drăgălaș și frumușel ca totdeauna, veni alergând, intră zgomotos, dar apoi se opri oarecum intimidat la intrare.

Copilul simți numaidecât că aici, în casa aceasta, s-a schimbat ceva, căci Ghiță tresări la intrarea lui, se uită o dată cam sperios spre el și nu-l primi cum Bobocel știa că are să fie primit la masa cu bucățelele de piele.

După ce stete o clipă nehotărât, copilul se apropie cu încetul și sfiicios de masă, se opri aici și rămase privind lung și cu un fel de mirare când la cuțitul cu care Ghiță tăia pielea, când la resturile ce cădeau pe jos, când la fața lui Ghiță și la ochii lui cei mari și sprâncenați.

Iar Ghiță nu se uita la el, nu-i zicea nimic, ci tăia înainte, apăsând cuțitul și scrâșnind parcă din dinți.

Bobocel se uită cât se uită, apoi buza de din jos începu să-i tremure, ochii i se umplură de lacrămi și se puse pe un plâns amarnic.

- Scoateți-l afară de aici, ca să nu-mi plângă în urechi! grăi Ghiță așezat, dar aruncând oarecum vorbele una câte una.

Unul dintre ucenici îl luă pe copil să-l scoată din casă; copilul însă se trânti pe pământ și începu să plângă și mai amarnic, să dea din mâni și din picioare, să zbiere în cele din urmă, strigând mereu: "Nenea Ghiță! Nenea Ghiță! “

- Fiară sălbatică! grăi, cu ochii plini de văpaie, preuteasa, care, auzind zbieretele copilului, alergase să și-l ia.

Ghiță lăsă cuțitul pe masă, stete nehotărât, apoi se duse încet în ușă și privi în urma tinerei vecine, care se depărtase cu copilul în brațe.

- Cum ai zis?! Întrebă el răspicat.

- Am zis că ești o fiară sălbatică! Îi zise ea, întorcându-se cu capul ridicat spre el, apoi se întoarse și-și urmă calea.

Ghiță rămase încremenit în prag. O fiară sălbatică?! El, o fiară sălbatică?! De trei ani aproape erau vecini, dar nu-și aducea aminte ca să fi ieșit vreodată vorbă aspră din gura acestei femei, și acuma ea îi zicea fiară sălbatică! Ce avea el cu copilul?!

- Da, sunt, strigă Ghiță, dar tu m-ai făcut!

Preuteasa se opri în capul scării.

- "Tu"?! Întrebă ea lungind vorba.

- Da, "tu"?! Îi răspunse hotărât.

- Adecă de ce "tu"?! ce sunt eu? cine sunt eu?! zise ea, și urcă plângând scările.

- Da, da, da! cu adevărat fiară sălbatică am ajuns! grăi Ghiță.

Îi venea să taie, să frângă, să spargă, să deie foc, să nimicească tot ce-i cade la îndemână... Iară de sus, din fundul curții, se auzea Bobocel strigând: "Nenea Ghiță! Nenea Ghiță! ", și cele patru calfe, și cei doi ucenici, și oamenii din curte știau toți, vedeau cu ochii lor de ce s-a făcut el ca o fiară sălbatică.

Ghiță era pantofar, era stricat de vărsat, era posac, dar era om cu inima la loc și bărbat în puterea cuvântului: toate le primea, dar de râsul lumii nu voia să rămâie.

Și era de râsul lumii.

O cunoștea destul de bine pe preuteasa și era destul de cuminte pentru ca să știe că dânsa trebuia să fie foarte cătrănită pentru ca să-i zică lui "fiară sălbatică". Așa numai deodată, pentru c-a plâns copilul, nu i-a venit mânia aceasta, cum nu-i venise nici lui chiar acum supărarea.

- Chiar acum! zise el, fără de întârziere! Trebuie să văd ce vrea cu mine și să-i arăt că n-am nimic cu copilul. S-o rupem o dată, cum va vrea Dumnezeu!

Grăindu-le aceste, el își desuflecă mânecile de la cămașă și se întoarse în casă pentru ca să se încalțe și să-și pună surtucul, în vreme ce calfele se uitau speriate unul la altul, întrebându-se cu ochii: "Să-l lăsam ori să-l oprim? "

Iar preuteasa, o femeie de vreo doauăzeci și cinci de ani, înaltă și subțirică, mai mult bălană decât oacheșă și cu deosebire sprintenă, deși altfel blândă, sfiicioasă și tăcută, întoarsă la ea acasă, își împăcă copilul, plângând mereu cum știu să plângă femeile duioase, care se simt singure-n lume, când au fost greu atinse și nu e nimeni ca să le mângâie.

