Baba Dana

Baba Dana

de Ioan Slavici



Orișicare om adevărat trebuie neapărat să fie cuprins de înduioșare când, mai ales pe-nsărate, aude vreun clopot care sună ca cel de la biserica la care umbla-n timpul copilăriei sale.

Își aduce aminte de viața trăită atunci în toate amănuntele ei și simte din nou starea sufletească a zilelor de mult trecute.

Mie îndeosebi îmi este peste putință să nu mă gândesc în asemenea împrejurări și la Baba Dana. Lumea îi zicea Prescurăreasa, fiindcă popa, socotind-o femeie iertată și curată la suflet, primea drept bine plămădite prescurile ieșite din mâinele ei.

Barbu, soțul ei, era crâsnic, trăgea clopotele, purta grijă pentru curățenie și buna rânduială în biserică, și-i ducea popii cădelnița, și noi, băieții de la școală, ne simțeam foarte fericiți când el ne dădea voie să tragem clopotele alăturea cu dânsul și drept recunoștință măturam prin biserică ori îi dedeam într-altele ajutor.

Pe Baba Dana eu numai babă o știam. Chiar și în timpul copilăriei mele dânsa era babă știrbă, cu fața zbârcită, cu părul cărunt și cu ochii mărunți și pătrunzători. Tot babă a rămas și după ce eu m-am făcut băietan, iar când am ajuns flăcău, ea mi se părea mai puțin bătrână de cum mi-o aduceam aminte din timpul copilăriei mele.

Ea nu era numai prescurăreasă. Îi mersese vestea și ca descântătoare cu rost binecuvântat.

Cei ce sufereau de junghi în coaste, de friguri, de dureri de cap ori de inimă la dânsa alergau, și mare minune ar fi fost dacă nu s-ar fi vindecat.

Mai presus de toate erau însă buruienile de leac, rădăcini, cotoare, frunze, flori, mai rar semințe, pe care mai ales în timpul târgului de țară le vindea într-un colț al pieței. Nu pot să mă gândesc la timpul copilăriei mele fără ca s-o văd înconjurată de lumea pe care o dumirea care dintre cele puse de dânsa-n vânzare pentru care anume boli este leac bun și dându-le cumpărătorilor îndrumări cum au să se folosească de cele cumpărate de la dânsa.

Întâmplându-se într-un rând s-o găsesc singură, m-am oprit din drumul meu și-am întrebat-o, după obicei, ce mai face.

- De! - mi-a răspuns dânsa - mă lupt și eu ca toată lumea cu multe nevoi ale vieții și aștept să-mi vie rândul.

Era răspunsul obicinuit al bătrânilor la întrebări ca cea pusă de mine, și eu îl găseam prea firesc după ce de atâta timp o știam babă.

- Ți se va fi urât, că e cam de mult de când tot aștepți, i-am zis eu.

Ea se uită zâmbind la mine.

- N-aș spune adevărul dac-aș zice că da, grăi dânsa. Orișicât de lungă ar fi viața și orișicât de multe i-ar fi nevoile, câtă vreme ai parte de sănătate, nu te saturi de a-ți înșira zilele.

Așa trebuia să vorbească dânsa, care-și trăia zilele purtând grijă de sănătatea altora.

- Te văd acum om în toată firea - urmă peste puțin - și mi te aduc aminte ca copil și sunt mari schimbările prin care-ai trecut făcându-te om. Nu sunt nici eu tot ceea ce eram atunci.

Deși era lucru firesc ceea ce-mi spunea, mi se părea că-n cercul restrâns în care-și petrecea viața ea nu putea decât să rămâie tot ceea ce a fost.

- Mie - i-am zis dar - îmi pari tot cum erai și parcă nici n-ai fost vreodată altfel.