Dar nu aceasta era durerea ei cea mare.

N-ar fi fost femeie dacă n-ar fi simțit încă ieri dimineață, după logodnă, că pantofarul e supărat și că toată casa vorbește de supărarea aceasta. Nu-i vorba, ea ar fi fost foarte mâhnită dacă el nu s-ar fi supărat și se simțea măgulită că lumea vorbește de supărarea lui. Acum însă, când vedea că supărarea aceasta e foarte mare, o cuprinse un fel de groază, încât îi venea să-și curme firul vieții. Îi era stricată toată viață. Din clipa în care el rostise acel "tu m-ai făcut! " ea nu mai era în ochii lumii femeie cumsecade. Și vina era numai a ei! Cum a putut să scape vorbele "fiară sălbatică"?! Cum a putut să se dea astfel de gol?! Nu! o femeie, o văduvă, care e logodită, și îi zice altui bărbat, care nu e logodnicul ei, "fiară sălbatică" - pentru ca acesta să-i răspundă "tu m-ai făcut! " - femeia aceasta nu mai e femeie cumsecade.

"Ce va fi zicând, ce va fi crezând lumea despre mine?! "

Asta era durerea ei cea mare.

Și de aceea, când auzi pașii lui Ghiță pe scări, ea își șterse lăcrămile, își apropie copilul, ce stetea lângă dânsa, și-l așteptă stând dreaptă și hotărâtă în mijlocul casei.

Când Ghiță se ivi în ușă, Bobocel voi să alerge la el.

Această pornire a copilului îi scoase pe amândoi din sărite.

- Stai aici! grăi dânsa cu îndărătnicie, dar nu supărată. Îi trecuse parcă deodată toată supărarea.

- Lasă-l să vie - răspunse el zâmbind cu mulțumire - căci vezi că ține la mine mai mult decât la d-ta.

- Fiindcă l-ai stricat d-ta.

- Îl voi fi stricat, fiindcă mi-e drag, grăi dânsul, apoi se plecă, îl ridică în brațe și îl sărută, în vreme ce copilul se alipi de dânsul. Și - urmă Ghiță mișcat - mi-e drag fiindcă e al d-tale! Nu ți-am spus-o niciodată, dar puteai s-o vezi însăți.

- Am văzut-o chiar acum, când m-ai făcut de râsul lumii, zise ea, și începu iar să plângă.

Ghiță se uita strâmtorat când la ea, când la Bobocel, care începu să se strâmbe, căci e greu să stai și să te uiți la o femeie care plânge, mai ales când ți-e dragă femeia și tu o faci să plângă.

- Ia spune-mi drept - zise el în cele din urmă - o să fii fericită cu omul acela, fiindcă o să fii doamnă? crezi c-o să fie fericit copilul acesta?

- Ce-ți pasă?! grăi dânsa. Sunt femeie, n-am pe nimeni și trebuie să-mi fac și eu rostul. Așa nu pot să rămân toată viața mea!

Ghiță îl lăsă pe Bobocel din brațe, se apropie de ea, o cuprinse încet cu brațul, ceea ce n-ar fi crezut că poate să facă, apoi îi privi în față și grăi răspicat:

- Ei bine! eu nu sunt om? fiindcă sunt numai pantofar, fiindcă sunt stricat de vărsat și nu știu să vorbesc ca-n călindar, sunt eu nimeni?

Ea îl depărtă puțin de la sine.

- Lasă-mă, - Îi zise apoi - că nu crezi nici d-ta ceea ce zici. Om ești, dar știu eu ce-i în inima d-tale?!

- Știi foarte bine!

- Da! acum știu, zise ea cu glas înăbușit, apoi îl cuprinse și ea cu brațele și își ascunse fața pe umărul lui.

Ghiță era el singur nu mai știa cum, și dacă n-ar fi fost copilul, care se uita mirat la dânșii, ar fi ridicat-o în brațe și ar fi alergat cu ea cum alergi cu o trofee.

- Care va să zică, nu te măriți cu el?!

- Nu, răspunse ea, dar acum du-te, căci cine știe ce vor fi crezând oamenii...

- Mă duc, strigă Ghiță, apoi îl ridică pe Bobocel în brațe și alergă cu el acasă, vesel și zâmbitor, cum sunt zorile de zi după ce furtuna a trecut și cerul s-a înseninat.





Bobocel


Aceasta pagina a fost accesata de 1096 ori.
{literal} {/literal}