- Pentru că numai așa m-ai văzut și altfel nu mă știi, întâmpină dânsa. Uite, urmă peste puțin, arătând asupra buruienilor ei. Mama, fie iertată, m-a învățat cum se culeg buruieni de acestea și cum să mă folosesc de ele pentru vindecarea boalelor. Nu era cu putință să mă opresc unde m-a lăsat dânsa. Orișicât de bune ar fi fost povețele ce mi-a dat, am adăugat azi una, mâne alta la ele, și azi știu cu mult mai multe de cum știa dânsa. Toată buruiana e bună de ceva: vorba e numai să știm la ce e bună și cum avem să ne folosim de ea. Multe din ele sunt într-un fel hrană, într-altul leac și iar într-altul otravă. De la una iei rădăcina, de la alta cotorul ori scoarța, de la alta ramurile, mugurii, frunzele, florile, fructul ori semințele. Unele le guști crude, altele le fierbi, iar altele le opărești, ca să le bei zeama, le usuci și le sfărâmi praf ori le pui pe foc, ca să te afumi cu ele. Unele le pui pe rană, cu altele faci oblojeli, iar altele le fierbi, ca să te speli cu zeama lor. Mai rămâne apoi să știi când și cum ai să le aduni iarna, primăvara, vara ori toamna, mai-nainte de a fi înflorit ori după ce i s-a copt rodul, noaptea ori ziua, dimineața ori seara. Multe, foarte multe ai să știi, multe încercări ai să faci pentru ca să te dumirești, și trăindu-mi zilele, eu am adăugat și adaug mereu la puținele pe cari le știu din spusele mamei. Cum ar fi cu putință să mi se fi urât a-mi aștepta sfârșitul, când mai sunt încă atâtea și atâtea asupra cărora nu m-am dumirit încă?! Se zice că omul cât trăiește mereu învață, deci cu atât trăiește mai mult, cu cât mai multe ajunge să știe. Apoi - adăugă luându-și răsuflarea - mă întreb, în tot cazul: ce se alege, după ce voi fi murit, de întreaga trudă a vieții mele? O să mai fie cumva de vreun folos ceea ce, trăind pe pământ, am adunat în sufletul meu?

- Mare întrebare, la care nici unul dintre muritori până acum nu s-a învrednicit să dea răspuns, îi zisei eu.

- Eu - stărui dânsa - dau cu socoteală că ceea ce în suflet s-a adunat nu rămâne în pământ, ci trece cu sufletul în lumea cealaltă, unde bobii nu se numără numai, ci se și cântăresc, și sămânța seacă nu poate să fie deopotrivă cu cea miezoasă. Așa mă taie capul, dar de știut nu pot să știu nimic și de aceea durerea cea mare a bătrânețelor mele e că n-am cui să las moștenire cele moștenite de la mama și sporite din truda vieții mele.

- E o lume întreagă care te-nconjură, îi zisei.

- E, răspunse ea. Am și copii, atât băieți, cât și fete, ba și nepoți, precum și nepoate. Băieții și nepoții umblă însă fiecare în cărările sale, iar fetele și nepoatele se leapădă de cele băbești. Lumea de azi e de tot noauă și nu vrea să aibă nici o legătură cu cea veche, și pe când mai-nainte femeile veneau la mine să le dau buruieni ca să aibă, azi dau năvală, cerând buruieni, ca să nu aibă copii. De ce adecă să-i mai ai dacă cer atâta bătaie de cap și atâtea jertfe și pe urma lor nu te poți aștepta nici măcar la mulțumirea de a ști că au să-ți ducă mai departe gândul cel bun și să scoată la capăt cele începute de tine?!

- De! - am adăugat așa, mai în glumă - buruienile rămân și de aci înainte tot cele ce au fost până acum și nu se mai întreabă dacă mai știu ori nu oamenii când să le adune și cum să se folosească de ele.

Au trecut ani și iar ani de zile fără ca s-o mai fi văzut pe Baba Dana și adeseori îmi aduceam aminte de spusele ei.

"Ce va fi lăsat oare aici?! și ce va fi luat cu dânsa? " m-am întrebat apoi când am primit, în sfârșit, vestea despre moartea ei.





Baba Dana


Aceasta pagina a fost accesata de 854 ori.
{literal} {/literal}